ŞTIINŢA

ŞTIINŢA

Oricât am încerca să dăm o definiţie exhaustivă ştiinţei, nu vom reuşi, căci ea este ca un fenomen atotcuprinzător pentru societate, pentru omenire, pentru tot ce ne înconjoară. Afirmăm acest aspect al definirii ştiinţei în general, deoarece fiecare diviziune componentă a ramificaţiilor sale este percepută din acest unghi limitat al domeniului la care ne referim: fie el practic, filozofic, artistic, tehnic, religios sau moral etc. Spre a simplifica oarecum înţelegerea ştiinţei în general, vom aminti câteva idei, păreri şi cugetări exprimate de către personalităţi proeminente ale culturii şi civilizaţiei, de-a lungul timpului.

Pentru început, să ne oprim puţin pentru a-l cunoaşte pe întemeietorul medicinei ştiinţifice din ţara noastră, Victor Babeş (1854-1926), care a deschis drumuri noi pentru activitatea ştiinţifică mondială, aşa cum a consemnat C. I. Parhon în cartea de impresii a Muzeului Prof. dr. Victor Babeş, la inaugurarea sa în Bucureşti în anul 1956 (30 de ani de la moartea sa). Pentru a intra puţin în detaliu privind vasta sa activitate ştiinţifică şi de cercetare, menţionăm că la vârsta de 25 de ani a publicat „Consideraţiuni asupra raportului ştiinţelor naturale către «Filozofie»”. Prin această lucrare, publicată în „Revista ştiinţifică”, 1879-1880, anul al X-lea, tânărul Victor Babeş vrea să arate că ceea ce nu cunoaştem încă va fi cunoscut cu timpul, prin ştiinţă. El spunea, la una dintre cuvântările sale: „Cu cât un învăţat dominează mai mult ştiinţa sa, cu atât vederile sale devin mai largi, cu atât ele se întind mai mult peste marginile înguste ale specialităţii sale”. Iată cum, urmărindu-i gândurile, îi vom putea înţelege mai bine şi preocupările sale socialpatriotice, aşa cum le-a exprimat în discursul din 1919, ţinut la Cluj: „Ceea ce caracterizează oligarhia de astăzi este
deprecierea intelectualilor, asuprirea ştiinţei adevărate din partea politicienilor noştri, înlocuind-o cu pseudoştiinţă şi pseudo-savanţi. Aceşti arivişti ajunşi la putere, făcându-şi slugi devotate ale puternicilor gliei, au fost ridicaţi drept recompensă, pe rând, de diferitele partide politice, la cârma afacerilor obşteşti, exasperând ţara prin legile şi dispoziţiile nepregătite, ineficiente şi incapabile şi, în mare parte, îndreptate contra sănătăţii publice, învăţământului şi stării economice a ţării… Cu cât mai mult insist asupra reformelor necesare, cu atât mai mult dezvăluiesc pericolul politicianismului…”. Invocându-l astfel pe Victor Babeş, fără să vreau, mă gândesc, privesc şi constat cum se aseamănă, prin comparaţie, situaţia din ziua de azi cu ce era pe vremea lui…
Pentru a nu exagera cu acest preamblul, care într-un fel ar vrea să anticipeze intenţia noastră de a şti mai mult şi mai multe despre aspectele, ramificaţiile ştiinţei în general, dar şi despre eroii înregimentaţi ţelului propus, voi aminti doar şi cugetarea sa: „Ştiinţa este adevărul, este cunoaşterea şi întrebuinţarea forţelor naturii pentru fericirea omului…”. Baronul Macaulay Thomas Babington (1800-1859), scriitor publicist, istoric şi om politic englez, referindu-se la ştiinţă, mărturisea: „Ştiinţa, care merită acest nume, este o mare binecuvântare pentru omenire, este elita virtuţii”.
Laureatul Premiului Nobel în anul 1937, Martin de Gard (Roger), scriitor francez (1881-1950?), afirma că: „Ştiinţa este mai mult decât o cunoaştere. Este dorinţa de a te pune în acord cu Universul ale cărui legi le presimţi… Prin ştiinţă te simţi adânc în contact, în armonie cu natura şi tainele ei”.
Revenim acum la un mare om de cultură român, Tudor Vianu (1897-1964), istoric literar, estetician, filozof al culturii şi academician, care spunea: „Ştiinţa nu este altceva decât întreprinderea spiritului care îşi propune să limpezească şi să ordoneze icoana confuză a lumii, aşa cum apare ea în mod nemijlocit şi naiv în conştiinţă”.
Când vorbim de ştiinţă şi oameni de ştiinţă, trebuie să avem în vedere nu numai latura ştiinţelor practice, tehnologice aplicative, ci şi categoria ştiinţelor teoretic-fundamentale precum: ştiinţele sociologice, filozofice etc, căci toate constituie un buchet inestimabil de cultură şi civilizaţie. Îmi voi permite aici a face o mică digresiune, pentru a-l evoca pe Bogdan Petriceicu-Hasdeu, care susţinea, după pierderea nepreţuitei sale fiice, Iulia Hasdeu: „Când noi zicem «ştiinţa maleficului», nu înţelegem ştiinţa despre suflet a celor învăţaţi, ci ştiinţa cuprinsă în sufletul fiecărui om, oricât de neînvăţat: religiunea. Şi când zicem «religiune», nu înţelegem vreo religiune deosebită, ci întreitul sâmbure al tuturor religiunilor câte au fiinţat vreodată sau fiinţează pe faţa pământului: Dumnezeu, Nemurirea, Destăinuirea”.
Victor Hugo (1802-1885), fiind un scriitor bine cunoscut, de notorietate universală, a ţinut să afirme fără rezerve: „Toate curentele sociale generoase pornesc de la ştiinţă, literatură, artă, învăţătură”. Având o imaginaţie înflăcărată şi o neîntrecută virtuozitate în scrierile sale, mai întâi, în tinereţe a fost monarhist, ca mai apoi să încline spre ideile democratice şi chiar revoluţionare.
Blaise Pascal (1623-1662) s-a remarcat în mod excepţional prin matematică, fizică, în calitate de scriitor dar şi prin filozofie. Referitor la ştiinţă, el a afirmat: „Ştiinţele au două extremităţi care se ating. Prima este pură ignoranţă în care se află toţi oamenii la naştere; cealaltă este aceea la care ajung minţile cele mai luminate”.
Cunoscutul scriitor, academicianul Camil Petrescu (1894-1957) spunea: „Cu adevărat mare nu poate deveni decât cel care are atâta imaginaţie încât să refacă, într-o imensitate egală cu a concretului, toate experienţele pe care le-a făcut omenirea până la el, mintal, rămânând să depăşească lumea printr-o experienţă nouă”.
Benedetto Croce (1866-1952), critic literar, istoric, estetician, filozof şi om politic italian, ales în 1921 Membru de Onoare al Academiei Române, fiind convins de adevărul spuselor sale, a ţinut să mărturisească public: „Orice operă de ştiinţă este totodată o operă de artă”.
Acum putem merge mai departe, pentru a analiza şi a desprinde o serie de aspecte complexe, exprimate şi aplicate în activitatea lor, în viaţă, ale unor oameni cu înalte calităţi morale, ştiinţifice şi chiar patriotice. Pentru început, să ne oprim puţin asupra celui care a fost Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957), marele filozof şi psiholog român, atât de mult admirat, apreciat şi elogiat în perioada interbelică, când a fost mai întâi ales academician în 1923 şi apoi Preşedinte al Academiei Române, care afirma cu convingere: „Ştiinţa şi filozofia formează forţa hotărâtoare în lupta de toate zilele, ce se dă între naţiuni, fie pe cale paşnică, fie pe cale violentă şi reprezintă o sursă sigură pentru victorie”. La primirea în Academie, distinsul om de cultură Dimitrie Gusti (1880-1955), în răspunsul său, i se adresează, în ziua de 9 iunie 1924: „Iubite coleg. Aţi îmbogăţit patrimoniul intelectual naţional prin opere de seamă, pe care dumneavoastră înşivă le socotiţi ca lucrări de filozofie ştiinţifică… Aţi reuşit să scrieţi o Metafizică «pe înţelesul tuturor», un fapt vrednic de adevărată preţuire. Academia Română se bucură că vă primeşte în sânul ei, convinsă că se îmbogăţeşte cu un nou, preţios şi luminat sprijin în lupta grea ce o duce pentru înălţarea neamului”.
Am ţinut a consemna aceste ultime cuvinte, rostite la această ceremonie de la Academia Română, profitând în acelaşi timp pentru a aminti acea faimoasă lucrare a distinsului proaspăt academician, „Cultura Română şi Politicianismul”, pe care Dimitrie Gusti a considerat-o un însemnat rechizitoriu făcut incoerenţei, superficialităţii şi prezumţiei deşarte a unui anumit fel de a face politică la noi… Atunci, ca şi acum.
În speranţa şi dorinţa de a continua în paginile acestei publicaţii de prestigiu a României Independente incursiunile noastre prin Cabinetul Ştiinţei şi al slujitorilor ei, îl avem alături pe Émile Zola (1840-1902) care sp unea: „Cred că viitorul omenirii se află în progresul raţiunii cu ajutorul ştiinţei”.

Prof. univ. dr. ing. GHEORGHE P. ŢICLETE