MĂRŢIŞOR – TRADIŢII ŞI OBICEIURI ÎN LUNA MARTIE

MĂRŢIŞOR – TRADIŢII ŞI OBICEIURI ÎN LUNA MARTIE

Capricioasa lună martie se mai numește și mărțișor, pentru că din ziua de întâi a acestei luni fetele și femeile poartă mărțișor, un șnur din două fire, de mătase sau de lână, unul alb și altul roșu, împletite. Pe acest șnur, cu vremea, s-au atârnat diferite figurine: un coșar, un trifoi cu patru foi ș.a. Flăcăii și bărbații le dăruiesc iubitelor sau nevestelor, ca semn de prețuire și dragoste, mărțișoare din ce în ce mai prețioase și mai deosebite.
Inițial însă nu era decât șnurul care se punea la gât pentru ca purtătoarea să fie albă la față și rumenă-n obraji tot anul. Mărțișorul acesta se purta, și se mai poartă și acum, până-n ziua de Sfântul Gheorghe, când se pune pe un fir de trandafir sau pe o crenguță de cireș înflorit.
Dar ziua de întâi corespunde și cu Baba Dochia, pe seama căreia circulă mai multe legende. Cea mai cunoscută este aceea în care se zice că baba asta era o ciobăniță bătrână și arțăgoasă care-și asuprea tânăra noră. Așa că, într-un an, o trimite baba, în martie, să-i aducă fragi.

Pleacă biata copilă, cu lacrimi în ochi, să caute fragi, asta era ca și cum ar fi trimis-o să caute acul în carul cu fân. De unde să-i aducă ea fragi în luna martie? Și cum mergea așa, plină de obidă, iaca zărește un foc în pădure și doi moșnegi care se încălzeau, vorbind între ei. Bătrânii, cum o văd atât de tristă și oropsită, o întreabă ce necaz are. Biata fetișcană le povestește ce a pățit cu soacră-sa. Atunci, unul dintre bătrâni îi spune să nu mai fie atât de necăjită și îi zice să țină poala șorțului că el îi va da ceva, dar să nu se uite ce este acolo decât atunci când îi va arăta soacrei cele haine. Așa că ia moșul o lopată cu jar și i-o aruncă-n poală. Fata ascultă de sfatul moșului, care era însuși Dumnezeu, că a fost o vreme când Dumnezeu și Sfântul Petre colindau pe Pământ și ascultau păsurile oamenilor. Ajunsă acasă, când îi arătă soacrei ce adusese, văzu cu mirare că erau chiar fragi. Baba nu mai așteptă nicio clipă, își puse 9 cojoace și porni la munte cu oile. Degeaba încercară suratele ei s-o oprească.
Așa că în luna martie, după vreo câteva zile calde, în care baba lepădă, unul după altul, cojoacele de pe ea, dădu un ger de îngheță baba cu oițele ei cu tot. Pe muntele Ceahlău se vede și acum o stâncă înconjurată de bolovani care ar fi urma Babei Dochia.
Cât despre numele ei, B.P. Hasdeu, în dicționarul său, Etymologicum Magnum, susține că ar veni de la Cuvioasa Mucenică Evdochia sărbătorită pe 1 martie. Gheorghe Asachi, în poemul său lirico-epic despre Dakia, fiica lui Decebal urmărită până pe muntele Ceahlău de Traian, care se îndrăgostise de ea, dă o altă interpretare stâncii și legendei.
Oricum, legată de Baba Dochia este și tradiția Zilelor Babelor, primele 9 zile, în care fetele și femeile își aleg câte o zi și, așa cum e ziua, se zice că va fi și anul pentru aceea care și-a ales-o, sau că așa este fata sau femeia, furtunoasă, luminoasă, întunecată etc.
În ziua de 9 martie sunt sărbătoriți cei 40 de mucenici din Sevastia, torturați pentru credința lor pe vremea împăratului Liciniu (308–324). Cu această ocazie este îndătinată facerea de măcinici, niște covrigei sau opturi din cocă, fierți și îndulciți, se servesc cu nucă pisată și scorțișoară, prin Muntenia, sau sub formă de colăcei copți în cuptor, unși cu miere și presărați cu nucă pisată, prin Moldova.

25 martie: Buna-Vestire. Blagoveștenie, cum e numită în popor, e ziua în care învie toată musca, și iarba atunci crește, că pământul este blagoslovit. De Blagoveștenie se dezleagă limba tuturor păsărilor cântătoare și mai cu seamă a cucului care cântă de la Buna-Vestire până la Sânziene, când înghite un bob de orz cu care se îneacă și se transformă-n uliu până de Buna-Vestire următoare, după cum scrie Sim.Fl. Marian în Sărbătorile la români.
Când aud cucul prima oară, oamenii îl întreabă câți ani mai au de trăit și, de câte ori strigă cu-cu, cu-cu pasărea atâția ani, se zice, că vor mai trăi.
La 31 martie, anul acesta, este sâmbăta lui Lazăr, când românii sărbătoresc trei Lazări, după cum ne spune Sim. Fl. Marian în Sărbătorile la români: Lazăr cel sărac (despre care este vorba în Evanghelia lui Luca, XVI,19-31, unde se povestește despre un bogătaș la poarta căruia zăcea, plin de bube și flămând, săracul Lazăr.
După moartea lor, săracul a ajuns în sânul lui Avraam, iar bogatul în iad.
La rugămintea celui bogat de a-l trimite pe Lazăr să-i ude buzele cu apă, Avraam l-a refuzat, precum și ruga de a-l trimite pe Lazăr să-i anunțe familia să nu mai facă greșelile pe care le făcuse el. La toate acestea, Avraam i-a spus că dacă nu-l cred pe Moise, nu vor crede nici spusele unui mort înviat); Lazăr din Vitania, fratele Mariei și al Martei, pe care l-a înviat Hristos înainte de Duminica Floriilor; și a unui Lazăr numit și Lăzărel sau Lăzărică, mort de dor de plăcinte.
Așa că, în această zi, se obișnuiește să se împartă plăcinte și alte copturi, ca să nu pățească și cele ce împart ce a pățit mama lui Lazăr, care a murit de dor de plăcintă, sau ca avutul care nu a dat nicio firimitură săracului Lazăr. În această zi se poate lucra, numai de tors nu-i bine să torci, ca să nu se îmbăleze morții, că în această zi toți morții așteaptă la poarta raiului.
Unele neveste se duc în pădure și aduc o buruiană numită țâța vacii, pe care o dau vacilor, ca să dea lapte.
Printre superstițiile de la această dată se numără și scoaterea hainelor și a veșmintelor la aer, în curte. Prin Banat și Transilvania, în preseara Floriilor, fetele scot și pun căutătoarea (oglinda) împreună cu cămașa curată, pe care o vor îmbrăca în seara de Florii, sub un păr altoit, ca dimineața să răsară soarele peste ele. Cu acestea se vor face după aceea farmece de dragoste și pentru sănătate.

Prin Muntenia nu se plantează pomi, nici nu se seamănă, în săptămâna dinaintea Floriilor, pentru că se zice că acestea nu ar da rod ci numai floare.
Tot prin Muntenia, în dimineața sâmbetei dinaintea Floriilor, copiii de școală se adună într-un loc stabilit și, împreună cu preotul și cântăreții, încep să cânte cu toții „Arătatu-s-au ale adâncului izvoare”, și cu ramuri verzi, ori mâțișori, ori rămurele de plop îmbobocit, se duc la biserică unde depun rămurelele în pridvor, după care intră în biserică unde, după citirea rugăciunii de iertare, sunt miruiți cu toții la iconostas.
Prin mahalalele Bucureștiului de altădată, în sâmbăta Floriilor, se umbla cu Lăzărelul. Un grup de 3-5 tinere mergea din poartă-n poartă și cânta un cântec monoton despre moartea unui june, Lazăr. Una dintre fete, cea mai tânără și frumoasă, era îmbrăcată în mireasă, când erau primite, se plimba printre celelalte fără să zică nimic. Una din variantele colindului este asta: Lazăr mă-sa l-a făcut,/ Lazăre, Lazăre;/Cum l-a făcut, l-a pierdut;/ Lazăre, Lazăre,/Lazăr mi s-a mânicat,/Dimineață s-a sculat,/ Pe ochi negri s-a spălat,/Toporașul mi-a luat,/ În pădure mi-a plecat,/Ca să taie mugurași/ Oilor/Și mieilor./ Copaciul s-a cletinat,/Lazăr de sus mi-a picat,/Sângele l-a podidit/Și pe nas și pe guriță./ Lazăr are trei surori,/Trei surori pe trei cărări,/A mai mare/Mai domoală,/A mai mică/ Mai voinică./’n lapte dulce l-a scăldat,/Sus pe masă l-așezat,/’n foi de nuc l-a înfășat/ Lăturile le-a vărsat/ În calea voinicilor,/În piperul grecilor,/În ardeiul sârbilor,/ În jimbla cucoanelor,/În franzela doamnelor,/În vinul boierilor./La anul și la mulți ani!

BEATRICE KISELEFF