NE PLACE DICTATURA, NU-I AŞA?

NE PLACE DICTATURA, NU-I AŞA?

Umbra lui Stalin şi a succesorilor lui ideologici, mai aspri ori mai moderaţi, bântuie Europa de Est, inclusiv la Bucureşti.
Stalin „omul de oţel”, Iosif Visarionovici în dialect rusesc sau ca georgian Djugaşvili, s-a născut în oraşul Gori la 21.12.1878, mama lui, Geladze, neavând vreo influenţă asupra viitorului dictator.
El, Stalin, a editat în anul 1917 ziarul „Pravda”, adică „Adevărul”. Prin anii ’80, vizitând capitala Gruziei, Tbilisi, în faţa hotelului, în care am fost cazat, era o impunătoare statuie a lui Stalin. Era perioada în care Moscova încerca să se decupleze de odiosul ucigaş, rămânând în Mausoleul de la Kremlin numai Lenin, pe când Stalin a fost înhumat, nemaibeneficiind precum cel dintâi, de o întreţinere specială spre a arăta posterităţii ca o mumie perfectă. Nu cred că au dorit să sfideze pe cele antice, din Egipt, ori mai recente ale altor popoare precum azteci, incaşi, că indienii oricum îi ardeau.
Stalin din faţa hotelului era asemănător cu Lenin de pe soclul din faţa Casei Scânteii. Spun Casa Scânteii, nu a Presei Libere, din motive pe care nu cred că ar fi cazul să le dezvolt. Care presă? Care liberă?
Acum, acel soclu există, n-a îndrăznit nimeni să îl demoleze. Pe Lenin l-au „târât” prin Mogoşoaia, dacă între timp „fierarii” nu l-au topit. Dar pe soclu tronează fel de fel de năzbâtii. Aşa, ca o sugestie, dacă tot a rămas soclul, pe el s-ar putea pune ce? Să spunem, Bucur Ciobanul care şi-a aşezat oile (Ciudat, şi un amărât de puşcăriaş are aici o legătură cu acest subiect) sau Alexandru Ioan Cuza, Kogălniceanu, Ion Brătianu, Nicolae Iorga ori, simbolic, ceva din Primul ori Al Doilea Război Mondial, ca să nu mai amintesc din figuri proeminente din serialul Memorialul durerii al Luciei Hossu Longin. Şi totuşi soclul refuză să fie demolat, dar refuză ca pe el, ca un blestem, să fie aşezat altceva după ce „mortul” istoriei a fost debarcat.
Despre Stalin, din faţa hotelului, faţă de ghidul partener, o frumoasă rusoaică având temeinice studii de limba română la Universitatea din Bucureşti, am spus că faţă de hotărârea care s-a luat la nivel central ar fi fost cazul ca să fie coborât de pe soclu marele „Conducător”, nu i-am spus marele criminal. Replica a fost scurtă. Pentru gruzini e un simbol, este cel ce le-a redat demnitatea pentru multă vreme şi, în consecinţă, într-un fel delicat mi-a dat să înţeleg că nu are rost să insist pe această problemă, ba să privesc oarecum spre propria mea ţară. Ce teribil de îndoctrinată era, chiar speriată, că puteam aborda un asemenea subiect! Se numea Liuba (iubire – petrecând în tăcere diverse formule de gingăşie) iar paralela dintre cei doi conducători (Stalin versus Ceauşescu) ar fi avut o cât de cât de vagă tangenţă. Oricum, îndoctrinarea lor – a ruşilor – faţă de România era deplină, categoric neprietenoasă, şi asta prin anii 1982, când nici nu se vorbea de Perestroika, Gorbaciov ori alte aşa zise libertăţi.
Iar ca sejurul să fie plăcut după acest episod, am poposit în Crimeea, în preajma Hotelului Jemşciughina (Perla), unde o baie în mare m-a făcut să uit de această încrâncenare ideologică. Pe mai departe – o vizită de-a lungul mării Abhazia ori Adjaria, minunate regiuni, foarte apropiate precum Drumul Taberei de Balta Albă, unde pe de-o parte erau munţi înalţi iar pe de altă parte marea, făceau ca prejudecăţile, dacă le putem numi aşa, să se niveleze, să devină subiecte fără vreo miză concretă. Şi când te gândeşti că acum nu le mai poţi vizita în voie, nemaiexistând trasee turistice cu aceste destinaţii, ba sunt subiecte de încrâncenare zonală! Păcat.
Cum, necum, aceste amintiri ajunse în fumul depărtărilor îmi trezesc în prezent reflexe ale unor reprezentanţi ai noştri care se doresc a fi un fel de tirani locali.
Este vorba de mult comentaţii baroni locali, pe zona lor de influenţă nu se mişcă nimic fără ştiinţa lor. Recentele măsuri legislative de descentralizare, de a le da acestora puteri depline pe sectoare ale vieţii economice, sociale şi chiar de reglementare, vor conduce la un fel de anarhie statală. Nu întâmplător formaţii partinic minoritare tac, nu se exprimă, vin în fuleul mişcării lor centrifuge faţă de statul naţional unitar. Iar reprezentanţii noştri, pe actualele feude ce le controlează zic ei perfect, conduc zonele respective spre un fel de dictatură.
Mi-a căzut în mână un ziar, de fapt o fiţuică, unde un primar face totul într-o anumită zonă. Adică, şi-a creat un aparat propriu în care controlează tot, astfel încât să rămână la putere până când ţărâna îl va acoperi deplin. Are portrete în toate zonele vizibile, are embleme şi afişe în care arată marile lui realizări, forţele de ordine aferente controlează tot, inclusiv gândurile oamenilor, le insuflă continuu, ca un drog, că fără el situaţia lor, a oamenilor, ar putea fi dramatică. Face controale cu o întreagă suită peste tot (ca Răposatul) nu pentru că l-ar interesa problemele oamenilor, ci pentru a fi vizibil, ca un adevărat conducător iubit. Împarte punguţe cu mici atenţii pentru copii în perioade de maximă vizibilitate. Este atent la pensionari, cărora le trimite fiţuica de încurajare cu liste ce a făcut El pentru ei.
Acest exemplu poate fi multiplicat la nivel de ţară, toţi conducătorii zonali ori locali vor să fie conducători iubiţi, adulaţi, aplaudaţi, pe capul lor să fie aşezat un nimb divin, pentru totdeauna, să se erijeze în dictatori. Ce bine e când dai ordine, când slugi obediente fac temenele, se apleacă să sărute ghiulul ori papucul, tu care până mai ieri ai fost un nimeni, iar acum eşti cineva, ai drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor (a se înţelege că dacă se opune cineva îl va paşte neîndoios puşcăria).
Ah! Ce beţie de putere, ce puternic sunt, nu mă mişcă nimeni de pe scaunul meu, că nu are cum. Ar fi o mică problemă presa şi DNA-ul. Presa locală oricum va fi strivită, cea de la centru să se ocupe de ea cei de la centru pe care îi susţinem şi îi finanţăm. Despre DNA – reprezentanţii noştri de la centru să se ocupe şi de ei. Ce dracu, sunt ei mai tari ca noi?
Pe timpurile trecute, dacă de la „Conducător” cineva greşea, plătea.
Acum, imensele „greşeli” sunt plătite cu umflarea bogăţiilor personale şi cu tembela aserţiune că la urne electoratul îi va sancţiona; care urne, care electorat?
Ne place dictatura ca formă, clamăm că vrem egalitate dar „nu pentru căţei”.
Dictatorii de odinioară (nu criminalii) ni se par acum personaje desuete.
Îşi doreau bunuri care acum ni se par derizorii. Acum ţintele sunt cine „acumulează” prima sută de milioane de euro, apoi alte multiplicări ale acestor sume.
Goana după înavuţire, de acapararea de valori din ce în ce mai mari, după care banii le iau minţile, se desprind de bază, de popor, acesta din urmă nu reprezintă decât o adunătură de gândaci care la o adică pot fi striviţi sub un fel de cizmă democratică. Un comentator debita o şaradă. Ce este democraţia? „Democraţia este aceea când la masa de prânz se aşează trei lupi şi o oaie şi concluzionează că este cazul ca să se hrănească. În ce fel? Ca într-o democraţie, evident”.
Toate aceste lucruri nu pot fi realizate decât fie într-o democraţie defectă, fie într-un fel de complicitate zonală ori planetară, sub forma dacă voi de pe plan local furaţi, noi, din plan zonal, să nu mai prăduim, că oricum avem mult mai multă forţă?!
Iar când vreun te-miri-cine face vreo opoziţie, atunci se intervine cu modalităţi demult stabilite de persuasiune de felul imaturităţilor democratice. Şi atunci nu intraţi în Schengen, nu mai primiţi pomeni europene (după ce v-aţi distrus propriile voastre valori şi noi ştim asta ori aţi înstrăinat în totalitate resursele naturale).
„Împuşcatul” s-a opus hotărârilor CAER-ului de a ne transforma într-o ţară eminamente agricolă, să fim furnizori numai de produse agroalimentare, dezvoltând într-un mod exponenţial şi anarhic industria. Aceasta din urmă acum a dispărut, ba chiar şi prima, deoarece până nu demult importam peste 70% produse agroalimentare care „înainte” de fapt le exportam.
Potrivit bancului: Cum era înainte de ’44? Bulă spune că erau bogaţi şi săraci. Şi acum, în socialism? Nu mai avem bogaţi.
Aşa şi acum, marii bogaţi, și-au cărat valorile în afara ţării, aici au rămas săracii, pe care guvernele, indiferent de coloratură, numai asupra acestora le impun biruri. Dar cei mari? Ei sunt apăraţi de „Cupolă”.
Şi atunci cum ar fi mai bine?
Se pare că această uriaşă ţară China a găsit răspunsul, mai ales pentru est europeni, care sunt în derivă.
Un fel de dictatură, insuportabilă pentru noi, chiar dacă politicienii noştri fac corespondenţilor lor chinezi temenele.
Mă uit la televizor, şi văd o privire pătrunzătoare a Primului ministru chinez spre al nostru. Ce o gândi primul?
La noi (adică la ei) un pârlit de funcţionar a favorizat o structură (discutabilă) prin care statul chinez a pierdut vreun „milion de dolari”. Acel funcţionar a fost condamnat la moarte. Iar la noi?
Oare ce or gândi oficialii chinezi despre noi? Dar declarativ ne oferă linii de creditare. În ce condiţii? Desigur în condiţii comuniste, în care să justifici fiecare cent.
Noi, demult, nu mai suntem pregătiţi pentru o asemenea „gimnastică”. Este evident că nu vom accepta, deocamdată, „pomana”chinezească.
Dar ca timp şi calitate de execuţie a lucrărilor? Ne aminteşte de anii ’80 de la noi, la care nu putem şi nici nu vrem a mai reveni. O informaţie recentă arată că în China s-a construit un bloc de 57 de etaje în 19 zile. În acest sens nu ne mai place dictatura. Nu ne place nici democraţia, selectăm prevederi din diverse tipuri de legislaţii pe care să le „implementăm” oricum, nu cele care să aducă vreo atingere clasei conducătoare. Dacă suntem la putere, tâmpit să fii ca, printr-o anumită reglementare corectă, să-ţi pierzi beneficiile funcţiei. Din legislaţia americană: – La jumătatea mandatului să meargă la urne jumătate din electorat.
Sau în Franţa – Preşedintele e atotputernic, despre miniştri se aude doar când este vreun scandal. Şi exemplele ar putea continua.
Dar Francisco Paulino Hermenegildo Teodulo Franco Bahamonde Selgado Pardo – cine ar putea fi acest lung personaj decât Francisco Franco (1892-1975), dictator spaniol până la moartea sa din 1975, ori Antonio de Oliveira Salazar, un alt dictator, de data aceasta portughez (28.04.1889 – 27.07.1970), căruia Mircea Eliade îi dedică un fel de bonus carismatic şi chiar de bună purtare, pot fi percepuţi, ca fiind, nu-i aşa, dictatori pozitivi opunându-se comunismului.
Ce să înţelegem de aici, că sunt dictatori buni şi dictatori răi? În care e balanţa valorilor? Cei aflaţi sub umbrela comunismului creat în Germania, exportat în Rusia, introdus forţat de aceasta spre diverse zone ale lumii, inclusiv în estul Europei, care au creat dictatori ori alţi dictatori care s-au opus, printre altele, comunismului consideraţi ca fiind dictatori buni? False repere, nu numai morale ci şi ideologice. Oare pe Kosâghin sau pe Brejnev, ca să nu mai amintesc de Hrusciov, i-a catalogat cineva ca fiind dictatori? Nu. Ei au fost conducători ai URSS. Ba nici Kadar n-a fost dictator şi parţial nici Jivkov al Bulgariei nu a fost catalogat drept dictator. Despre conducătorii Poloniei nici atât, deşi toţi laolaltă au hotărât invadarea Cehoslovaciei (în 1968) şi mai demult (1956) a Ungariei sub Imre Nagy. Şi atunci cine a mai rămas din dictatorii ăştia – numai Ceauşescu şi, mai târziu, Miloşevici al Jugoslaviei. Iată care au fost distrugătorii democraţiei europene, că un Honeker a fost exportat în America de Sud, prinzându-l din urmă cancerul.
S-a încercat ceva cu Tien-an-men dar n-a prea ţinut, probabil că pentru acele vremuri a „exporta” în vest măcar câteva zeci de milioane de nesupuşi ar fi fost o catastrofă pentru echilibrul forţelor de putere mondiale. Pentru autohtonii noştri actuali foamea de putere e nu atât molipsitoare cât mai ales, într-un anume sens, capătă caracteristici canibalice. Cine pe cine toacă, cine pe cine „mănâncă” cu fulgi cu tot şi derivate variind de la o simplă turnătorie şi până la a asmuţi organisme ale statului (care se doresc imparţiale) pentru a distruge vreun adversar ori un dizident. Plaga şpăgilor a cuprins încetul cu încetul întreaga ţară. Ba „exteriorii” vorbitori de limba română şi nu numai ştiu şi deja şi-au stabilit bareme de şpagă pentru diverse probleme pe care le au de rezolvat. Cum ar fi: grăbirea obţinerii cetăţeniei, intrarea în spaţiu, înfiinţarea unei firme în condiţiile în care nu ai toate actele în regulă, trecerea peste graniţă a diverselor produse în oarecari cantităţi peste cele legal admise. Raziile, de exemplu, la vamă pentru ţigările de contrabandă spectaculoase, cu mijloace din cele mai sofisticate, nu îi împiedică pe unii alogeni insistenţi din Piaţa Obor din Capitală să-ţi ofere la preţ de dumping orice fel de marcă de papiroase doreşti, în orice cantitate.
Iar această himeră a dictaturii, a dominaţiei, în prezent unde se mai află? Există cu prisosinţă, nu în raziile pentru a sălta ceva plevuşcă spre deliciul televiziuniilor.
Sunt diverse formule de „Cupolă” care generează mai întâi informaţii disimulate în mass-media ca apoi să apară sub formă de „propuneri” şi ulterior de acte normative, în care nu se mai regăseşte votantul, cetăţeanul, omul, ci numai interesele de castă ale iniţiatorilor. Este un fel de dictatură a celor aşa-zişi aleşi, deoarece sistemul existent nu prevede şi nici nu poate alege un anumit personaj, credibil, să îi reprezinte. „Partidul e în toate şi în tot ce înfăptuim”, el ne veghează atitudinile, gândurile, năzuinţele, traiul de zi cu zi, el ne dă pâinea, pomenile, unora chiar locurile de muncă. În această ecuaţie, fără a exista barierele, necesare, de stopare a acestei noi dictaturi ne vom afunda într-o dictatură est europeană aşa zis democratică.
Pot fi găsite resorturi, dar nu se doreşte acest lucru, de limitare a celor mai întâi aleşi, apoi ei devenind obligatoriu aleşi, precum instituţia prezidenţială, la toate nivelurile la maximum două mandate, cu excluderea „înaintaşilor”. Se poate legifera acest lucru? În nici un caz, ar fi o sinucidere curată a baronilor. Tinerele vlăstare după cum se vede nu pot „creşte” decât după voinţa şi sub stricta supraveghere a „experimentaţilor”.
Se prea poate ca acest sistem democratico-balcanic să nu funcţioneze în viitorul mediu. Cei peste cinci milioane de forţă activă trimisă forţat peste hotare, parţial să se întoarcă cu o „calificare” a democraţiilor vestice, să dorească a înlătura putregaiul actual, să domine viaţa politică, economică şi socială după alte standarde. Iar dictatura actuală, că de fapt aceasta este, o dictatură obedientă faţă de marile puteri, să îşi piardă influenţa, iar noua clasă politică la orizontul a circa zece ani de zile să dorească altceva. Nu neapărat şi nicidecum formule izolaţioniste promovate de un individ străin de ţară pe care l-am văzut la postul Transilvania TV care consideră că nu mai face parte din România, ci din Transilvania, considerând atât el precum şi alţii care doresc să devină acel ţinut un protectorat. Mişei şi trădători care se sprijină pe slaba reacţie a actualilor conducători, pe care, mental, nu-i mai considerăm capabili spre a ne conduce.
Şi cum mai stăm cu dictatura? Hai să fim serioşi, care dictatură, suntem slabi, vulnerabili, preluăm în mentalul nostru, zilnic, fel de fel de scandaluri reale ori artificiale care ne abat de la adevăratele probleme.
Ce ar trebui să facem? Ceva asemănător măcar, ca gestică şi peroraţie a regelui Carol al II-lea, o voce piţigăiată, dar fermă să ne spună spre ce direcţie ar trebui să mergem, o dictatură de un anumit fel, să îi spunem o atitudine autoritară, că asta îşi doreşte de fapt poporul român şi nu mascarade zilnice, inutile, sterile, minciuni care acoperă de fapt neputinţa şi hoţia.
Atenţie, mie personal greşelile voastre nu îmi pot aduce timpul pierdut înapoi, iar Faust-ul perorat acum nu-mi produce nici o alinare în viitor, după cum nici Bărbierul din Sevilla, opera bufă a lui Rossini, preluată din trilogia lui Beaumarchais, în orice interpretare ar fi nu-mi poate aduce pacea lăuntrică de care am nevoie ca de aer.
Greşelile voastre rămân ca o dangă pe trupul ţării, noi cei mulţi precum în unele reclame comerciale, dorim traiul bun de altă dată.
Oare când o fi fost acela?

FLORIAN LAURENŢIU STOICA