DEMOLAREA IDOLILOR

DEMOLAREA IDOLILOR

De aproape treizeci de ani societatea românească este bântuită de fantomele trecutului. Trecutul este perceput de majoritatea populaţiei ca fiind sub un far de lumină negativă, prin prisma defuncţilor soţi Ceauşescu. Prin secvenţe de film, de natură artistică ori de ştiri din perioada anilor ’70, se întrezăresc fascicule ale prosperităţii populaţiei acelei perioade. Că atunci comunismul avea faţa umană, iar după, în foarte scurt timp, viaţa cotidiană avea să devină un coşmar e o realitate de netăgăduit, precum în prezent se întâmplă în Venezuela, o ţară fostă prosperă, acum într-o sărăcie lucie.
Nu deranja pe nimeni (pe moment) că acel Conducător „iubit” îşi înlătura oponenţii (majoritatea legaţi de Moscova) mai mult sau mai puţin prin mijloace dure; era o chestiune percepută de români că de fapt nu îi priveşte.
În perioada anilor ’80 s-au acumulat tensiuni sociale imense, care nu au putut fi detensionate, deoarece, pe de-o parte, ideologia nu permitea aşa ceva, iar pe de altă parte, acel unic conducător nu a înţeles că vremea lui a trecut, deşi din partea giganţilor Rusia şi China a fost sfătuit să-şi schimbe radical atitudinea. Nu a înţeles şi a fost executat.
Pe mai departe, în mentalul colectiv, ţinând seama de îndoctrinarea, de fapt, de spălarea creierelor, era absolut necesar de a găsi un alt conducător, care s-a şi ivit după ’90. L-am votat aproape cu toţii, l-am crezut, îi sorbeam vorbele lui meşteşugite, şlefuite în îndelungata experienţă de politruc comunist; dacă ne-a dezamăgit? Da, deşi avea viziunea necesară ca să trăim cu toţii într-o economie superprosperă, din laşitate a lăsat frâiele societăţii pe mâna distrugătorilor de ţară.
A fost un idol, acum se ascunde după Dosarul Revoluţiei, al loviturii de stat al cărei exponent a fost, aşteptând momentul când va trece în cealaltă dimensiune să fie condamnat; o acţiune fără sens pentru naţia română, ca şi condamnarea lui Vişinescu de altfel.

Încet, încet, idolul principal a fost „spart” în zeci, sute ori poate chiar mii de idoli, centrali, zonali ori locali. Iar la rândul lor, fiecare are câte o nişă: idoli din zona politicului, administraţiei, ministeriabililor, medicilor etc.
Pe „sticlă” au apărut după ’90 o sumedenie de „privaţi” care au achiziţionat hălci din economia României. Ceva românaşi şi sub oblăduirea fostului prim ministru puşcăriaş, la greu, „străinaşi”. Care „străinaşi”? Arăbeţi, italieni, evrei şi mulţi alţii care au „câştigat” în defavoarea celor autohtoni aproape toate licitaţiile legate de infrastructura economică a României.
Un „prieten” de-al meu, sirian, se lamenta prin anii ’90 că o rudă de-a lui a câştigat o aşa-zisă licitaţie de a cumpăra pe mai nimic o fabrică superperformantă, cea de micromotoare, unică în estul Europei, transformată instantaneu într-un depozit alimentar.
Au fost tăiate mii şi mii de tone de înaltă tehnică, pentru care ar trebui ca Petre Roman, de exemplu, să răspundă pe viaţă, cât şi guvernul temporar pe care l-a condus. Iar dacă cei de atunci nu au banii necesari, să stea la mititica 99 de ani.
În prezent, „idolii” apar şi dispar; unii sunt discreţi, au gardă personală care îi apără, au o presă locală aservită, alţii, când vrea muşchiul „statului paralel”, sunt băgați la înaintare. Ce spunea un fost preşedinte al României, că l-a învins „sistemul”? „Sistemul” funcţiona din plin şi înainte de ’90, fiind într-o stare de permanent antagonism cu structurile „partidului unic”.
Fiecare întreprindere avea „securistul” ei, care ştia tot, culegea informaţii vărsate pe mai departe către „sistem”.
La vârf, că era local, zonal ori central, se hotăra soarta unuia sau a altuia dintre conducători.
Nu s-a schimbat aproape nimic; din ce cauză?
Informaţiile agregate de „sistem” sunt vitale, iar acestea pot fi folosite în fel şi chip – pentru vreun interes personal, de grup ori, de ce nu, pentru interes naţional. Astfel, de pe poziţii principiale, ne regăsim într-o mare dilemă: „sistemul” cui serveşte? Eu, personal, cred că serveşte majorităţii populaţiei, că „ascultările”, „înregistrările” pentru peste 90% dintre semenii noştri nu au cum să-i deranjeze.
Ce fac cei care deţin puterea? Ei, asta este o altă problemă.
Mai întâi că în aceşti mulţi ani de democraţie actorii politici tot trag pe greaua moştenire, uitând că de fapt ei creează istorie zi de zi. Iar faptele lor trebuie analizate, disecate, asupra acestora trebuie luate măsuri concrete.
Numai dacă aluziv se pomeneşte de vreo potlogărie a vreunui politician, automat trebuie pus în „carantină”, iar dacă a şi fost trimis în judecată, trebuie rejectat de urgenţă.
Nu avem nevoie de idoli falşi care să „infecteze” societatea.
De pildă, Carol al II-lea, după a sa Dictatură Regală eşuată, pe mai departe, a abdicat, lăsând ţara noastră de izbelişte. În mod categoric nu mai trebuia reprimit, dar a fost, c’aşa’i românul.
Aproape toţi conducătorii noştri au fost fie ucişi, trădaţi, martelaţi mediatic, neputând pune la icoana sufletului nostru decât poate pe Ştefan cel Sfânt ori pe Mircea, iar spre timpurile moderne doar femei – Carmen Silva ori regina Maria. Îl citesc cu neplăcere pe marele istoric Boia, dar pe ici pe acolo nu am cum să nu-i dau dreptate; una din concluziile lui fiind aceea că poporul român nu a avut cel mai adesea conducătorii pe care îi merita.
Poate fi blestemul iniţial că marele Decebal a fost trădat şi acel „imperiu” zonal superbogat a fost cucerit în acel mod? Că majoritatea conducătorilor noştri au fost trădaţi, decapitaţi, omorâţi în felurite chinuri? Că pe acest areal, România actuală, s-au succedat valuri şi valuri de invadatori care, ca şi în prezent, au stors şi storc bogăţiile nemăsurate ale acestei ţări?
Cu ceva ani în urmă se derula în Irak demolarea statuilor lui Saddam Hussein. Pe timpul dictaturii lui au murit (omorâţi) vreo treizeci de mii de indezirabili, după „pacea” impusă de americani, au trecut în lumea de apoi aproape un milion.
Iar „primăvara arabă” a distrus alte structuri, e drept arhaice, care ţineau în frâu câteva sute de milioane de suflete.
O fi fost bine, ori nu, aceasta-i întrebarea?
Fiecare conducător controla o masă oarecare de oameni, având la bază legile lor (bune ori strâmbe), cutumele locale după care îşi orânduiau viaţa. Toate au fost demolate cu buldozerul ideologiei occidentale. Quid prodest? Cui i-a folosit? Mai nimănui. Marele producător de petrol şi gaze – Libia – nu mai este ce a fost pe timpul lui Gaddafi, nici Egiptul nu mai e frecventabil, ca să nu mai pun la socoteală anticul Bagdad al lui Assad.
Şi atunci de ce demolăm idoli dacă nu suntem în stare de a crea structuri democratice viabile? Este o himeră a lumii occidentale actuale de a crea tipologii asemănătoare din ţările lor probabil ca un fel de răzbunare asupra fostelor colonii pe care acum nu le mai deţin.
Nu este nicio nenorocire că un „dictator” este omorât, important este ce pui în loc. Dacă Saddam ori Gaddafi au fost executaţi, „coloneii” lor cu sume considerabile de bani s-au răspândit de-a lungul şi de-a latul planetei, rezultând deocamdată doar ISIS (cică desfiinţată), Boko Haram (Nigeria), Al-Qaeda, Abu Bakr al-Bagdadi, Al-Shabab (Somalia) şi altele mai mici, ori alte forţe paramilitare ce vor acţiona în viitor sub fatidicul terorism, alimentat (Doamne fereşte!) de către Coreea de Nord şi cu arme nucleare.
Idolii, acolo unde se nasc, trebuie controlaţi şi nu distruşi. Ei fac parte integrantă din ţara/zona/arealul în care au apărut, au rolul lor şi pe cale de consecinţă trebuie aduşi la masa negocierilor, tratativelor, să fie convinşi că este spre binele lor şi a comunităţilor pe care le reprezintă, că unica şansă să fie ei acolo este să respecte nişte reglementări unanim recunoscute de Comunitatea Internaţională.
Distrugerea lor, după matricea anilor ’90 din Europa de Est, Nordul Africii, Orientul Mijlociu, potrivit modelului desuet aplicat acum în Iran, nu mai poate funcţiona. Europa, în totalitatea ei, trebuie să se impună ca un actor viguros în sfera jocurilor de putere mondiale şi nu ca în prezent, un mercenar la coada U. S.
Davos, Bilderberg, Clubul de la Roma, mai mult sau mai puţin discrete în acţiunile lor, ar trebui să iasă din fotoliile pe care le ocupă şi să-şi expună public direcţiile în care să navigăm, nu doar angoasele care îi macină.
Să revin la ale noastre dâmboviţene probleme care ne toacă zi de zi, „media” fiind activă, dar sub nicio formă analitică, doar contemplativ-distructivă.
În prim plan acum apar marii (foşti) corifei ai sistemului sanitar, Dr. Burnei şi Dr. Lucan. Sunt martelaţi pe toate planurile. De ce? Pentru că, în vasta degringoladă legislativă, şi-au creat un sistem propriu, prin care au adus Statului român economii de milioane de euro. Au fost, desigur, şi câteva eşecuri, acum exploatate la greu pentru a-i băga la puşcărie.
Au mai fost şi acei amărâţi din fotbalul românesc ce au tranzacţionat jucători, fără a fi plătit nişte impozite. Şi pe mai departe nişte iniţiatori de bisnisuri cu terenuri/sedii/ fabrici/ din care au rezultat sume uriaşe pentru bugetul statului, aproape toţi băgaţi prin puşcării sau pe cale de a intra acolo. Nimeni nu s-a sesizat asupra dubioaselor „privatizări” a mii de întreprinderi româneşti demolate, apoi banii rezultaţi fiind exportaţi. La noi, în ţară, răspund numai cei care au creat locuri de muncă, nu şi cei care au distrus economia noastră.
Funcţionează în continuare şi cu osârdie demolarea idolilor autohtoni.
Îmi cade sub privire monumentala operă a lui Dimitrie Cantemir, „Lupta dintre inorog şi corb”. Această alegorie conţine, în esenţa sa, o multitudine de opţiuni de gândire. Autorul acestei capodopere, căsătorit cu Cassandra, fiica lui Şerban Cantacuzino, avea să dezvolte o magnifică literatură românească, fragmentată de nenumăratele războaie în care a fost atras, dar mai presus de toate primează ideile lui, care au străbătut secolele.
Identifică dobitoacele, portretizând personaje reale.
Voi enumera doar dobitoacele şi nu numai: ursul, lupul, vulpea, ciacalul, mâţa sălbatecă, brebul, bursucul, nevăstuica, guziul orb, şoarecele, căprioara, liliacul, râsul, veveriţa, inorogul, camilopardalul, boul, dulăul cel bătrân, şoimul, uliul, corbul, lebăda, coţofana, găini, gândaci, broaşte, trântori, tăuni etc, toate acestea şi cele necuprinse aici având corespondent în figurile politice din acea perioadă istorică. Şi acum le putem uşor identifica în tipologiile actorilor politici care ne conduc sau care ne-au condus.
Inorogul, un animal mitic, reprezentând puterea, sub toate faţadele ei, şi corbul, înţelepciunea, vizibilă ori adesea absconsă.

Iată că de atunci, şi nu numai, existau doi poli de putere, unul vizibil şi unul doar presupus. Iar această dihotomie continuă şi în prezent, la noi şi oriunde în lume. Coabitarea acestora este benefică doar dacă există un control eficace reciproc. Dacă puterea excede este dictatură, dacă „serviciile” îşi arogă prea multă libertate, puterea reală, aleasă în mod democratic, poate sucomba la finalul filmului.
Cea din urmă va avea un interes suprem, de a crea idoli, pe care ulterior să îi marteleze, apoi, dacă sunt potrivnici lor, să îi şi demoleze.
Într-un stat democratic real, puterea trebuie, şi e de dorit acest lucru, să conlucreze cu „corbul” şi, dacă se poate, să-i impună reguli de coabitare.
Marele Putin, care a câștigat detașat (76%) un nou mandat de Președinte pentru încă șase ani, în campania electorală, pe lângă o sumedenie de „atracții“ către alegători, a plusat, pentru a-şi surclasa aşa-zişii competitori, că mumia lui Lenin, păstrată cu însemnate cheltuieli în Piaţa Roşie, ar fi asemănătoare „mumiilor” sfinţilor din Vatican; o blasfemie. Mai întâi că rămăşiţele sfinţilor răspândiţi pe întreg arealul ortodox au o semnificaţie, fiecare în parte, aparte. Că sfinţii noştri, cât şi cei ai domnului Putin, care îl ţine sub pulpana lui pe Alexei (patriarhul întregii Rusii), au lăsat în urma lor blândeţe, supuşenie, iar pe altarul lor şi al nostru dragostea faţă de Dumnezeu cel Sfânt, faţă de fiul său Iisus Cristos este o realitate. Lenin, acum mumie, ce a lăsat? O distrugătoare planetă, nu a maimuţelor (Planet of The Apes) ci, împreună cu companionul său, Stalin (Iosif Vissarionovici Stalin) au pus amprenta pe aproape o treime din planeta Pământ; criminalul Stalin, fără a fi condamnat niciodată, a omorât mai mulţi semeni decât Hitler.
Poate că domnul Putin nu ştie înclinaţiile idolului său – Lenin – faţă de prietenul său Zenoviev. În esenţă, nu aceasta ar fi problema, ci alăturarea unor criminali dovediţi cu sfinţii care îşi găsesc sălaş etern, nu numai în Vatican ci, ceva mai aproape de domnia sa, în mitraliata Ucraină, la Kiev, în somptuasa mănăstire Pochaevskaya Lavra (Свято-Успенська Почаївська Лавра), unde odihnesc câteva sute de sfinţi din zona rusă.
Trecând peste acest intermezzo, la noi vârful puterii cum poate fi perceput?
Îmi vine în minte o producţie americană din anul 1941, Doctor Jekyll şi domnul Hyde, cu trei nominalizări la Oscar, având ca protagonişti evident tot nişte idoli, de această dată ai ecranului, Ingrid Bergman, Spencer Tracy şi Sara Tun, un film cu o încărcătură emoţională de excepţie. În filmul realizat după un roman al lui Robert Louis Stevenson, bunul doctor jucat de Spencer Tracy se preschimbă fără voie într-un sadic.
Revăd imagini ale „tomului” de campanie a celui care deţine real puterea la noi în stat şi nu mă pot abţine de a face necesara paralelă cu personajul de mai sus; când e Jekyll şi când e Hyde?
Avem nevoie de idoli, dar nu de dictatori cu barda în mână ori cu pumnul de oţel vârât într-o mănuşă de catifea.
Avem nevoie de o democraţie reală, neaoşă românească, nu importată de aiurea. Suntem capabili de aşa ceva?
Rămâne de văzut.

FLORIAN LAURENŢIU STOIKA