LADA DE ZESTRE

LADA DE ZESTRE

„Cred că am fost privaţi prea mult timp de valorile străvechi şi
acum a sosit vremea să le regăsim” (Silvia Toth, colecţionar)

Arta prelucrării lemnului este un vechi obicei românesc. Meşteşugarii români, cu unelte simple ca securea, fierăstrăul, scoaba, tesla au creat în lemn forme şi figuri diferite de la o zonă la alta a ţării. Stilul ornamental predominant este cel geometric, dar sunt răspândite şi motivele florale, zoomorfe şi antropomorfe.
Tehnica artistică a tăierii (crestării) puţin adâncă în masa lemnului, folosită de meşteşugari, situează dulgheritul românesc pe culmile artei tradiţionale a lemnului în Europa.
Dintre categoriile mobilierului tradiţional din România, lada de zestre sau lada miresei, cum mai este denumită, poate fi socotită obiectul cel mai frumos împodobit. Principalele motive tradiţionale, regăsite pe lăzile de zestre, sunt linia dreaptă, rozeta, crucea, punctele, spirala, bradul, poate rar şi silueta omenească. Meşterii, care făureau aceste obiecte atât de preţuite, se întreceau în a sculpta sau picta lada într-un mod cu totul aparte. În multe zone, cum ar fi Oltenia, lada de zestre este menţionată documentar din secolele XVIII-XIX.
La început, lăzile sau cuferele erau obiecte simple de mobilier cu destinaţia de a păstra hainele de sărbătoare ale proprietarilor casei, un fel de predecesor al dulapului. Cu timpul, lada a primit o valoare simbolică, un tip special de ladă, lada de zestre a fetei pregătită pentru măritiş. Pregătirea lăzii de zestre începea când fetele erau încă mici – şapte, opt ani.
Dincolo de utilitate, lada de zestre avea şi o valoare decorativă, în ultimul secol, erau decorate fie cu încrustaţii, fie pictate cu culori naturale sau ferecate în metale preţioase.
Lada de zestre arăta hărnicia miresei: cu cât era mai mare, cu atât era mai harnică şi mai bogată. În lada miresei erau puse ţesături, covoare, cămăşi, ştergare, feţe de masă, haine de sărbătoare. Trebuia să existe toate lucrurile necesare pentru tinerii căsătoriţi la început de viaţă nouă. Din conţinutul lăzii nu trebuia să lipsească, însă, crucea şi icoana, ca semn de binecuvântare pentru tinerii căsătoriţi, şi oglinda în care mireasa se privea gătindu-se pentru mire.
Dar zestrea era obligatorie şi pentru mire; el trebuia să aibă casă, pământ, căruţă cu boi, animale şi bani. Toate acestea fiind o reflectare a statutului lor social.
Lada de zestre era făcută din lemn de pin, tei, fag ars băiţuit, uns cu ulei, vopsit sau lăsat natural. Se spune că tăiatul lemnelor din pădure şi căratul lor era un adevărat ritual cu multiple interdicţii de timp, de loc şi de comportament.
Astăzi, în localitatea Budureasa, judeţul Bihor, există un centru de lădărit încă activ, unde meşterii dulgheri folosesc o tehnică unică în confecţionarea lăzilor de zestre – afumarea scândurilor înainte de prelucrarea mobilierului, fiind, astfel, distruse cariile şi obţinându-se uniformizarea suprafeţelor.
În Bihor, lada de zestre era confecţionată de către tatăl miresei, iar în alte zone lada era cumpărată de tatăl miresei de la târg sau era comandată la meşterul din sat.
În funcţie de zona geografică, lada de zestre era aşezată în interiorul casei ţărăneşti la marginea laviţei, la capătul patului sau în colţul opus uşii camerei.
La mutarea lăzii din casa miresei în casa mirelui se efectua un întreg ritual: lada era scoasă din casă de către fraţii miresei sau flăcăii din sat; era aşezată în faţa casei; se cânta şi se juca; mireasa cinstea flăcăii; lada era urcată într-un car cu patru boi şi era dusă, cu alai, la casa mirelui.

RODICA SUBŢIRELU