Punguţa cu doi bani

Neasemuitul nostru povestitor, uriaşul la propriu cât şi la figurat, Ion Creangă, ne-a lăsat, presupun nu numai pentru copii, povestirea din titlu. Fără a derapa în zone onirice ori mai grav spre zone destinate maturilor, precum „Povestea p…” care nu poate fi reprodusă, ori altele, în mod inductiv şi această punguţă ne duce inevitabil cu gândul de ce nu cu trei, patru sau mai mulţi bani ci musai cu doi bani şi încă în punguţă. Unde s-ar situa această punguţă la purtător, oricum în zonele inferioare ale trupului, la cingătoare ori mai jos.
Indubitabil acest dublu limbaj, unul pentru ţânci, iar altul pentru hâtri, cuplează poveştile „Marelui” mult peste cele asemănătoare ale lui Hans Christian Andersen de pildă, adresându-se tuturor categoriilor de vârstă ori structuri sociale.
Dar „punguţa” noastră actuală, cam ce ar mai putea conţine, cei doi bani poate chiar de aur, nu mai cocoşesc pe nimeni, nu mai asigură prosperitatea noastră, nu au cum, nicicând nu va veni un cocoş uriaş care să verse în bătătura fiecăruia dintre noi, pe un covor oricât de scump i l-am pune la picioare, cantităţi suficiente de valori care să determine o bunăstare instantanee.
Nici pe partea să spunem, a reproducerii speciei noastre (lăsând la o parte minoritarii care au ca unic ţel doar înmulţirea cu orice preţ şi în orice condiţii cât de precară le-ar fi viaţa că aşa hotărăşte soţul în consens cu bulibaşa) nu avem motive a ne „cocoşi”. Să fim noi masculii co coşi cu cei „doi bani în punguţă” spre a ferici şi per petua neamul românesc?! Chiar acolo unde se şi în tâmplă, „produşii” (termen împrumutat din ar go-ul veterinar) peste puţini ani migrează ca de atâtea ori (nefast) în istoria noastră spre alte zări, lăsând în urmă regrete, traume, lacrimi şi în final un uriaş dor reciproc, cei de aici către cei plecaţi iar cei plecaţi, un pic mai realizaţi ca aici (sau aşa cred ei) cu dorul niciodată nestins că au abandonat un filon genealogic, fragmentat prin plecarea lor, economic justificată.
Iar dincolo, când sunt daţi afară ca „auslanderi”, le rămân în pungă ades doar cei doi bani din poveste şi nostalgia că dacă totuşi au plecat din ţară, şi-au asigurat un minim de bunăstare, iar pe perioada de criză, când sunt primii sacrificaţi pe altarul muncii, le dispare orizontul ori acesta se identifică cu „Fata morgana” din de şertul Saharei.
Iar cei de aici, care plătesc rate la bănci din ce în ce mai agresive (nu ca în patria lor un de este sediul mamă) plătesc taxe şi impozite din ce în ce mai copleşitoare (paralel cu clamaţiile politrucilor, pe media, că de fapt aceste curbe de sacrificiu nici nu există, ba dimpotrivă), plătesc împovărătoare preţuri la combustibili ori întreţinere (propaganda oficială e că dimpotrivă, sunt tot mai mici), devin de fapt nişte cobai, un fel de laborator socio-uman asemănător la boratoarelor din industrie care analizează punctele de rupere ale diferitelor materiale.
Este drept că peste jumătate din populaţia ţării trăieşte în mediul rural. Împuşcatul a „forţat” natura crezând că românii se vor înghesui în oraşe până spre anii ’90 în proporţie de peste 75%. Nu a fost să fie aşa şi probabil că acesta este destinul nostru dar într-o oarecare măsură şi viitorul nostru care nu poate fi manipulat.
Pentru această jumătate de populaţie a ţării, nu prea contează problemele oraşelor (căldură, întreţinere, impozite diverse ş.a.) ei reprezintă votanţii manevrabili. Dacă în punguţa lor se regăsesc cei doi bani, adică minimul de subzistenţă, dat de către un fost prim ministru, fără a ţine seama de istoria celor care au ajuns să nu aibe nici un venit, cu aceasta ei sunt mulţumiţi căci își pot procura „inox-ul” ori „trotil-ul” iar când se termină sursa de bani îşi snopesc în bătaie bătrânii pentru o nouă infuzie de „material”. Exclud de la bun început pe cei care deşi au muncit din greu datorită unor întâmplări nefericite, cum ar fi accidentele de muncă, dispariţii premature ale soţului ori ale soţiei şi alte situaţii asemănătoare sunt în dreptăţiţi să primească felurite ajutoare.
Mă refer aici la o altă categorie de indivizi, cei care au crezut că pot păcăli viaţa şi într-un fel chiar au şi reuşit.
Eram prin anii ’65 în anul întâi de facultate. Am gravitat între trei facultăţi, medicină, chimie industrială şi ASE. Printr –un concurs de împrejurări am intrat la toate, am ales, ca orice tânăr naiv pe ultima. În anul întâi de facultate, comerţ interior, secţia merceologie (cu câţiva ani înainte aparţinea ca în toate celelalte ţări socialiste de Politehnică) de fapt către sfârşitul anului întâi (nu se încheiau mediile decât după ce munceai în agricultură ori pe şantiere). Am poposit la un IAS – undeva pe lângă Craiova, localitatea Breasta.
Sportiv de performanţă (judoka) cu muşchii căliţi la sute de ore de antrenament, am fost urcat pe o batoză la recoltarea de grâu. La început aveam pe mine: maieu, chiloţi, o cămaşă albă, pantaloni din doc alb (un fel de white jeanşi), ciorapi albi şi tenişi tot albi. Urcat pe batoză, această ţinută nu a ţinut nici măcar o jumătate de oră. Pleava de la grâu îmi intra în toate părţile corpului astfel că în scurt timp am rămas doar în tenişi şi chiloţi, strângând la gură sacii cu grâu, debarcându-i apoi la cap de arie. Când utilajul făcea vreo şase rotaţii, iar sacii de la capătul ariei, per capita însemnau vreo şaizeci de unităţi, se oprea combina pentru realimentare cu combustibil, iar noi să ne tragem sufletul, să bem o apă rece ţinută undeva la umbră.
Nu mică mi-a fost mirarea să văd pe şanţurile de la capătul ariei vreo 15-20 de ţărani, care fie fumau, fie învârteau un pai în gură şi rânjeau la noi. Parcă spuneau, tâmpiţilor, faceţi voi o facultate, dar noi suntem mai deştepţi ca voi. Voi munciţi ca tâmpiţii, noi însă furăm din ce voi munciţi (ca şi alţii care au semănat). Am simţit atunci o uriaşă ură, o frustrare care m-a urmărit mult timp în viaţă.