SĂRBĂTORI ŞI TRADIȚII DIN LUNA MAI

SĂRBĂTORI ŞI TRADIȚII DIN LUNA MAI

Luna mai, Florar sau Armindeni, cum mai este numită în popor, după cum scrie în Sărbătorile la români, Sim. Fl. Marian, abundă în tradiții și datini. Ziua de 1 mai este cunoscută în popor și sub numele de Armindeni, după numele profetului Ieremia, care se sărbătorește în această zi. Cu această ocazie, după cum aflăm atât de la B. P. Hasdeu în Etymologicum Magnum cât și de la alți etnologi, sătenii „pun la poartă un arbore nalt cu frunze numai în vârf și-l lasă acolo până ce se face mai întâi pâine nouă; atunci fac din el jiruitoriu de cuptori, cu restul ard cuptoriul.
Acel arbore se zice Arminden”. Sim. Mangiuca, de pildă, în Calendar pe anul 1883, scrie: „Arborele verde, numit arminden, rămâne pe alocurea plantat în pământ dinaintea casei, până când vine grâul nou, atunci, tăind arborele, se face foc cu el și se coace pânea nouă; această pâne
servește în casă de noroc”.
Prin unele părți din Transilvania și Banat, Armindenul cade în preseara de Sf. Gheorghe sau în preseara și ziua de Ispas. Unele femei cinstesc această zi prin nelucrare în casă și la câmp, pentru a evita viforul și grindina. Și prin aceste părți se aduce dinaintea casei, mai cu seamă la poartă, câte o ramură verde de fag, stejar, salcie, care se arde, de asemenea, când se face prima pâine din grâul nou.
Aducerea Armindenului din pădure nu presupune un ceremonial special dar, dacă pădurea este departe de sat, tinerii se duc să aducă copacii în preziua sărbătorii. În unele părți din Banat, Armindenul sau pomul de mai, cum i se mai zice, se pune la casele fetelor mai alese din sat și la fruntașii satului.
Acest lucru se face în taină, după miezul nopții, când nu mai sunt oameni pe ulițe. Cu toate acestea, cel căruia i se aduce un asemenea pom află cine l-a adus și-l cinstește, a doua zi, cu băutură.
De la Ion Pop-Reteganul aflăm următoarele: „În ziua Înălțării la cer a Domnului se împodobesc casele și mormintele cu flori, care se aduc uneori acasă de la sfințirea holdelor din câmp, iar flăcăii ridică arbori înalți pe la ferestrele copilelor vârstnice. Acest arbore era acuma la inzi imaginea abundenței crescătoare a vieții și simbolul degetului îndreptat în sus al zeului vieții, Șiva; /…/ Conform învățăturii creștine, pare că acest arbore servește ca amintire a arborelui plantat ca semn dinaintea casei, în care era închis apostolul Filip, pre care voiau iudeii să-l decapiteze, precum a fost decapitat apostolul Iacob, a cărui sărbătoare cade la întâi mai; dar scopul lor fu zădărnicit prin aceea că aflară în ziua următoare arbori crescuți pe la toate ușile Ierusalimului. Unii dintre acești arbori – armindeni – au tulpină netedă și curățită de coajă, iar la vârf obiecte de preț pentru acățătorul îndrăzneț și iscusit. Aceia care au dorință de a câștiga onoarea și aceste odoare atrăgătoare, își ung palmele și tălpile cu rășină și poartă cenușă în buzunare”.
Cei de la poalele Munților Apuseni, întrebați de însemnătatea acestei tradiții, spun că ea semnifică încercarea evreilor de a-l prinde pe Hristos. Ei au pus, la poarta casei în care poposise Mântuitorul, o ramură verde, ca semn de recunoaștere. Dar a doua zi, căutând casa unde lăsaseră semnul, au constatat că toate casele aveau ramuri verzi, așa că nu l-au mai putut prinde pe Iisus. Prin alte locuri se zice că sărbătoarea ar data de pe vremea când a ucis Irod pruncii. Seara, lăsase semn la casa până unde fuseseră uciși copilașii o ramură verde, dar a doua zi dimineață, când să continue uciderea, toate casele aveau ramuri verzi. Poetul George Coșbuc a transpus în versuri legenda, iată o parte din ea: „Pe când umbla Hristos prin țară,/ Lățind cuvântul său frumos,/Ovreii toți i-au scos ocară,/ Și cărturarii lor cercară/Prilej să piardă pe Hristos./ Așa,’ntr-o noapte-ntunecată,/Când vecinicul Mântuitor/Durmea-ntr-o casă-creștinată,/Găsitu-l-au ovreiindată/ Și sfat făcut-au de omor./ La miazănoapte aveau să vie/La casa unde el dormea/ Și, casa pentru ca s-o știe,/ Au pus ca semn și mărturie/ În fața casei o nuia./ Dar Dumnezeu, cel ce scoboară/ Și-n gândul cel mai nevădit,/ Nu lasă pe-al său fiu să moară, / Căci a răscumpărării oară/Și vremea morții n-a sosit./ Și Dumnezeu orbit-a firea/ Ovreilor împinși la rău/ încât să n-aibă nicăirea/Vreun chip de-a făptui pierirea/ Născutului din Dumnezeu./ La miezul nopți-n gloată mare/ Ovreii pe furiș pornesc/ Și-ovreii urlă de mirare,/ Că ei la casa fiecare/ Ca semn câte-o nuia găsesc./…/”.
Această zi se zice că e bună și contra strigelor (strigoilor), din fiecare casă iese câte cineva care strigă: „Auzi mă!”. Și celălalt răspunde: „Aud mă!”. Și primul continuă: „Cine-i strigă / Dracu-l frigă / Pe frigare / Din cea mare”. Și se crede că rostirea acestor cuvinte face să dispară strigoii.
Aproape pretutindeni în țară se pun în casă, la uși, ferestre și la grajduri ramuri verzi, numite armindeni.

Prin Bucovina, Moldova dar chiar și în Muntenia se îndătinează ca de această zi să se frigă un miel și să se iasă la iarbă verde ca să-l mănânce și să petrecă până seara, când se întorc pe la casele lor cântând și bând, împodobindu-și pălăriile cu flori de liliac (dacă a înflorit) și cu pelin verde.
Când întâi mai cade miercurea sau vinerea, fiind zi de post, țăranii nu mai fac petreceri , ciocoiașii însă petrec întotdeauna.
Există și un cântec în popor legat de sărbătoare: „Frunză verde de pelin, / Iată-ne la Armendin, / Beau mesenii și mănâncă, / Și de ciumă nu li-i frică…”. Luna mai se află sub teama joilor Cincizecimii luminate, toate joile dintre Paști și Rusalii trebuie să fie respectate, nu se muncește în aceste zile. „Solidaritatea mitică cu ritmurile cosmice,/…/ se află în centrul vieții religioase a populațiilor rurale, mai ales a celor de sud-est/…/. În folclorul religios al sud-estului european, tainele sanctifică totdeauna natura.
Dar toate aceste creații folclorice sunt impregnate de un spirit creștin, iar nu păgân”, după cum trage concluzia Mircea Eliade în Aspecte ale mitului. În popor se crede că Repotinul / Rapotinul sau Cerina este o sărbătoare la fel de mare ca și Paștele. După unii, această sărbătoare are loc în a treia marțe după Paști și în cele două ce urmează; după alții, în prima miercuri după Paști sau în ziua de Todoruse (a 24-a miercuri după Paști), zi în care femeile lasă lucrul lor obișnuit, furca, melița, războiul de țesut… și vecinele se adună la un loc și fac capace, din
humă și paie, ca să astupe gura sobei, dar mai cu seamă țesturi (semisfere cave) în care se coc, prin refractarea căldurii, turte, plăcinte, mălai, azime și alte cocării, tot anul. Când termină
de modelat, după ce se zvântă puțin, le spoiesc pe toate părțile, le înfig pe creste ramuri verzi și flori de câmp și le lasă să se usuce la soare, așezate pe frunze mari de lipan. După aceea, strâng bani și cumpără vin cu care stropesc țesturile, ca să fie cu noroc, vinul care rămâne îl cinstesc între ele.
În această zi este îndătinat ca femeile să se răzbune pe bărbații lor pentru toate neajunsurile pe care le-au suportat din partea lor în timpul anului. Înălțarea Domnului sau Ispasul, cum este cunoscută sărbătoarea în popor, cade întotdeauna a patruzecea zi după Înviere. Cum toată natura este înverzită și înflorită, flăcăii și fetele mari de prin Moldova și Muntenia se duc, în noaptea spre Înălțare, prin alunișuri, ca să culeagă flori de alun (care înfloresc și se scutură în această noapte), despre care cred că sunt bune de leac și de dragoste. În ziua de Ispas, atât în Transilvania cât și prin Banat este datina de a împodobi mormintele, bisericile și casele cu crenguțe înverzite și cu flori, prin case, mai ales cu crengi și frunze de paltin care, dacă se păstrează peste an, sunt bune de aprins și afumat contra trăsnetului, iar prin ferestre se pune leuștean și tot cu el se bat și vacile, ca să nu le strice strigoaiele.
Din ziua de Paște până de Ispas creștinii se salută cu: Hristos a înviat iar celălalt răspunde Adevărat a înviat.
În ziua de Ispas se salută cu Hristos s-a înălțat și Adevărat că s-a înălțat.
Prin Bucovina este datina ca în ziua de Ispas să se însemneze mieii și vițeii, adică li se taie din vârful urechii. Tot atunci se taie și părul din vârful cozilor vitelor cornute, după care se adună tot și se îngroapă într-un furnicar însoțit de cuvintele: „Să dea Dummnezeu să fie atâția miei și viței câte furnici sunt în furnicarul acesta”.
Se zice, de asemenea, că numai până la Ispas e bine să se semene porumb (cucuruz), după aceea nu mai are timp să se coacă.

Prin Dobrogea se obișnuiește ca în ajun de Ispas femeile să meargă prin sat și să împartă azime calde, ceapă verde și rachiu, de sufletul morților – de moșii de Ispas. Și în Muntenia se dă de pomană, dar nu în ajun ci chiar în ziua de Înălțare.
În Banat, tot de Înălțare, se dau flori, lumânări și brânză, iar ciobanilor (atât în Transilvania cât și prin Banat) li se dă câte un caș. Această datină trebuie că este foarte veche, fiind consemnată și într-o seamă de colinde.
O altă sărbătoare de mare însemnătate și bucurie pentru fete și flăcăi o constituie nedeile. Ele se țin de două sau trei ori pe an: la Paști, la Ispas și la Rusalii. Nedeia este un fel de târg unde vin fete și flăcăii ca să le pețească. Fetele își aduc acolo zestrea și diverse podoabe pe care le au. De la sărbătoare nu lipsesc nici bătrânii care se dau de o parte și de alta pentru a face loc cercului tinerilor. În prima zi petrec doar feciorii, a doua cu toții, iar în a treia „încâlcesc nedeia”, adică, pe la ora patru după-amiaza, fiecare fecior își caută o soție și luând-o de mână intră cu ea în cercul care este sub conducerea vătafului (ales cu un an în urmă). La un semn al vătafului, se așază toți, tăcuți, în ordine.
Cercul se întoarce o dată în stânga, apoi în dreapta, după care se rupe într-un loc, ca și cum ar vrea să mai prindă pe cineva în cerc. Merg așa cu toții în pași lini și unde este un pâlc de oameni îi împresoară. La un semn al vătafului, în urări și veselie, se strică cercul. Fetele se trag într-o parte, flăcăii în alta și atunci fetele o iau la fugă, băieții, în frunte cu vătaful, o iau după ele, până când fiecare și-a prins soția. La alt semn al vătafului, se duc iar la joc în ordine și tot așa petrec până târziu. Todorusele, despre care am amintit mai înainte, cad întotdeauna cu 24 de zile îninte de Rusalii, sau Dumineca mare. Rusalele, după credința celor din Banat, au fost șapte surori, curate și nemăritate, pe care Dumnezeu le-a prefăcut în zâne. Ele nu petrec totdeauna printre oameni ci numai cinci săptămâni, până la Rusitori. Prima zi în care vin ele sunt Todorusele (sau Todorusalele), prin Muntenia această zi e numită Strada Rusaliilor. În această zi Rusaliile petrec cu Sân-Toaderii, niște feți-frumoși. Și ca semn de bucurie că s-au întâlnit iarăși cu frații lor, le dăruiesc câte un buchet de dubravnic, așa că în ziua de Todoruse, dubravnicul nu mai are vârf, nici miros.
Deși sunt bune ca îngerii, cine nu le cinstește zilele este aspru pedepsit. Așa că româncele se tem să lucreze în ziua de Rusalii de teamă să nu înnebunească sau să pătimească altă nenorocire.

BEATRICE KISELEFF