TRADIȚII ȘI OBICEIURI ÎN LUNA IUNIE

TRADIȚII ȘI OBICEIURI ÎN LUNA IUNIE

În luna iunie (Cireșar) ne bucurăm de cea mai lungă zi din an – 19 ore! În 24 iunie, nașterea slăvitului Prooroc, Mergător înainte și Botezătorului Ioan, cum o sărbătorește biserica noastră, e cunoscută în popor sub numele de Sfântul Ioan de vară, dar mai cu seamă Sânziene sau Drăgaica.
Dimitrie Cantemir, vorbind, în Descriptio Moldaviae, despre această zi, ne spune că sub denumirea de Sânziene sau Drăgaică se subînțelege zeița Ceres, sărbătorită de romani. „În acest timp, când încep a se coace semănăturile, se adună la un loc toate fetele din mai multe sate, și alegând pe cea mai frumoasă și mai robustă, îi dau numele de Drăgaica. Apoi, cu ea înainte, merg prin semănături și-i fac o coroană din spice, i-o pun pe cap, o mai înfrumusețează cu o mulțime de cârpe, de toate colorile și-i dă în mână cheile de la șurele lor. Drăgaica, în acest chip înfrumusețată, cu brațele întinse și cu cârpele expuse vântului, ca și cum ar zbura, se întoarce spre casă, cântând și săltând…”, trecând prin toate satele fetelor care au însoțit-o.
Prin unele sate fetele pleacă în cârd la câmp ca să adune tot felul de flori, mai cu seamă sânziene, din care fac coronițe și cingători, colindând întreaga zi astfel gătite.
Romulus Vulcănescu în Mitologie română, amintind această sărbătoare florală și câmpenească a zânelor bune (agreste și silvestre), redă un obicei cules de pe teren, din Bistrița-Năsăud, în 1937: „Fetele care vor să se mărite cu băieții care vor să se însoare se strâng în unele sate, seara, în ajun de Sânziene. Băieții fac ruguri, aprind facle și le învârtesc în sensul mișcării soarelui la apus, strigând: «Du-te soare, vino lună,/ Sânzienele înbună,/ să le crească floarea floare,/ galbenă mirositoare,/ fetele să o adune/ să le prindă în cunune,/ să le pună la pălărie/ struțuri pentru cununie./ Boabele să le răstească,/ până-n toamnă să nuntească». Fetele fug pe deal sau la munte, culeg și împletesc cununi, se întorc cu ele în fugă în sat și zvârl cununile pe casă, ca să vadă dacă s-au agățat de hornuri. Dacă cununile se agață de hornuri, fetele se vor mărita chiar în anul menit.
A doua zi dis-de-dimineața cetele de feciori străbat satele cu struțuri de sânziene la pălărie, în semn că au căzut cununițele de sânziene pe hornuri la casele fetelor care-i interesează. Hăuiesc și chiuiesc și strigă în cor: «Du-te lună, vino soare,/Că tragem la-nsurătoare./ Cununile neursite/ zac sub hornuri azvârlite./ Până-n miezi cu steagu-n frunte/ trec ficiorii după slute,/c-alde alea nedirese,/ nu vor să fie mirese»; sau «Hai frumoaselor, ce stați,/ zâne vreți să rămâneți,/că venim după pețit/ până nu v-ați răzgândit»; sau «Toate slutele-s grăbite,/ toate vor să se mărite/ cu-alde unii dintre noi,/ feciori mândri, vai de noi! Că la nuntă știm hori,/ la praznice știm prânzi/ și la dragoști și mai și»”.
Și Tudor Pamfile, în Sărbătorile la Români, amintește o serie de superstiții legate de această zi. Prin Moldova, pe alocuri, se face un colac de sânziană, care se aruncă pe casă.
Dacă rămâne acolo colacul, omul care l-a aruncat va trăi mult, dacă nu, este amenințat de moarte. Prin alte locuri, în dimineața de Sânziene, fetele și flăcăii fac, înainte de a răsări soarele, o cunună de sânziene pe care o aruncă în ocolul vitelor, dacă este a unei fete și se agață de ea mai întâi o vită tânără, ursitul fetei va fi tânăr, dacă vita este bătrână, viitorul soț va fi la fel ca aceasta.
Prin Brăila, se face, de cu noapte, o cunună de sulfină care se aruncă pe casă, în bătaia lunii. În zori, înainte să răsară soarele, ies din casă ca să vadă la ce fel de vite vor avea noroc. Ce fire vor găsi pe cunună: de bou, de cal… acela va fi animalul la care va avea noroc, mai trist este pentru cei ce nu găsesc nimic. Și prin Transilvania este obiceiul de a culege sănzuene, cum le zic ei, cu o zi înainte de sărbătoare, pe care toți cei din casă le aruncă, la apusul soarelui, pe acoperiș, menind-o pentru fiecare după numele lui sau al unuia care nu este de față, dacă rămâne pe acoperiș, este semn bun, va fi un an bun pentru el, dacă nu, înseamnă că nu-i va merge bine, poate chiar va muri.
Creștinii ortodoxi, pe lângă faptul că asistă la slujba liturghiei făcută cu mare solemnitate, prin Banat, cei cu dare de mână dau de pomană de sufletul morților câte un colac cu jordilene (caise și pere), aceasta fiind moșii de sânzenii.
Prin Oltenia, unde ziua de Sânzenii, ca și floarea cu acest nume se mai numesc și Drăgaica, nu se lucrează absolut deloc, se crede că cel ce va nesocoti această regulă va fi pocit, va înnebuni și va fi jucat de Drăgaice (Drăgaicele fiind considerate un fel de Șoimane, Rusalii care zăpăcesc oamenii). „Tot în această zi se crede că dis-dimineață soarele se spală pe față în timpul răsăritului; cine se uită la dânsul cu băgare de seamă vede curgând apă în jos, pe poala răsăritului, sub înfățișarea unor lungi raze luminoase” (Tudor Pamfile, op. cit.).
Superstițiile și obiceiurile păstrate din păgânism au dat mult de furcă Bisericii, ca dovadă, într-o carte de pe la jumătatea secolului VII, despre Viața Sfântului Eloi, sunt denunțați toți cei care în ziua de Sfântul Ioan „celebrează solstițiile și dansează învârtite și săltărețe sau cântă cântece drăcești”. Deoarece acest lucru se dovedea foarte greu de realizat, unele dintre obiceiurile păgâne au fost transformate în manifestări creștine, așa s-au petrecut lucrurile, de pildă, cu obiceiul de a culege buruieni de leac, în noaptea de Sfântul Ioan.
Cele mai importante plante care se culeg de Sânziene sunt: usturoiul, care, smuls și păstrat din această zi, este bun de leac în multe boli; cicoarea (Cicharium Intybus), cu ea e bine să umbli încins ca să te ferească de dureri de șale; cimbrișorul (Satureja hortensis), care fiert cu frunze de măr dulce se întrebuințează împotriva pârlelii sau „cel-peritului”; Capul Sf. Ioan sau osul viu numit și trifoiul alb (Trifolium repens) e bun la întărirea trupului slăbit de boli.
Drobița (Genistra tinctoria), cunoscută în popor cu nenumărate alte nume (drob, genistră, grozamă, inistru etc), se culege întotdeauna pe la Sânziene, atunci când este mai înflorită și are păstăiuțe; împușcata, voiejnița sau spânzul (Helleborus purpurascens) și zburătoarea sau răscoage și Iarba lui Sf. Ioan (Epilobium angustifolium) se culeg tot la această dată, pentru a fi folosite mai târziu contra frigurilor.
Multe din plantele culese în această zi sunt duse la biserică pentru a fi curățite de unele urme ale Rusaliilor sau Drăgaicelor, ca să fie bune de leac. Tot din Tudor Pamfile (op.cit.) aflăm că „Pe la miezul nopții, înspre Sânziene, se crede că înflorește iarba fiarelor, dar numai pentru câteva clipe. Această credință este răspândită prin Banat. Cu această plantă, crede poporul român că se poate descuia orice încuietoare, oricât de meșteșugită ar fi făcută”.
Modul de a o descoperi este foarte ingenios, cel ce vrea să intre în posesia ei (de obicei tâlharii) leagă un lacăt încuiat cu o sforicică și îl trag după ei pe locul pe unde crește această iarbă, când lacătul dă peste ea se descuie, astfel dibuiesc iarba și o culeg.
O altă metodă, de a da peste iarba cu pricina, este să o cauți în culcușul ariciului, care o aduce în această noapte.
O altă credință îndeamnă oamenii să nu se scalde în această zi, căci e primejdie de înec. Dar, cine cutează totuși și trece de trei ori o apă înot, se zice că nu are de ce a se mai teme tot anul, poate înota în orice apă. Sub numele de Sânziene sau Drăgaică se înțeleg și târgurile, iarmaroacele sau bâlciurile care se deschid pe la 15 iunie și se închid sau sparg („spartul târgului”) pe 24 iunie sau a doua zi.
O altă sărbătoare mare a lunii iunie este Sfântul Petru și Pavel (29 iunie), pe vremuri, era ziua în care luau școlarii vacanță. Această sărbătoare este cunoscută în popor sub numele de Sân-Petru, Sân Chietru și alte nenumărate forme ale numelui acestui sfânt, despre Sfântul Pavel pomenesc doar cei ce se numesc Pavel sau Paul. Dar Sfântul Petru se zice că ține cheile raiului și, pe vremuri, când lumea nu era atât de rea cum este acum, umbla împreună cu Dumnezeu și-i ajutau pe cei în nevoie. Nenumărate povești amintesc astfel de întâmplări.

Poporul își închipuie pe Sf. Petru ca mâna dreaptă a lui Dumnezeu, cu care odată a umblat prin lume, care ține cheile raiului, fiind, așadar, un fel de portar. În nenumărate povești găsești formularea: „Era odată o vreme, când Dumnezeu și cu Sfântul Petru umblau pe pământ”. Ion Creangă în Ivan Turbincă, după ce arată că Ivan mergea șovăind, adaugă: „…puțin mai înaintea lui mergeau, din întâmplare, pe o cărare lăturalnică, Dumnezeu și cu Sf. Petru…” ; iar la sfârșitul aceleiași povești, după ce Ivan reușește să bage Moartea în turbinca lui: „Ivan leagă turbinca la gură, cu nepăsare, și-o anină într-un copac. Apoi începe a bate în poartă (la Dumnezeu). Sf. Petru atunci deschide, și când colo, se trezește cu Ivan…”.
Ei bine, în mulțimea de povești în care Sf. Petru umblă cu Dumnezeu, una singură povestește că Sfântul îl însoțește pe Hristos, când s-a coborât în Iad. Sfântul privind la chinurile celor de acolo, a rămas în Iad pe când Domnul Iisus a ieșit. Și, gândindu-se el cum să facă să iasă de acolo, să-l păcălească pe Tartorul dracilor să-l lase să iasă, se apucă să tot măsoare o bucată din iad, bătând țăruși; întrebat de un drăcușor ce face, acesta îi răspunse că vrea să clădească o biserică. Drăcușorul, înștiințându-l pe Tartor, acesta le porunci să-l înconjure toți drăcușorii și să-l scoată la poarta Iadului. Și așa a scăpat Sf. Petre din Iad, de unde cine intră nu mai iese. Printre credințele din popor se numără și aceea că, de Sf. Petru, cucului, care a început să cânte de la Bunavestire, i se leagă limba și nu mai cântă, se preface în uliu, până anul care vine de Bunavestire.
Prin unele locuri de prin Bucovina ziua de Sf. Petru se ține, nu se lucrează, pentru a fi feriți de piatră și grindină. Prin alte locuri se crede că dacă va tuna în ziua moșilor de sân-Petru, când se fac pomeni și se împart lumânări și mere pentru morți, nucile nu vor prinde miez, vor rămâne seci.
Pe alocuri, și în această zi se țin bâlciuri și iarmaroace, cel mai vestit este cel de pe Muntele Găina, fantasticul târg de fete, care se ține în prima duminică după sân-Petru. Atunci, în zorii zilei, se desfășoară un spectacol extraordinar, de pe toate dealurile curg moții și moațele și crișenii și crișenele, în cântecul lăutarilor. Până la ora 10 dimineața, așezați de o parte și de alta a unei linii despărțitoare, trasată din zori de trimișii lor, pe pajiștea verde dintre cele două piscuri ale muntelui, se ocupă cu vânzarea uneltelor de casă și agricole aduse. După ce se ospătează și se cinstesc cu vin și rosolie (un fel de vin ars roșu îndulcit cu zahăr sau cu miere), încep jocul și strigăturile.
Etnograful german Reissenberger, amintit de Tudor Pamfile, susține că sărbătoarea aceasta s-ar trage de la o victorie a românilor asupra hunilor, care năvăliseră în Ungaria, și pe care românii din Ungaria, care locuiau la poalele muntelui dinspre apus de Biharia, i-a alungat pe munte unde au dat de românii transilvani care i-au omorât pe toți.

BEATRICE KISELEFF