NICOLAE BĂLCESCU (29 iunie 1819 – 29 noiembrie 1852)

NICOLAE BĂLCESCU
(29 iunie 1819 – 29 noiembrie 1852)

Pentru a dovedi că Nicolae Bălcescu poate sta alături de marii scriitori români, ca și alături de marile valori ale istoriei naționale, încep intervenția mea din paginile prestigioasei reviste „Independența Română – Independența prin cultură” cu un citat din valoroasa carte intitulată „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, cartea a
patra, „Unitatea Națională”, care cuprinde evenimente desfășurate între aprilie 1599 și iunie 1600. A existat o perioadă mare de timp când manualele școlare erau onorate să găzduiască pagini precum cea pe care o voi transcrie mai jos:
„Pe culmea cea mai înaltă a munților Carpați se întinde o țară mândră și binecuvântată între toate țările semănate de Domnul pre pământ. Ea seamănă a fi un măreț și întins palat, cap d-operă de arhitectură, unde sunt adunate și așezate cu măiestrie toate frumusețile naturale ce împodobesc celelalte ținuturi ale Europei, pe care ea cu plăcere ni le aduce aminte.
Un brâu de munți ocolesc, precum zidul o cetate, toată această țară, și dintr-însul, ici-colea, se desfac, întinzându-se până în centrul ei, ca niște valuri proptitoare, mai multe șiruri de dealuri nalte și frumoase, mărețe pedestaluri înverzite, care varsă urnele lor de zăpadă peste văi și peste lunci. Mai presus de acel brâu muntos, se înalță două piramide mari de munți, cu creștetele încununate de o vecinică diademă de ninsoare, care, ca doi uriași, stau la ambele capete ale țării, cătând unul în fața altuia. Păduri stufoase, în care ursul se plimbă în voie, ca un domn stăpânitor, umbresc culmea acelor munți. Și nu departe de aceste locuri, care îți aduc aminte natura țărilor de miazănoapte, dai, ca la porțile Romei, peste câmpii arse și văruite, unde bivolul dormitează alene.
Astfel, miazănoapte și miazăzi trăiesc într-acest ținut alături una de alta și armonizând împreună. Aci stejarii, brazii și fagii trufași înalță capul lor spre cer, alături te afunzi într-o mare de grâu și porumb, din care nu se mai vede calul și călărețul. Ori încotro te-i uita, vezi colori feliurite ca un întins curcubeu și tabloul cel mai încântător farmecă vederea. Stânci prăpăstioase, munți uriași, ale căror vârfuri mângâie norii, păduri întunecoase, lunci înverzite, livezi mirositoare, văi răcoroase, gârle a căror apă lin curge printre câmpiile înflorite, pâraie repezi, care, mugind groaznic, se prăvălesc în cataracte printre acele amenințătoare stânci de piatră, care plac vederii și o spăimântează totdeodată. Apoi, în tot locul, dai de râuri mari, cu nume armonioase, a(le) căror unde poartă aurul. În pântecele acestor munți zac comorile minerale cele mai bogate și mai felurite din Europa: sarea, ferul, argintul, arama, plumbul, mercurul, zincul, antimoniul, arsenicul, cobaltul, tuteaua, teluriul și, în sfârșit, metalul cel mai îmbelșugat decât toate, aurul, pe care îl vezi strălucind până și prin noroiul drumurilor.
Astfel e Țara Ardealului”. Corect, frumos și într-o impecabilă limbă românească a scris patriotul Nicolae Bălcescu la mijlocul secolului al XlX-lea, când încă se mai folosea alfabetul chirilic. Ar trebui să luăm aminte mulți dintre noi, românii de azi, despre sentimentele, bunele intenții și capacitatea creatoare a acestui om minunat care a luptat pentru binele poporului român și s-a sfârșit undeva, departe de țară, în exil. Rămâne, fără îndoială, una din personalitățile de prim-plan în procesul de renaștere spirituală și politică a României în secolul al XlX-lea. În pregătirea și desfășurarea Revoluției de la 1848 din Țara Românească, contribuția acestui om a fost covârșitoare, întemeiată pe o gândire politică profundă și o concepție socială democratică. Activitatea celui care a fost considerat, pe bună dreptate, sufletul revoluției îmbină, în egală măsură, intransigența luptătorului cu viziunea istoricului și cu pasiunea cercetătorului în domeniul vieții sociale și economice. Rolul pe care l-a jucat în desfășurarea Revoluției de la 1848, ca și lucrările lăsate posterității atestă complexitatea spirituală a celui care a devenit cu timpul o figură simbolică a vieții noastre culturale și a aspirațiilor naționale.
Nicolae Bălcescu s-a născut la 29 iunie 1819, în București și, după 33 de ani de viață zbuciumată, a murit la 29 noiembrie 1852 în exil, la Palermo, în Sicilia. A fost cunoscut ca om politic, istoric și prozator. El își are originea în boierimea măruntă a Munteniei ca fiu al lui Barbu sin Petre Căpitanul, pitar, și al Zincăi Bălcescu, rămasă cu acest nume și după căsătorie. Familia avea la început o oarecare stare materială, dar s-a ruinat după evenimentele din 1821. Nicolae a luat mai întâi lecții particulare cu un arhimandrit grec și cu J. A. Vaillant. A continuat studiile la Colegiul „Sf. Sava” din București, unde s-a împrietenit cu Ion Ghica. În 1838 s-a înrolat voluntar în armată.
În scurtă vreme a cunoscut suferința morală a degradării și a întemnițării la mănăstirea Mărgineni (1840), consecință a faptului că luase parte la un complot împotriva stăpânirii, alături de Dimitrie Filipescu, Eftimie Murgu, Cezar Bolliac, J. A. Vaillant etc. Eliberat din închisoare după doi ani, cu sănătatea șubrezită, înființează, împreună cu Ion Ghica și Christian Tell, o societate secretă, numită „Frăția”, în 1843. Se dedică în același timp studiilor istorice.
Debutează strălucit cu studiul „Puterea armată și arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum” (1844) și creează cu ardeleanul August Treboniu-Laurian revista „Magazin istoric pentru Dacia” (1845-1848), publicație destinată editării de cronici, documente și studii referitoare la istoria națională. Între 1846 și 1848 se află în străinătate. La Paris lucrează intens prin biblioteci și arhive. Se consacră studiilor istorice (îl audiază pe J. Michelet la College de France) și activității politiconaționale în rândurile Societății Studenților Români din Capitala Franței. Revoluția din februarie 1848 îl surprinde pe străzile Parisului, amestecat în mulțimea care ia cu asalt Tuileries. Reîntors în patrie, joacă un rol activ în pregătirea revoluției din Țara Românească. După izbânda acesteia, este două zile ministru de externe, apoi secretar al guvernului provizoriu. Contribuie la redactarea „Proclamației de la Islaz”, documentul programatic al Revoluției.
Preconizează desființarea iobăgiei, împroprietărirea țăranilor, votul universal, susținerea necesității unei opoziții ferme față de dușmanii interni și externi (turcii) ai revoluției. Aceasta eșuează și Bălcescu emigrează.
Încearcă să-i împace pe Avram Iancu și Kossuth, pentru a ieși victorioasă revolta aici, dar nu reușește. Victoria trupelor habsburgice, susținute de cele țariste, îi spulberă și aceste proiecte.
Nicolae Bălcescu își trăiește ultimii ani în exil, lipsit de mijloace materiale și măcinat de boala necruțătoare de plămâni. A încercat zadarnic să impulsioneze emigranții.
Întreține legături cu Mazzini în vederea formării unei alianțe a națiunilor asuprite. Acționează energic pe tărâm propagandistic, editând la Paris revista „România viitoare” (1850). A scris remarcabilul memoriu „Question economique des Principautes Danubiennes” (1850), întreprinzând demersuri pe lângă personalități influente ale vieții politice europene. În același timp se dăruia lucrului, documentându-se, în vederea realizării monografiei vieții lui Mihai Viteazul, într-o cursă dramatică împotriva morții.
În primăvara lui 1852, grav bolnav, revine în țară, pe Dunăre, dar i se interzice să debarce. Se întoarce, prin Constantinopol, stabilindu-se la Palermo, în Sicilia. Aici se stinge în singurătate, într-o cameră a hotelului Trinacria. A fost înmormântat într-o groapă comună. Gestul n-a făcut cinste Țării Românești.
Istoriografia, economia politică, sociologia și literatura îl pot revendica deopotrivă, dar Nicolae Bălcescu este, înainte de toate, istoric. Concepția lui despre studierea trecutului se constituie în funcție de condițiile specifice epocii de redeșteptare națională de la 1848.

El repudiază studiul istoriei bazat doar pe cronologia domnitorilor, ocupându-se de istoria poporului și a societății, în general. În acest spirit, cercetează evoluția instituțiilor ostășești în „Puterea armată și arta militară la români” (1844); dezvoltarea clasei țărănești în „Despre starea socială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri” (1845); istoria fenomenului revoluționar în „Mersul revoluției în istoria românilor” (1850), care explică evenimentele de la 1848 ale căror cauze se pierd în „zilele veacurilor” și descifrează perspectivele și țelurile luptelor viitoare.
„Românii supt Mihai-Voievod Viteazul” – carte apărută postum, în 1878, este lucrarea cea mai valoroasă a lui Nicolae Bălcescu, în care pune cel mai mult din convingerile, năzuințele și arta sa de scriitor. Aparține istoriei propriu-zise cât și literaturii. Autorul însuși a proiectat-o inițial ca o „poemă” despre principele erou. Ea leagă viziunea epică, eroică și romanescă de obiectivitatea științifică și pasiunea discursului politic. Este o carte despre trecut scrisă pentru prezent și prin prizma acestuia. Bălcescu încearcă să explice justețea unor idei, sentimente și proiecte de acțiune contemporane: libertatea și unitatea națională, dreptul tuturor popoarelor la o dezvoltare independentă și deplină, respectul față de valoarea individului, încercarea de a instaura o ordine socială echitabilă, necesitatea jertfei pentru atingerea unor scopuri supreme. Eroul lui Bălcescu nu este o personalitate independentă de circumstanțe, ci însăși personificarea legii interne a poporului român. Prea puțin om și mai mult efigie, el e lipsit de un destin individual și, în ciuda câtorva amănunte comunicate totuși de istoric, pare a nu avea nici strămoși, nici familie, nici viață privată. Personajul se umanizează în
momentul în care traiectoria existenței sale înclină spre înfrângere.
Figura lui Mihai Viteazul împrumută uneori trăsături de erou legendar: în scena confruntării cu gâdele sau când comite acte de cutezanță nebunească, pentru a-i îndemna uneori în luptă pe bravii lui ostași.
Atunci el se confruntă cu moartea, neputincioasă ea însăși atâta vreme cât eroul nu și-a împlinit încă menirea. Mihai se arată asemenea „semizeilor cântați de nemuritorul Omer”. Dar în ultimul an începe să șovăie, se tulbură, se pleacă omeneștilor greșeli, se lasă înșelat de ipocrite protestări de credință și nu vede trădarea, nici când se află în imediata sa apropiere. Chipul voievodului se îndepărtează treptat de sfera epicului eroic pentru a se apropia de aceea a romanescului, căreia îi aparținuseră de la început personaje ca Sinan Pașa, sultanul Murad, împăratul Rudolf și, mai ales, nestatornicul Sigismund Bathori. Aceste personaje sunt ezitante, stângace, crude, influențabile și vanitoase. Ca totdeauna răul se coalizează. Doar așa poate învinge.
Eroul moare prin trădare și unitatea națională se destramă. Această operă de căpetenie a lui Nicolae Bălcescu atribuie dimensiunea unui ideal sacru ideii de unitate a tuturor românilor și de independență națională. Autorul s-a documentat fără reproș, deși era atât de bolnav. Din punct de vedere științific, lucrarea este de o probitate exemplară. Remarcabilă este și realizarea compozițională prin elanul narațiunii, limpezimea, armonia și muzicalitatea frazei. Disciplina clasicizantă a expresiei este dublată de pasiunea romantică a sentimentului.
Întreaga operă a lui Nicolae Bălcescu și cu precădere cartea „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul” au făcut cunoscut trecutul, au cucerit prezentul și au determinat viitorul.
În cristalizarea ideologică a pașoptismului și în promovarea principalelor sale obiective de luptă, rolul lui Nicolae Bălcescu a fost esențial. El a fost de o excepțională clarviziune a spiritului, un suflet pur și incoruptibil.

CLEOPATRA LUCA