Din seria „Anul Centenar al României și al Românilor” – ROMÂNIA ÎN ȘI DIN NOI…

Din seria „Anul Centenar al României și al Românilor”
ROMÂNIA ÎN ȘI DIN NOI…

În acest an special – centenar 2018 aş dori să înţeleg, mai mult ca oricând, cum funcţionează, cum trăieşte şi vieţuieşte un stat, relativ tânăr, de numai 100 de ani, de ce anume dispune el şi de ce anume mai are încă nevoie.
Şi observ că ar fi tare multe, şi într-o parte şi în cealaltă şi că, în fond, el trăieşte în şi din fiii, membrii şi cetăţenii săi.
Dar mai constat ceva: că Dumnezeu Preabunul a înzestrat, de fapt, acest neam şi popor cu multe calităţi, (dar) şi cu câteva chemări sau misiuni.
În acest fel, bunăoară, remarc faptul că, dincolo de o Românie furată, ciuntită, ciopârţită, minţită, speculată, trădată, prădată, vândută şi cumpărată, dezbinată şi externalizată, avem şi o Românie profundă, sinceră, onestă, discretă dar concretă, modestă dar inteligentă, elegantă şi corectă, harnică şi darnică, generoasă şi ospitalieră, misionară şi apologetică, apostolică şi creştină!
Da, depinde de noi, de fiecare în parte şi de toţi laolaltă, în mod colectiv şi solidar, cum tratăm această ţară, cum abordăm acest popor şi cum cinstim sau preţuim acest neam! Probabil că acum ar trebui să înţelegem, mai mult şi mai bine ca oricând, menirea noastră, locul, rolul şi rostul nostru în interiorul acestui stat, asumându-ne, în mod responsabil, toate aceste atribuţii, misiuni ori chemări.
Da, avem misiunea de a contribui la bunul mers al acestui popor, avem chemarea de a cinsti această ţară, prin tot ceea ce suntem şi facem, avem datoria de a preţui acest neam, avem obligaţia morală de a apăra şi de a sluji această ţară! Cum? Prin împlinirea datoriei noastre sociale, materiale şi profesionale, atunci şi acolo unde ni se cere. Prin apărarea/cultivarea valorilor, principiilor şi tradiţiilor acestui popor, bimilenar, apostolic şi voievodal, nu colonial. Prin preţuirea, cu recunoştinţă sinceră, a tuturor semenilor/conaţionalilor noştri, care, prin toată activitatea lor, exemplară şi remarcabilă, au contribuit la afirmarea şi recunoaşterea ţării noastre în panoplia tuturor celorlalte state europene şi nu numai.
Dacă ar fi să ne oprim doar la un singur exemplu, ar fi acela al tuturor olimpicilor români, pentru care noi, din păcate, facem atât de puţin, prea puţin, dovadă faptul că, aproape toţi, cum prind ocazia/oportunitatea, cum pleacă afară, la studii, muncă sau cercetare.
În altă ordine de idei, potrivit zicalei „că în tot răul este şi un bine”, v-aş îndemna să vă gândiţi, pentru un moment, ce rol providenţial, din punct de vedere spiritual, au compatrioţii noştri, plecaţi la muncă, pentru un trai mai bun, unul decent, în străinătate, practic, în toată lumea, dar m-aş opri, mai ales, la cei perindaţi prin toată Europa, care au construit/constituit, acolo, în ţările/statele apusene ale bătrânului continent, adevărate/ veritabile comunităţi culturale,
religioase şi duhovniceşti, care, astfel, contribuie, semnificativ, consistent şi eficient, la reîncreştinarea Europei, reumplând/repopulând bisericile goale ale Apusului cu Liturghia Bizantină, cu Rugăciunea, cu Postul, cu Privegherea, cu Colindele tradiţionale, cu Sfânta Spovedanie şi Dumnezeiasca Împărtăşanie, cu Botezul Creştin Ortodox şi Nunta noastră ca-n poveşti, cu ie şi port de Românie.
În acest fel, iată, „unde dai şi unde crapă”, românii noştri aduc contribuția lor substanţială la dezmorţirea spirituală a bătrânului continent european, a se vedea, în acest sens, toate comunităţile noastre bisericeşti – euharistice din Germania, Franţa, Austria, Ungaria, Marea Britanie, Belgia, Elveţia, Suedia, Norvegia, Danemarca şi, îndeosebi, Italia şi Spania, unde chiar recent a fost nevoie de alegerea/numirea a doi Arhierei Vicari, care să sporească/ să îmbogăţească lucrarea pastoralmisionară, cultural-educativă şi caritativfilantropică a Bisericii Ortodoxe Române în Diaspora Românească.
Da, România este (în) fiecare dintre noi, şi după cum suntem noi, fiecare în parte, aşa este şi această ţară, corectă sau nu, umilă, umilită sau nu, demnă sau nu, onestă sau nu, cinstită sau nu, ignorantă, arogantă şi superficială sau nu, mutilată, integră, întreagă sau nu, sinceră, responsabilă şi serioasă sau nu!
Într-un cuvânt, noi alcătuim/ formăm neamul, poporul, statul şi ţara, cu alte cuvinte, să nu (mai) aşteptăm de la alţii, de oriunde şi de aiurea, să ne facă nouă ordine şi curăţenie în casă şi în ţară, să ne pună nouă în bună rânduială şi dreaptă
cuviinţă viaţa, altfel zis, să avem puterea, tăria, capacitatea şi chiar competenţa să ne stabilim singuri proiectele, regulile, principiile şi, în special, priorităţile, să fim în stare a spune da (numai) acolo şi atunci când trebuie spus da şi nu acolo şi atunci când situaţia o cere, adică „ce este da să fie da iar ce este nu să rămână nu!”.
Atât şi nimic mai mult sau nimic altceva.
În altă ordine de idei, mă întorc, insist şi repet că, între şi printre multe altele, în acest an special, pentru noi, românii, anul nostru centenar, poate ar fi tare bine, mai mult ca oricând, să ne reîntoarcem la exemple, la modele, la valorile caracteriale umane, adică la oamenii frumoşi, sinceri, curaţi, cinstiţi, drepţi şi oneşti din această ţară. Adică, ar fi tare folositor dacă i-am respecta mai mult, dacă i-am studia mai temeinic, dacă i-am întreba şi cerceta mai des, într-un duh al recunoştinţei şi al preţuirii, al respectului şi responsabilizării noastre, peste tot şi întotdeauna, raportându-ne la înaintaşii noştri, la dascălii, învăţătorii şi profesorii noştri, la părinţii şi fraţii noştri, la colegii şi duhovnicii noştri, însă toate acestea să le facem nu doar de ocazie sau de conjunctură, nu doar de moment sau din interes ci cât mai des şi cât mai serios ori sincer, fără ipocrizie sau făţărnicie. Mai mult decât atât, în şi din acest an începând poate ar fi minunat dacă am mai lăsa la o parte toate hachiţele şi cusururile noastre, personale şi interpersonale, toate urzelile şi bârfele dintre noi, toate apucăturile sau gesturile pline de egoism, individualism, mânie, frustrare, dezbinare, răutate şi invidie, ajungând să fim, în mod consistent şi eficient, mai altruişti, mai solidari, mai adunaţi, nu atât de împrăştiaţi şi de risipiţi, şi la propriu şi la figurat, într-un cuvânt, în sfârşit, mai uniţi, cu adevărat uniţi, abandonând toate gândurile şi faptele noastre, care au dus la zicala, dureroasă şi tristă că noi abia aşteptăm nu să moară capra vecinului ci, mai abitir, să moară vecinul şi să ne rămână nouă capra, fără să înţelegem că, de fapt, în atare condiţii, nu facem altceva decât „să defilăm separat şi să pierdem în comun!” sau, datorită orgoliului şi vanităţii noastre, mai ajungem la o situaţie, anume: „ai dreptate şi tu, şi tu, nu te lăsa nici tu, nici tu!”, şi o ţinem tot aşa, într-un conflict permanent şi o contradicţie continuă!
Poate că, măcar acum, în aceste momente şi în acest an deosebit trebuie să ne aducem, mai mult ca oricând, aminte că „tatăl minciunii este tatăl dezbinării” şi că duşmanul nostru atâta aşteaptă: „să împartă, să dezbine şi să stăpânească!”. Urmând exemplul şi pilda oamenilor serioşi, sinceri, competenţi, eficienţi şi responsabili din această ţară, de ieri şi de azi, indiferent de vârsta lor, de statutul lor material, social, cultural sau intelectual, cred că ar fi timpul să ne punem serios pe treabă, să ne ocupăm de lucruri realiste, adevărate, autentice şi profunde, uitând/ignorând cu desăvârşire zicala că „merge şi aşa!”, să începem să cultivăm, valoarea, demnitatea, onestitatea şi onoarea, abordându-le/ transformându-le în adevărate principii sau norme călăuzitoare de viaţă, după cum au procedat toţi oamenii, discreţi dar concreţi, ai acestui neam românesc, care nu au făcut „din mila sfântului doar umbră pământului”, ci au lăsat realizări, împliniri, fapte, activităţi şi acţiuni care, pe bună dreptate, le conferă aura de sfânt sau efigia de erou.
Cu alte cuvinte, la toţi aceşti oameni funcţiona îndemnul conform căruia „ce poţi face astăzi nu lăsa mâine!”, spre deosebire de unii dintre noi care credem că, dacă amânăm pe mâine, poate nu mai trebuie făcut.
Şi, mai mult decât atât, ei făceau, lucrau împreună, în echipă, în acelaşi duh, într-o singură/comună suflare.
Bineînţeles, au mai fost şi alte multe, variate şi diverse momente/ evenimente, lucrări, împliniri şi realizări, toate grăitoare, relevante şi elocvente, în acest sens însă vin să întreb eu, unul, aici şi acum: ce am învăţat/ce am reţinut noi toţi din toate acestea, cu ce neam ales, care sunt foloasele/ rezultatele, culturale, spirituale şi duhovniceşti pe care le-am deprins noi din toate acestea? Există, au rămas/s-au păstrat ele, undeva, cu adevărat? Vom fi şi noi, de aici înainte, mai curajoşi, mai uniţi, mai demni, mai corecţi, mai oneşti, mai cinstiţi, mai altruişti decât până acum, ca neam, ca popor, adică vom reţine şi asimila ceva de la toţi aceşti înaintaşi şi eroi ai noştri, între care şi protagoniştii acestei lucrări, sau vom reveni la vechile noastre metehne, defilând separat şi pierzând în comun, ca până acum? Cu alte cuvinte, în anul centenar – 2018 al unităţii noastre naţionale, când tânărul nostru stat românesc împlineşte/aniversează primii 100 de ani, vom învăţa, oare, să nu mai fim atât de dezbinaţi, atât de frustraţi, atât de complexaţi, atât de încrâncenaţi, atât de invidioşi, atât de egoişti, atât de răzbunători, atât de fragili şi atât de vulnerabili?
Da, adevărat, multă lume, din toate colţurile lumii, a admirat şi admiră, în continuare, spontaneitatea noastră din unele momente ale istoriei, generozitatea sau ospitalitatea noastră, cultura, spiritualitatea şi civilizaţia noastră, ca neam/ca popor, însă, din păcate, de cele mai multe ori sunt nevoiţi să se oprească, astăzi cel puţin, numai la atât, fiindcă de purtare constantă, perseverenţă şi consecvenţă susţinută şi întemeiată nu (mai) poate fi vorba!
De ce oare?
Deoarece, între altele, ne trezim/ ne revenim prea târziu, uneori mult prea târziu, având această slăbiciune ori neputinţă de a-i aprecia/admira pe conaţionalii/concetăţenii noştri fie după ce nu mai sunt printre noi, pământenii, fie după ce au ajuns în exil sau în refugiu – cum, iată, a fost (şi) cazul Regelui Mihai I al României, fie după ce au ajuns în puşcăriile comuniste, în progrom-uri, gulag-uri şi holocaust-uri, fie după ce s-au perindat în tot felul de peregrinări şi emigrări pe întregul mapamond, pentru obţinerea/câştigarea unui respect, cuvenit şi binemeritat, a unui venit mai bun/a unui trai mai decent şi a unei pâini mai bune/mai albe sau mai proaspete, când şi pe ei de noi şi pe noi de ei îi cuprinde şi ne cuprinde dorul, regretul şi jalea, mai cu seamă atunci când conştientizăm faptul, trist şi dureros, că au lăsat acasă copii supăraţi, marcaţi şi afectaţi şi, poate, chiar familii îndurerate şi destrămate şi, nu doar atât, ci au (mai) lăsat o ţară fără forţă de muncă, calificată şi chiar necalificată, de am ajuns să-i angajăm, în locul lor, pe alţii, de pe alte meridiane?!
În concluzie, vin, iarăşi, să întreb, aici şi acum: care este proiectul nostru de ţară pentru anul centenar – 2018 şi nu numai, afară de aniversări/ comemorări şi manifestări cultural – spiritual – naţionale, pline de festivism, desigur, binevenite şi ele, adică mă gândesc la un demers/deziderat fiabil şi viabil, eficient, consistent şi suficient, complex şi complet?!

Avem. Există oare aşa ceva?
Dacă da, unde este şi cum arată acest proiect?
Dacă nu, ce mai aşteptăm sau, mai bine zis: de ce mai amânăm/întârziem acest lucru?
Căci dacă nu, dacă încă nu ne-am trezit din beţia aceasta cotidiană şi nu ne-am revenit din amorţeala aceasta generalizată, apoi să ştim cu toţii, fraţilor, că zadarnic a fost curajul şi bărbăţia eroilor, zadarnic a fost eroismul şi credincioşia mărturisitorilor, zadarnică a fost toată implicarea şi determinarea marilor bărbaţi de stat ai acestei ţări, altminteri dăruită şi binecuvântată de Dumnezeu, zadarnică a fost loialitatea şi fidelitatea regelui, altfel spus, zadarnică toată această spontaneitate a noastră, altminteri minunată, de-a dreptul spectaculoasă şi plină de entuziasm, însă lipsită de substanţă, seriozitate, consistenţă şi consecvenţă, una argumentată, justificată şi determinată, corect asumată şi sincer responsabilizată.
Aşadar, în încheierea acestui eseu, evocându-i, în continuare, pe eroi, pomenindu-i pe martiri, cinstindu-i pe toţi făuritorii Marii noastre Uniri de la 1918, afirm/susţin că trebuie totuşi să facem un pas înainte, adică mai departe, dincolo de focul de paie, ajungând, deci, să ne respectăm între noi înşine, fără a ne mai sabota, şantaja, calomnia, descuraja, răzbuna şi marginaliza în mod reciproc, cu alte cuvinte, haideţi să ne apucăm serios, asumat şi responsabil de treabă, căci curajul, bărbăţia, credincioşia, patriotismul şi eroismul nu trebuie să fie nişte calităţi ori virtuţi trecute şi perimate ci, mai ales, prezente şi, îndeosebi, viitoare. Fiindcă numai în acest mod vom putea vorbi, în viitor, aievea, de o Românie a copiilor noştri, nefurată, neminţită, netrădată, neprădată, nevândută şi necumpărată, adică de o Românie integră, întreagă, onestă şi demnă, corectă şi prosperă, curată şi elegantă, responsabilă şi profundă, serioasă, sinceră şi autentică, altfel „rătăcirea de pe urmă va fi mai rea decât cea dintâi!”. Şi, dacă ar mai fi de adăugat încă ceva, poate ar mai fi un îndemn de reiterat, acela, adresat, în chip profetic, de către Nicolae Iorga, destinat celor din fruntea/ conducerea ţării, de atunci şi de acum: „Ţineţi aproape de popor ca să nu rătăciţi!”. Iar noi, toţi, laolaltă, să ţinem aproape de Dumnezeu, măcar din acelaşi motiv sau acelaşi considerent şi, apoi, desigur, să ţinem unii la alţii, unii cu alţii şi unii de alţii. Căci, „unde-i unul nu-i putere, la nevoi şi la durere/unde-s doi puterea creşte şi duşmanul nu sporeşte!”. Ce bine ar fi dacă acest vers ar fi un principiu de viaţă şi de moarte!
Altfel spus, unirea şi unitatea noastră nu trebuie să constituie doar o referinţă simbolică, istorică, comemorativă şi omagială ci să ajungă a fi un demers concret, un deziderat continuu sau o permanentizare consistentă, substanţială, durabilă, stabilă, statornică şi eficientă, căci numai astfel vom mai rezista, numai aşa ne mai putem menţine şi salva.
Până una alta, însă, dea Domnul Dumnezeu Preamilostivul să trăiască România în şi din noi!

Dr. STELIAN GOMBOŞ