AM FOST CÂNDVA COPIL

AM FOST CÂNDVA COPIL

Să încep mai întâi cu bunica mea maternă, Floarea.
De ce despărţit şi cu majuscule Mama şi Ica? Pe ea am deschis ochii, ea m-a crescut, ea mi-a călăuzit primii paşi în viaţă. Mama-Ica de fapt o înlocuia pe mama care pleca la serviciu zi de zi pe la 5 dimineaţa şi se reîntorcea pe la 10-11 noaptea când deja dormeam. Şi Ica, ei bine aici e o altă poveste. Toţi nepoţii ei în număr de şase, eu fiind cel mai mare, gângureau ceva în lipsa părinţilor. Eu, de la mămăica – Ica, iar restul mai mici după mine şi aşa a rămas mămăica, la un loc, dar despărţit, rituos Mama-Ica. Prenumele de Florica a consfinţit de fapt apelativul pe care îl adresam. O femeie frumoasă, deosebit de frumoasă, cu o faţă ovală, neverosimil de albă pentru locurile din care proveneau părinţii ei, Dobrogea, undeva pe la Cochirleni. Cu nişte ochi de un albastru deschis, hipnotizanţi, ca verdele albastru al mării liniștite de vară.
În acest fel probabil că l-a sedus pe bunicul, un om dintr-o bucată, stâncos, obişnuit de mic cu greutăţile dar mai ales cu vicisitudinile vieţii.
Cum de s-au „refugiat” în Regat?
Obiceiul în părţile acelea, şi nu numai, era să-ţi furi la propriu viitoarea soţie, aşa cum a făcut şi tatăl ei. Se ferea, atunci când ne povestea nouă, nepoţilor, mai ales iarna, de basme cu zmei şi feţi-frumoşi care să le răpească pe Ilene-Cosânzene şi aceasta ca un fel de reminiscență. Viaţa a călit-o, precum şi pe cea a bunicului, cel din urmă luptător activ în Războiul din 1913, prizonier, osândit la moarte, scăpat ca prin minune că pe lângă română cunoaştea turca, greaca, bulgara, albaneza. Cum Killer-ii în vorbirea noastră de acum erau în acea vreme preponderent turci, a aflat din conversaţiile lor că toţi prizonierii urmau să fie executaţi a doua zi. O parte din ei au evadat la îndemnul bunicului meu, traversând fluviul înot, mai mult pe dedesubt decât pe deasupra, şi aşa s-au salvat o mână de oameni; mulţi dintre ei, la lumina feştilelor, au fost hăcuiţi de către grănicerii bulgari, atunci când traversau Dunărea.
Bunica a putut să crească cinci copii din şase născuţi, cu abilitatea ei transmisă copiilor şi, mai departe, nepoţilor (în special mie, pentru care, ca și la ea, somnul reprezintă 3-4 ore pe noapte), până a închis ochii.
Şi cum vorbele rebele, contemplative, ori critice nu pot dimensiona viaţa unui om, am găsit printre multele hârtii îngălbenite de vreme un fel de jurnal, pentru o perioadă de câţiva ani. Acum fiecare tânăr şi mai puţin se joacă pe calculator, scrie fel de fel de lucruri, trăiri, impresii, scrieri de tot felul pe e-mail. Aceasta e noua formă de corespondenţă. Eu am scris destule lucruri, parte pierdute, fiind un caracter zic eu aparte. Dar n-am crezut că bunicii mei şi alte rude ale lor, fără a avea o pregătire estetico-culturală anume, pot ţine jurnale zilnice cu impresiile aferente.
Am dat peste un asemenea caiet; ştiu că au fost zeci, atât ale bunicii mele şi sute ale bunicului meu din care nu am mai găsit decât foarte puține înscrisuri. Demolările din anii’80 pentru a face loc Bulevardului Decebal, frica de a nu fi găsite după anii de teroare din ’50, obligați a le distruge apoi, deoarece nu puteau fi citite reflecţiile bunicului meu, după ce îl cunoscuse pe I.C. Frimu şi pe alţi fruntaşi socialişti români, nu pe comuniştii „impuşi” de Moscova.
Din acest umil manuscris se desprind, pe lângă majoritare probleme pecuniare, trăiri, frământări convulsive, destăinuiri şi, nu în ultimul rând, iubirea, imensa iubire faţă de cei trecuţi în nefiinţă, iubirea şi încrederea în Dumnezeu.
Din scrisul zilnic, supercondensat, voi încerca să spicuiesc câteva paragrafe, pentru că acest mic jurnal a fost scris pentru uzul ei, spre a-şi aminti sau a puncta diverse momente zilnice prin care a trecut. Dar pentru a le înţelege mai bine, mai ales sensul lor, le voi transcrie în măsura în care starea caietului permite.
Începutul acestui caiet este datat miercuri 19 martie 1952, sub titlul „Visuri”. „În noaptea de marţi spre miercuri, am visat că s-au prezentat două persoane, care eu fiind într-o casă necunoscută, din vorbe care le mai ţin minte, şi din cele ce s-au spus, că voi mai trăi mai mult de doi ani. Să văd dacă se adevereşte“.
File rupte şi apoi jurnalul „sare” la 21 martie 1960. „Dumnezeu să-l ierte şi eu să mă duc lângă el, soţul meu Ştefan. Florica”.
Bunicul a trecut în veşnicie la 30.01.1960 iar durerea bunicii este reliefată într-un mod clar „…să mă duc lângă el…”. Bunicul, deşi avusese o sănătate de fier, datorită grijilor, a necazurilor, a faptului că fiind considerat ca făcând parte din „clasa asupritorilor” nu avea după anul 1948 nici un fel de venit. Era mulţumit că scăpase fără a face închisoare, deoarece prin anii 1942 a închis atelierul unde confecţiona încălţăminte de lux, în care lucrau în final numai 8-9 muncitori. Erau în plin război şi nimeni nu mai avea chef să-şi comande încălţăminte de lux, spunea el că unele modele de încălţăminte pentru femei puteau fi întoarse pe dos, atât de delicat şi perfect erau confecţionate.
Bunica s-a descurcat ceva mai bine; cu maşina Singer pe care o avea, a reuşit să preia ceva confecţii pentru armată şi astfel s-au descurcat până prin anii 1945.
După aceea a început calvarul, norocul a venit din partea copiilor care au început să câştige. Mai întâi mama, ca salariat la Primăria Capitalei şi apoi la Ministerul Transporturilor, de unde mai târziu a ieşit la pensie. Apoi unchiul Ionel, care lucra la firma Phoenix (de uleiuri), tanti Diţa (Tudoriţa) care a depăşit acum 90 de ani şi lucra la Calea Ferată, iar în final Alexandrina (naşa) şi unchiul Hary.
Caietul cuprinde o înșiruire de evenimente, fapte, trăiri pe mai multe pagini așa că voi transmite doar o parte din ele. Sunt însemnări în special pecuniare între anii 1960-1962. Descifrez: „Ţin acest caiet ca să nu pierd ce se găseşte de la soţul meu, Ştefan, ale lui necazuri şi vise”.
21 martie 1960 – „Am scos actele de moarte, căsătorie şi copiile lor, ale lui Haralambie şi a celorlalţi copii”. „A venit Bebe (tatăl meu natural n.a.) cu măsa şi l-a luat pe Florian (adică pe mine) la ora 3 după amiază. Au plecat să-i ia pantofi“. Eu nu-mi mai amintesc acest amănunt dar, iată, când deja împlinisem 13 ani şi 10 de la divorţul de mama mea, a încercat o apropiere de fiul său natural. 23 martie – „Am fost cu actele de casă şi cu alte acte, cu doi martori, Angela şi Rica, pentru acte de moştenire; m-au însoţit patru copii, Milica, Alexandrina, Tudoriţa, Haralambie fără Ionel“.
„Doamne fereşte. În ziua de 25 s-a spânzurat o femeie”.
„În ziua de 26 am fost la moară cu Boris (tatăl meu după ce mama s-a recăsătorit în anul 1950 n.a.) şi cu Florenţiu (acesta fiind apelativul meu n.a.). Am măcinat 20 kg. La ora 11:00 a muşcat căţeaua pe Iosefina de mâna stângă (verișoara mea n. a.)“.
10 Aprilie – „Am fost la cimitir cu Milica (mama mea), Alexandrina, Adi, Iosefina. Am fost la Angela (o cumnată, soţul ei un reputat scriitor), ne-a tratat cu cafea“.
13 Aprilie – „Pe Arsenescu l-a îngropat de vinerea Paştelui“. „29 Aprilie, am arat şi am semănat porumbul“.
„1 Mai, am fost la biserică. Nu a fost voie să se facă slujbă. De la ora 5 dimineaţa până la 8 dimineaţa a slujit şi apoi s-a închis şi s-a sărbătorit ziua muncii“.

„27 Mai. Doamne ajută. A adus pe Ani (sora mea după mamă) la Roşiori să le-o crească mătuşa lui Boris, Dumnezeu să-i ajute lui Ani. În ciuda mea a adus-o. Mi-a răspuns Boris „Ei asta-i bună. Ce ai cu copilul meu, unde vreau acolo îl duc”. Greu mi-a venit“.
„30 Mai. Mă pregătesc să plec la ţară dar e nor de ploaie, a plouat şi e frig“.
„Cu Dumnezeu înainte. Pe luna august am făcut ţuica în sat la colectiv. M-a ajutat Marioara lui Preda (deoarece) pe 12 Aprilie i-am cusut lui Gigea (fata lor mai mare) o rochie. Cu totul am stat 12 zile. Începem paza la vie pe 25 August. Via neagră s-a cules în 19 septembrie iar albă (pe) 23. (Pe) 24 am adus-o cu ţiganu, i-am dat 110 lei, mi-a rupt şi felinaru“.
Jurnalul se termină în septembrie 1962, fiind înscrise doar sume de bani primite. Acest jurnal, prin modul sec de înscriere a datelor, evenimentelor dar mai ales acea teribilă frământare de a avea resursele băneşti nu numai pentru a ei supravieţuire, dar, aşa cum obişnuia în anii când trăia bunicul, de a asigura un echilibru între cei care câştigau mai mult, unchiul Ionel, mama, tanti Diţa şi cei cu venituri mai mici, naşa (Alexandrina) ori unchiul Hary.
Am închis caietul cu gândul spre cea care mi-a acordat zic eu o atenţie specială, dintr-o multitudine de alte motive, punând înlăuntrul acestuia şi creionul chimic de care s-a folosit, lăsând intactă astfel simbioza gând, trăire, caiet şi obiectul înregistrării. Din câteva file răzleţe rămase de la bunicul meu Ştefan Cărmaciu (Carmacciu, Karmaciu) rezultă o serie de informaţii inedite. Un fel de pomelnic al bunicului având înscrise următoarele: Mama născută la 1848. Copii: 1871 Ion; 1875 Ioniţa; 1880 Mariţa; 1883 Ştefan; 1885 Iordana; 1887 Tănase; 1880 Niculina; 1883 Constantin; 1900 Anghelica. Rezultă că împreună cu bunicul au fost 9 fraţi din care probabil gemeni, Mariţa şi Niculina (1880), Constantin şi Ştefan (1883).
Cu o caligrafie impecabilă descrie succint trei evenimente, dintre care voi menționa doar unul.
„În zile de Duminica – sau Sâmbăta spre Duminică la ora 3 ½ s-a cutremurat pământul. Cutremurul a venit de la răsărit spre apus cunoscând după oala cu apă care era aşezată pe godin, clătinându-se s-a vărsat la răsărit şi la apus. Întâmplarea a făcut ca colţul din dreapta la prăvălie să crape, am fost pârât de vecina zisa nevasta unui căpitan Dărăscu să telefoneze şi să vie vro 10 Legionari să-mi dărâme colţu care s-a crăpat.
Ca să-l fac m-a costat până la suma de aproape 10,000 lei. Am fost ajutat de Ionel cu suma de 5000 lei iar cu restu l-am pus eu.
1940 ziua 22 noiembrie reparaţia“. Viaţa cotidiană transpusă într-o altă dimensiune a istoriei. O viaţă zbuciumată, plină de greutăți dar şi de realizări. Din nici un rând nu răzbate pesimismul, deznădejdea ci contrariul, dorinţa (până la ultima suflare) de a supravieţui, de a domina timpul ca noţiune imaterială.
Această amprentă a optimismului a fost aşezată pe fruntea tuturor urmaşilor. Toţi, absolut toţi au dorit şi chiar au reuşit să realizeze ceva în viaţă.
Supuşenia faţă de Dumnezeu şi a Fiului Său, optimismul, implicarea în felurite meserii ce le-au avut succesorii, faptul că printr-o muncă tenace şi-au croit fiecare un drum în viaţă se datorează părinţilor lor şi pe cale de consecinţă bunicilor mei, cărora le port o eternă recunoştinţă.

FLORIAN LAURENȚIU STOIKA