PRESA SCRISĂ

PRESA SCRISĂ

Continuăm ciclul Cultura și mass-media cu presa scrisă. Vom răsfoi mai întâi revistele de cultură, pentru a urmări modul în care contribuie presa scrisă la evocarea și comemorarea Centenarului Marii Uniri.
Începând de anul acesta, revista săptămânală de cultură România literară a introdus suplimentul lunar „Centenar Marea Unire”, opt pagini de relatări culturale și istorice privind Centenarul, trecând în revistă toate evenimentele dinainte și de după 1918, scoțând la iveală nu numai partea eroică ci și amănunte dureroase, care trebuie să fie neapărat cunoscute, pentru a scoate adevărul la iveală, cu părțile lui luminoase și cu cele întunecate și neplăcute, într-un cuvânt, ca să cunoaștem adevărata istorie.
În continuare spicuim câteva idei din cele mai interesante articole.
În suplimentul din ianuarie găsim informații despre data de 1 Decembrie care a devenit Ziua Națională a României (sărbătorită pentru prima dată în anul 1990), precum și despre stema României. De asemenea, citate din personalități ale Unirii (Iuliu Maniu, Iuliu Hossu, Regele Ferdinand I, Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu ș.a.). Basarabeanul Vitalie Ciobanu exprimă „ideea forță pentru Centenarul Unirii din Basarabia: vorbim limba română, suntem europeni, aparținem civilizației occidentale”. Simona Preda semnează articolul 1918 – istoria ca exercițiu de inteligență, iar Ioan Stanomir articolul: 1918 – momentul Wilsonian.
În suplimentul din luna februarie, în articolul Mica Mare Unire, Cristian Pătrășcoiu subliniază că primul pas în Unirea Principatelor a fost făcut la 24 ianuarie 1859, „piatra de temelie a marelui vis național”, iar Ioan T. Morar în Emmanuel de Martonne, omul cu granițele amintește de meritul unei echipe de geografi francezi, condusă de Robert Ficheux, „de a fi urcat toate cărările transilvane și de a fi inventariat și anunțat existența unor numeroase comunități române, acolo unde hărțile maghiare marcaseră pete albe”, revendicând cea mai mare parte din Transilvania. În De la un imn național la unul regal, apoi la cătușe, Valentina Sandu-Dediu redă istoria celor 6 imnuri ale României de-a lungul a peste un secol și jumătate.
Iar redacția adaugă, într-o notă, câteva date suplimentare despre cele șase imnuri. Primul imn a fost Marșul triumfal, opus 68 de Eduard Hüber, și primirea steagului și a Măriei Sale Prințul Domnitor (1862-1884) singurul imn național al României fără versuri (cel mai longeviv dintre imnuri), muzica lui fiind în prezent folosită de către Armata română ca marș de întâmpinare.
Al doilea imn național a fost Trăiască Regele, cântat peste 60 de ani (1884-1948), versurile aparțin lui Vasile Alecsandri și se pare că au fost scrise din 1881. Au urmat cele trei imnuri adoptate de PCR (Zdrobite cătușe; Te slăvim Românie și Trei culori).
Imnul actual, Deșteaptă-te române, cântat din 1989, este al doilea cel mai longeviv imn al României.
Interviul lui Pătrășcoiu luat lui Lucian Boia, Unirea – limbă, cultură, religie și noroc, reprezintă un discurs despre identitatea națională și despre mitologia națională. El insistă asupra faptului că nu trebuie să uităm că în 9 aprilie (după calendarul nostru gregorian) a avut loc prima din cele trei uniri care au conturat anul Marii Uniri: Basarabia cu România – ca urmare, consideră istoricul, România este provocată să își pună de acord arhitectura constituțională și administrativă. Lucian Boia este de părere că istoria „înseamnă o nesfârșită interpretare”. Întrebat ce părere are despre națiune în viitor, istoricul spune că „tendința este de ieșire din peisajul național clasic; dar aceasta nu înseamnă că nu rămân multe din construcția națională anterioară”. Articolele lui Armand Groșu, Imposibila alegere: Basarabia sau Transilvania și cel al lui Ioan Stanomir, Constituția României Mari, vin ca o completare pe această temă ca și sinteza realizată de Eugen Stancu despre monedele de pe teritoriul României din preajma Marii Uniri și unificarea monetară.
Numărul 4 al suplimentului își propune să redea ceea ce a fost înainte de 1918 și chiar și după 1918. Ce s-a întâmplat cu cei care au avut un rol decisiv în Marea Unire dar și în unirile care au precedat momentul 1 decembrie 1918 (Basarabia+Bucovina) și pune degetul pe rană scriind despre partea întunecată și dureroasă: considerând Memorialul de la Sighet ca depozitar extraordinar al unei memorii traumatizante. Cum la câteva decenii după 1918, prin politica de stat, prin decizie oficială, în
România sunt umiliți și uciși oamenii foarte importanți care au făcut posibilă Unirea, alții uciși ulterior în închisorile comuniste. Despre reinterpretarea și deformarea comunistă a Marii Uniri, făcută în 1968 și despre complicii celor ce i-au ucis, care pretind că sunt continuatorii marelui proiect de unificare națională.
O analiză a liniilor directoare ale României Vechiului Regat și ale economiei României Mari, făcută de excelentul istoric al economiei, Bogdan Murgescu, este grăitoare despre ce era cu adevărat, acum un secol, țara noastră. Tot în acest număr se aduc lămuriri și asupra legislației țării noastre precum și a dezideratului din 1918 a unui „regim curat democratic”.
Nu m-am oprit decât asupra articolelor care contribuie la înțelegerea importanței cunoașterii evenimentelor care au contribuit la înfăptuirea actului de la 1918 și a celor care au urmat în această sută de ani, care ne-au adus la România de astăzi. Dar în paginile celor 4 suplimente amintite sunt și alte date interesante care completează tabloul epocii respective. Din articolul: 1918 ce mâncau și ce beau românii – sinteză realizată de Martin S. Martin, aflăm că mâncarea de bază a populației din acea perioadă, majoritar sătească și săracă, era mămăliga cu ceapă și fierturile de ierburi, fructe și plante.
Făina, carnea și laptele erau vândute în târg, pentru supraviețuire. Ziua de 1 decembrie 1918 a rămas imortalizată în cele cinci clișee ale singurului fotograf al Marii Uniri, Samoilă Mârza. Fotografiile lui au fost cumpărate, în 1966, de Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia, precum și aparatul cu burduf cu care au fost realizate, unde sunt expuse astăzi ca mărturie.
În articolul din nr. 3 al revistei: Fragmente dintr-un Dicționar al locurilor literare bucureștene, pe lângă Capșa, locul de întâlnire al protipendadei bucureștene, mai găsim informații cu caracter istoric despre cimirirul Bellu, aerodromul Băneasa ș.a., prilej de a da fragmente și citate din diverși scriitori pe această temă.

BEATRICE KISELEFF