ACADEMIA ROMÂNĂ ȘI CENTENARUL MARII UNIRI

ACADEMIA ROMÂNĂ ȘI
CENTENARUL MARII UNIRI

Acest for academic existent în țările civilizate își propune o serie întreagă de obiective în consonanță cu statutul lui de reprezentant suprem al culturii, de păstrător al identității naționale.
Pentru Academia Română anul 2018 stă sub semnul Centenarului. Sărbătorirea a 100 de ani de la înfiinţarea statului unitar român este obligaţia morală şi profesională a Academiei Române, instituţie fondată în 1866 de promotori vizionari, inclusiv din perspectiva momentului astral pe care îl reprezintă Marea Unire. Membrii Academiei Române au reprezentat, de la începuturile ei, toate regiunile locuite de românii, plus aromânii, chiar dacă teritoriile din care proveneau aceştia aveau altă apartenenţă statală, politică şi strategică. Fondatorii au fost şapte patrioţi din Vechiul Regat, Ţara Românească şi Moldova, trei din Transilvania, trei din Basarabia, doi din Bucovina, doi din Banat, doi din Maramureş şi doi din Macedonia. Cu mai bine de 50 de ani înaintea Marii Uniri, Academia Română anticipa proiectul de la 1918.
Academia Română ştie că acest Centenar nu este şi nu trebuie să fie exclusiv o evocare a trecutului. Centenarul priveşte prezentul României şi vorbeşte despre viitorul ei. Performanţa strămoşilor noştri de la 1 decembrie 1918 devine oglinda care ne permite să ne comparăm noi, cei de azi, şi proiectele noastre prezente şi viitoare cu predecesorii. Centenarul este un bun prilej de a discuta despre România, România pe care am moştenit-o de la strămoşii noştri, România pe care o construim noi astăzi şi România pe care o vom lăsa moştenire copiilor şi nepoţilor noştri.
1 decembrie 1918 este un bun prilej de a ne bucura împreună, toţi românii, indiferent unde ne aflăm astăzi, de succesul unui proiect politic şi de a-i omagia pe promotorii săi. 1918 a fost clipa astrală a acestui popor, momentul care a încununat un proiect politic amplu, de mare complexitate şi urmat cu acribie, indiferent de conjuncturi. A fost un succes.
Începând cu anii ‘30 ai secolului trecut, România a avut o evoluţie ascendentă în dezvoltarea ei socială şi economică, dar efectele benefice plenare ale efortului politic şi economic depus au fost brutal împiedicate de război şi, ulterior, de ocupaţia sovietică. Ambele au subminat cel mai mare proiect statal pe care România modernă l-a avut vreodată. Prin succesul Unirii de la 1 decembrie 1918, românii trebuie să înţeleagă că nici în „gena românească”, nici în „psihologia poporului român”, nici în geografie sau în religia lui nu este înscrisă vreo fatalitate, a eşecului şi a înfrângerii. Din moment ce acelaşi popor a repurtat, la 1 decembrie 1918, succesele politice şi strategice marcante, interne şi internaţionale, înseamnă că se poate. Iar dacă acum nu se poate, eşecul este exclusiv al nostru, al celor de astăzi, care nu mai pot, la 100 de ani de la Marea Unire, să se ridice la înălţimea înaintaşilor. 1 decembrie 1918 este semnul explicit al faptului că pentru eşecurile de astăzi nu putem da vina pe nimeni, decât pe noi înşine. Centenarul ne reaminteşte, intempestiv, că nu avem, în realitate, nicio scuză.
Academia Română va deveni unul dintre forurile cele mai active pentru a găzdui şi organiza manifestări pe această temă. Este misiunea şi menirea ei. Dar Academia Română nu va deveni vehiculul prin care şi acoperişul sub care, sub pretextul relativismului total, totul va fi pus în discuţie. Nu totul este discutabil, nu totul este „de discutat”.
O televiziune de la estul României ne îndeamnă, sub camuflajul sloganului insidios – „Ask more!” („Întreabă mai mult!”) – să punem totul în discuţie şi să punem sub semnul întrebării mai ales apartenenţa noastră la UE, apartenenţa la NATO sau parteneriatul strategic cu America. Nu e vorba însă despre nicio discuţie critică, ci despre un proiect politic şi geopolitic explicit. Acelaşi slogan îl promovează şi unii din vestul României, care ne sugerează tot mai insistent, în anul Centenarului, să punem în discuţie premisele şi fundamentele Marii Uniri – mai exact, 1 decembrie 1918 şi Tratatul de la Trianon. Strategia e clasică: şi se cere să acceptăm o dezbatere oficială, pentru a arăta lumii că ar exista o problemă de dezbătut. Şi, dacă există o problemă, ea trebuie „rezolvată”, evident în alţi termeni decât cei de acum 100 de ani. România nu are însă nicio problemă: nici cu 1 decembrie 1918, nici cu Tratatul de la Trianon nici cu vecinii săi nici cu minorităţile care trăiesc pe teritoriul României. În aceste condiţii, o asemenea „discuţie” nu poate exista şi nu poate fi admisă. Pentru că nu despre o discuţie onestă şi inocentă este vorba, ci despre pretextul unei insidioase campanii de relativizare a întregului context al primului război mondial, care, pentru români a fost Războiul de Reîntregire.
Tratatul de la Trianon, democraţia liberală, principiile wilsoniene care au stat la baza reconstrucţiei europene, pax americana sunt pentru România reperele esenţiale ale devenirii ei.
Academia Română constată că aceste invitaţii la „dialog”, care se înteţesc pe toate canalele, şi din Est şi din Vest, vin din partea unora care astăzi propovăduiesc pe faţă iliberalismul şi sunt în prima linie a contestării normelor de funcţionare a Uniunii Europene. Nu poţi fi iliberal intransigent la tine acasă şi să te transformi, credibil, în „liberal” atunci când eşti în afara frontierelor tale. Nu poţi promova iliberalismul la Moscova sau la Budapesta şi „liberalismul” la Bucureşti. Regimurile iliberale care îşi înteţesc acţiunile în preajma României, şi la Est şi la Vest, devin tot mai vizibile în lumina Centenarului, căci unele dintre cele mai nocive consecinţe ale războiului mondial au fost regimurile (iniţial) iliberale care, ulterior, s-au transformat, nefast şi explicit, în regimuri fasciste şi naziste. Acestea, alături de omologul lor sovietic/comunist, au fost năpastele secolului XX, pe care nu vrem să le mai vedem niciodată.
Iliberalismul încurajează astăzi iredentismul. Pe de-o parte, ideologic, forţează false „dezbateri”, menite să pună sub semnul întrebării ordinea europeană post-imperială şi post-Trianon; pe de alta, politic, încearcă să impună forme de reorganizare a statului român, forme fără relevanţă europeană, şi să declanşeze „referendumuri” pentru a pune pe harta separatismelor potenţiale ale Europei şi regiunea noastră, inclusiv sau în primul rând România.
Academia Română, aşa cum a făcut de fiecare dată, respinge asemenea abordări.
Nu poate fi vorba despre tensiuni sau confruntări interetnice într-o Românie care, din punctul de vedere al statutului minorităţilor, este model în regiune şi dincolo de ea. Într-o Românie care a făcut Unirea cea Mare de la 1 decembrie 1918 fără să existe un război civil sau o confruntare violentă pe teritoriul Transilvaniei. Românii, maghiarii sau germanii nu s-au luptat în 1918 pentru sau contra Unirii. Pentru cei care astăzi vor să pescuiască în ape tulburi, lecţia istorică a Marii Uniri şi a consensului supraetnic de atunci este mai vie ca oricând. Academia Română face apel la clasa politică din România să fie la înălţimea misiunii sale, mai ales în anul Centenarului.
Clasa politică nu are voie să se joace cu principii sacrosante sau să deschidă o cutie a Pandorei, pe care, mai târziu, nu o va putea închide nimeni. Nu totul este de vânzare, nu orice se poate negocia, nu orice se poate justifica prin jocuri politice sau politicianiste. În anul Centenarului Marii Uniri, aceste chestiuni sunt şi vor deveni mai sensibile. Iar responsabilitea clasei politice, a intelectualilor din spaţiul public, a jurnaliştilor trebuie să fie la cote maxime. Iliberalismul şi iredentismul nu trebuie să aibă nicio şansă în România sau în Uniunea Europeană. Răspunsul României şi al Europei la iliberalism trebuie să se manifeste prin mai multă unitate şi printr-o mai eficientă Uniune Europeană. Nu trebuie admisă în nici un caz o pactizare cu iliberalismul, indiferent de direcţia din care vine acesta.
Academia Română năzuieşte şi va face tot ce îi este în putinţă ca anul Centenarului să nu devină nici prilej de vrajbă, nici prilej de tensiuni etnice. Cel mai clar semn al reconcilierii româno – maghiare, adevărate, nu formale, ar fi o sărbătorire comună, la cel mai înalt nivel politic şi diplomatic – Bucureşti – Budapesta – a Centenarului românesc. Suntem conştienţi că nu ne putem bucura cu toţii la fel în 2018.
Dar bucuria unora şi tristeţile altora nu trebuie transformate în instrumente de luptă politică. Este vorba, în primul rând, despre respect reciproc. Marele istoric Nicolae Iorga a ştiut asta foarte bine atunci când scria, în anii interbelici: „Din suflet compătimim pe unguri, ale căror calităţi de rasă suntem în stare a le preţui, pentru cumplita nenorocire la care i-au adus defecte tot atât de însemnate şi neputinţa de a se conduce în momente de criză. Şi, oricât ar fi fost de firesc ca la Bucureşti să se facă demonstraţie pentru triumful final al unei oştiri aşa de încercate, care e cea mai mare iubire şi mândrie a noastră, n-a stat în intenţia noastră să ofensam suferinţa. (…). Şi am dori ca prin aceasta să fim şi provocatorii acelui reviriment în spirite, care ar reda operei comune a civilizaţiei moderne pe un popor maghiar raţionabil, fără nimic din acel imperialism copleşitor pentru alţii, care exclude până acum pe unguri de la orice colaboraţie folositoare”.

Din programul Academiei Române de Sărbătorire a Marii Uniri,
publicat pe site-ul oficial al forului.