PETRU MAIOR (1760 – 14 februarie 1821)

PETRU MAIOR (1760 – 14 februarie 1821)

Iluminismul, puternica mișcare cu caracter laic în secolul al XVIII-lea, preconiza emanciparea poporului prin cultură și acorda un interes deosebit răspândirii ei prin școli și lucrări de popularizare. Pornind de la această acțiune de promovare a rațiunii și științei, de educare a poporului, acest curent a fost numit „iluminism”, iar perioada, „epoca luminilor”. Ideile pedagogice iluministe sunt concentrate în cartea „Emile” de Jean Jaques Rousseau, care promovează concepția unei educații naturale. Iluminismul este un curent ideologic și cultural, nu unul literar, deoarece nu are o estetică proprie, nici principii literare, ci le folosește pe cele ale clasicismului. Genul liric este cel mai slab reprezentat, cu excepția operelor lui Schiller și Goethe. Preocupați de problemele sociale și morale, scriitorii iluminiști cultivă în special povestirea și romanul.
Povestirea fantastică – prin Voltaire, romanul de aventuri și de călătorii – prin Daniel Defoe și Jonathan Swift sunt mai mult pretexte pentru critica socială și pentru exprimarea unor idei filosofice. Iluminismul s-a dezvoltat în Anglia, Franța, Rusia, Germania și Țările Române. Aici, tot printr-un jurnal de călătorie se răspândesc idei iluministe prin contribuția lui Dinicu Golescu, boier muntean, care, în „Însemnare a călătoriei mele” (1824- 25-26), surprinde contrastele dintre civilizația țărilor vizitate și realitățile triste din patria sa.
Iluminismul se manifestă însă mai înainte în Transilvania, unde se suprapune peste ideile curentului Școlii Ardelene, cu o intensă coloratură națională, determinată de lupta românilor din Imperiul Habsburgic. Cea mai reprezentativă operă realizată în spirit iluminist este epopeea eroicomică „Țiganiada” de Ion Budai-Deleanu. În Țara Românească și în Moldova, Chesarie Râmniceanul și Leon Gheuca răspândiseră idei iluministe datorate lecturilor din raționaliștii francezi și, în special, din „Enciclopedie”.
Acum vom vorbi despre Școala Ardeleană, mișcare culturală și politică a națiunii române pentru egalitate în drepturi cu celelalte naționalități, pentru emanciparea neamului nostru printre celelalte din Imperiul Habsburgic în așa fel încât să existe puternice consecințe pentru dezvoltarea culturii românești în ansamblu. Lucrările fundamentale ale reprezentanților Școlii Ardelene – Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și alții – sunt scrieri cu caracter istoric și filologic. Ele
valorifică informația largă, de specialiști erudiți, a autorilor, puterea de sinteză și spiritul creator, talentul de polemiști. Preocuparea acestor învățați era de a dovedi lumii, printr-o argumentare temeinică istorică și filologică, originea latină a poporului și a limbii române, persistența fără întrerupere a românilor pe teritoriul strămoșesc al vechii Dacii. În susținerea acestor idei, ei erau călăuziți de pasiunea adevărului științific, ca și de năzuința de a sluji împotriva celor care o contestau, aspirația vitală spre libertate a națiunii române din Transilvania.
Pentru intelectualii Școlii Ardelene, blazonul originii romane reprezenta un argument puternic, alături de altele, de a cere pentru națiunea lor – urmașă a unui popor liber și demn, ci nu un neam de iobagi, cum li se spunea disprețuitor – drepturi egale cu celelalte națiuni din Imperiul Austriac. Au exagerat în alcătuirea unor etimologii latine, tocmai pentru considerentele enunțate mai sus.
Biografia celui de al treilea învățat din curentul Școlii Ardelene nu-l arată a fi cel mai doct, dar îl impune cu mintea cea mai organizată și ale cărui opere au avut răsunetul cel mai puternic în epocă. Nu știm precis data nașterii, dar Petru Maior, după spusele profesorului universitar și scriitorului Alexandru Piru, ar fi văzut lumina zilei în anul 1760 sau 1761, la Târgu-Mureș sau la Căpușul de Câmpie, în comitatul Turdei, ca fiu al protopopului Gheorghe Maior, nu al episcopului Grigore Maior, cum s-a susținut (Enciclopedia liberă de la Wikipedia furnizează ca dată de naștere a lui Petru Maior 1756, 1 ianuarie). Atâta vreme cât există incertitudine, în orice lună poate fi plasat iluministul nostru care a adus multe servicii învățământului în limba română în Ardeal, într-o anumită perioadă. El a învățat la Tg. Mureș, apoi la Sibiu și la Blaj. S-a călugărit foarte de tânăr și a plecat la vârsta de 13 ani, împreună cu Gheorghe Șincai, ca bursier la Colegiul De Propaganda Fide, în 1774. Legătura dintre cei doi studenți la Roma nu pare a fi fost strânsă (mai târziu Maior se asociază ironiilor lui Budai-Deleanu la adresa lui Șincai.) Nu numai vârsta, dar și temperamentele lor difereau. Șincai era arzător și de o curiozitate neastâmpărată, Maior, mai degrabă flegmatic, pozitiv. După cinci ani, prin 1779, Maior va absolvi filosofia și teologia și tot împreună cu Șincai va studia în continuare, la Viena, pravila („ius canonicum”) un an. Întors la Blaj, în 1780, a fost rânduit profesor de logică, metafizică și legile firii. Timp de patru ani a ocupat această catedră. În același timp a trecut prin treptele ierarhiei clericale (ipodiacon, diacon și preot). La 19 iunie 1784 i se primește cererea de a ieși din cinul călugăriei. La 15 august, în același an, i se încredințează parohia Reghinului și administrația bisericească a provinciei Gurghiului. A fost un fel de exil ordonat de episcopul Ioan Bob recent instalat. Ordonatul și onestul Petru Maior i
s-a supus. Episcopul Bob se lăfăia în bani precum faimosul Caligula. Maior avea 20 de florini pe lună, dar lumina poporul oropsit.

Iată cum proceda: „Mergea Petru Maior prin sate – constată cineva care i-a verificat comportamentul parohului plătit puțin, dar care lucra eficient – unde, adunând pruncii, făcea examen; pre cei ce știa îi lăuda, pre ceilalți părintește îi dojenea și rânduia mijlociri ca să învețe. Vara umbla prin câmpuri, prin păduri, unde știa că sunt adunați pruncii a paște vitele, și văzându-i îi striga la dânsul, carii cunoscându-l, îndată alerga toți acolo, și el îi întreba de cele ce au învățat, (…) și când se întâlneau în uliță, tot de învățătură grăia și se întreba unul pe altul. (…) Atâta au fost întru întâi prostia oamenilor acelora în treaba învățăturii aceștia, cât unii, ca (și) când ar fi venit o nevoie mare pe sat, așa și până la domnii locurilor au ajuns cu plângere asupra protopopului, ca să-i scutească de învățătură. Iară după aceia, văzând nu numai pre fiii săi, ci prin dânșii și pre sine însuși învățați în cele trebuincioase, i-au iertat de păcate lui Petru Maior și părinților lui ce-au făcut”.
Cu condeiul și cu molitvenicul într-o mână și sapa în alta, așa a trăit și s-a hrănit Maior la Reghin. Când seminarul din Lwow a fost desființat și elevii au trecut la Blaj, el n-a ezitat să vină și să le predea dreptul canonic cu abia 200 de florinți pe an, cheltuind din banii lui cu drumul și locuind într-o chiliuță, dar, când în 1805 i s-a propus vicăreșia Hațegului, deși plata acestei dregătorii era „mai chivernisită” decât altele, nefiind „iubitor de stăpânire”, a refuzat-o. Nu-i plăceau demnitățile oficiale. La Reghin a făcut muncă de apostolat, luptând cu adversarii culturalizării, de felul baronului Bornemisza din Gurghiu care obținuse dărâmarea școlii și bisericii din Runcu.
Din banii agonisiți cu trudă, Maior a ridicat o biserică românească în Sas- Reghin. În 1808 a fost numit cenzor și corector la tipografia Universității Pestane din Buda. N-a lăsat nici parohia, nici protopopiatul. Fusese învinuit de Bob c-a părăsit misiunea clericală pentru una civilă. Era o minciună „ca aceea, cât nici în coarnele boilor… n-ar încăpea”.
Primele cărți publicate de Maior la Buda sunt semnate de el ca paroh și protopop și se adresează preoților, însă nu atât în sens bisericesc, religios, cât pedagogic, căci la această dată școala se afla încă sub îndrumarea clerului. Principiile educației preconizate de Petru Maior, severe, țintesc înlăturarea obscurantismului. Atrăgea atenția ca dascălii și învățătorii să nu se procopsească pe ei înșiși, ci să-i învețe pe grămătici și să-i înlăture din școli pe cei care-i „aduc la rătăcire pre alții”. Bob susținea învățarea după vechile metode medievale.
Prin docilul Samuil Micu pusese în circulație tratatul de „Theologhie dogmatică și moralicească”, tradus din latinește, în 8 volume.
Când, în 1812, Maior a tipărit la Buda „Istoria pentru începutul românilor în Dachia”, cu un atac fățiș la adresa lui Bob, acesta a intervenit la palatinul Ungariei spre a împiedica difuzarea cărții, dar palatinul n-a luat în seamă plângerea lui Bob, găsind că lucrarea lui Maior se poate citi „cu folos”. Între timp, Maior scrisese „în unsprezece săptămâni”o altă lucrare, „Istoria bisericei românilor”și începuse s-o tipărească, dar, din cauza uneltirilor, ediția din 1813 nu s-a putut tipări în întregime, a fost confiscată în forma ei neterminată spre a fi refăcută (ediția, pusă în vânzare abia după moartea autorului, conține exemplare cu pagini smulse sau transformate și înlocuite). Petru Maior era ocupat cu întocmirea unei ample lucrări, în chestiunea originii românilor: „Lexiconul românesclatinesc-unguresc-nemțesc”, preluat de la Samuil Micu, V. Coloși și I. Corneli, unde a stabilit etimologiile până la litera H (lexiconul va fi continuat de I. Theodorovici și A. Theodori și va apărea la Buda în 1825).
Maior îl va lăsa în pace pe Bob. A murit la 14 februarie 1821, la Buda, lăsând puținele lui bunuri nepoților, iar cărțile – ctitoriei din Reghin, mănăstirii din Blaj și bibliotecii tipografiei din Buda. A creat, de asemenea, burse pentru săraci. Opera lui Petru Maior pedagogică, istorică și filologică, adaptată, tradusă și originală reprezintă sub raportul ideilor apogeul Școlii latiniste în ce a avut pozitiv acest curent, desigur, fără a fi scutită de unele exagerări și erori. Crezul limpede al Școlii el l-a formulat și lupta cea mai acerbă prin scris pentru cauza românilor asupriți din Transilvania el a dus-o. Fiind în bună parte tipărite și difuzate în timpul vieții lui, scrierile sale au avut cel mai mare efect practic imediat, contribuind sensibil la emanciparea națională și socială a românilor din Transilvania, firește, pe singura cale admisă de învățații latiniști: calea pașnică a reformelor în cadrul iluminismului de tip iosefinist. Din punct de vedere literar, opera lui Maior stă aproape în întregime sub semnul polemicii. Demonul polemic îl stăpânea pe autor încă din prima sa lucrare, „Procanon”, un tratat despre canoanele bisericești, adaptat în 1783.
A împrumutat argumentele principale din Febronius, dar îl recunoaștem pe Petru Maior în fraza aprigă, asemănătoare cu aceea a cronicarilor munteni, atunci când se referă la tirania și îngâmfarea arhiereilor catolici pe care-i cunoscuse la Roma și Viena.
Nu sunt menajați nici clericii români care, învățând la Roma, aduseseră și la noi obiceiuri urâte: blestemau pe supuși, pălmuiau pe preoți în biserici, îi loveau cu toiagul și chiar îi împingeau la gesturi nedemne de tagma bisericească. Cele trei volume de predici (l – lll, 1809 – 1811, la Buda) nu sunt lucrări originale, dar impun „a se face învățătură poporului”. Observăm la acest învățat iluminist permanenta preocupare pentru emanciparea românilor. Înlocuiește termenul de „Cazanii”, deoarece și sârbii, de la care l-am împrumutat noi, l-au schimbat cu „Predici”, „folosind cuvântul strămoșilor noștri romani”.
Opera originală capitală a lui Petru Maior, ca o evanghelie a „Școlii ardelene”, este „Istoria pentru începutul românilor în Dachia”, lucrare științifică, așa cum fusese cu 120 de ani mai înainte lucrarea lui Miron Costin, intitulată „De neamul moldovenilor”, cunoscută prin „Istoria Țării Românești” a stolnicului Constantin Cantacuzino și prin „Hronicul vechimii romanomoldovlahilor” de Dimitrie Cantemir.
Și Petru Maior era de părere că bărbații daci au fost exterminați în războaiele cu romanii și că românii provin din „romanii adevărați”. Femeile dace ar fi fugit cu pruncii lor în brațe la sarmați, nu s-au măritat cu coloniștii romani pentru că la aceștia „era ocară a se căsători cu muieri de alt neam”. Continuitatea romanilor în Dacia e o chestiune de bun simț patriotic. Aurelian, în retragerea sa la 274 d. Ch., nu putea să-i scoată cu sila peste Dunăre și nici „barbarii” nu i-au trecut pe ei cu forța peste fluviu. În prima anexă la „Istorie…”, intitulată „Disertație pentru începutul limbei românești”, Petru Maior arată pentru prima oară că limba română se trage din latina populară, nu clasică și admite influența slavă, care n-a schimbat structura gramaticală a limbii române.
Ultimele lucrări ale lui Maior sunt: o traducere prin intermediar italian a romanului lui Fenelon, „Întâmplările lui Telemah” (vol. l, Buda, 1818) și două scrieri filologice, „Ortografia romana sive latino-valachica…” și „Dialog pentru începutul limbii române între nepot și unchi”, apărute la Buda în 1819 și reproduse la începutul „Lexiconului românesclatinesc- unguresc-nemțesc”. (Buda, 1825). Etimologist moderat în scriere, Petru Maior își alege drept model ortografia italiană. El mai aduce precizări în privința folosirii latinei populare în fața soldaților romani, latina clasică fiind a cărturarilor.
„Istoria pentru începutul românilor în Dachia” a stârnit în 1813 entuziasm, precum studentului Ioan Theodorovici-Nica, dar și critica sârbului Sava Tӧkölyi. În favoarea lui Petru Maior se vor mai pronunța Teodor Aron și Eftimie Murgu.
Acțiunile cărturarilor iluminiști sunt lăudabile pentru bunele lor intenții alături de națiunea română, într-o perioadă grea a acesteia. Cultura noastră ulterioară a corectat tot ce au greșit ei, fără a le micșora meritele.

CLEOPATRA LUCA