Vechi instrumente tradiționale românești

Vechi instrumente tradiționale românești

„Cântă, măi frate române, pe graiul şi limba ta
şi lasă cele străine ei de a şi le cânta!” (Anton Pann)

Muzica populară a fost în vechime, şi este şi astăzi, izvor de mari bucurii, de viaţă şi sănătate, este parte organică a existenţei românului.
„Când este voios, românul cântă. Când este trist, cântă. Când iubeşte, cântă. Când este singur, cântă. Când este la joc, cântă. Când merge la război, cântă” (Ioan Suciu). George Enescu, compozitorul nostru naţional, considera cântecele populare „perle în sine”.
Folclorul, sufletul nemuritor al poporului român, este printre cele mai bogate, mai nuanţate şi mai inepuizabile expresii ale geniului din Europa. Dragostea pentru tradiţiile vechi, dintre care o mare parte au origini geto-dacice, acest adevărat tezaur de obiceiuri, credinţe şi legende ce şi-a păstrat, încă, forma originală este cel mai de preţ lucru pe care poporul român îl are şi care relevă identitatea românilor, existenţa lor străveche.
Pe teritoriul României folclorul românesc a fost împărţit în zone folclorice în funcţie de regiuni, văi, râuri importante, chiar sate sau comune, evidenţiindu-se, astfel, multitudinea de tradiţii care, în funcţie de ariile geo-culturale, se disting între ele într-un mod atât de pitoresc şi diversificat.
Începuturile muzicii populare este chiar de la începutul civilizaţiei omului, acesta transmiţând, sub formă de cânt, mesaje semenilor.
Vom prezenta în cele ce urmează câteva instrumente tradiţionale ce fac parte din cultura muzicală naivă la români. Instrumentele muzicale aerofone au fost folosite din cele mai vechi timpuri, utilizate şi de către păstori în perioadele în care aceştia erau plecaţi cu oile la păscut.

Fluierul este obiectul de suflat al păstorului şi este posibil să fi stat la baza tuturor instrumentelor tradiţionale de suflat, fiind menţionat din cele mai vechi timpuri în cultura tuturor popoarelor.
Este confecţionat din lemn de soc, prun, cireş, vişin, salcâm, nuc sau stejar.
Din familia fluierului fac parte cavalul, tilinca şi trişca. Tilinca este fluierul cu tubul deschis la ambele capete şi fără găuri, cu o lungime de 65 cm. Cavalul este un fluier cu tubul cilindric şi cu deschizăturile pentru degete grupate trei şi două, iar trişca este un fluier mic care are şase deschizători tăiate sau arse cu un cui fierbinte în peretele tubului, la distanţe egale.

Ocarina are formă conică, închisă şi este goală în interior. Este confecţionată din piatră sau lut şi are forme şi dimensiuni diferite. După prelucrarea lutului şi după uscare este arsă într-un cuptor pentru ceramică.
Astăzi, este întâlnită la lăutarii populari, iar în ultimul timp apare chiar şi în orchestrele profesioniştilor.
Buhaiul este un instrument muzical popular folosit de colindători la Anul Nou, când merg din casă în casă trăgând de coada buhaiului, sunând dintr-un clopot şi recitând pluguşorul.

Este format dintr-o putinică cu fundul de piele din capră sau oaie, prin care trece un smoc de păr de cal care se trage cu degete umezite în apă, borş sau sacâz, producând un sunet asemănător cu mugetul unui taur înfuriat.

Naiul este cunoscut şi folosit de lăutari încă din secolul al XIII-lea. Este confecţionat din şapte-opt tuburi din lemn de soc, nuc, salcâm sau prun. Tuburile sunt lipite într-o linie semiovală; la partea de jos sunt acoperite din trei părţi cu o şipcă de lemn ornamentată cu crestături sau pirogravură.
Cel mai renumit cântăreţ la nai, din România, este Gheorghe Zamfir.
Cimpoiul este un instrument de suflat cu burduf confecţionat din piele şi are un tub (sau tuburi) din lemn, prevăzute la capătul superior cu ancie. Pielea pentru burduf trebuie jupuită într-un mod anume de pe animal, pentru a putea fi folosită ca burduf de cimpoi, lucru pe care îl fac doar păstorii sau meşterii cunoscători.
Tipul arhaic de cimpoi era alcătuit din unul sau mai
multe tuburi, cuplate la sursa de aer.

Tulnicul, instrument dacic, confecţionat de oameni ai pădurilor şi munţilor. Este considerat un adevărat simbol al Ţării Moţilor şi face parte din moştenirea culturală a poporului român.
În trecut, la acest instrument arhaic cântau nevestele şi fetele, anunţând evenimente din cadrul familiei sau din comunitate. Cu aproximativ o sută de ani în urmă, în casa fiecăruia se găseau două-trei tulnice, la care ştia să cânte întreaga familie.
Tulnicul este unul din cele cinci tipuri de bucium întâlnite pe teritoriul României.
Buciumul este un instrument muzical pitoresc pe care cronicarii l-au menţionat în operele lor. Este confecţionat din lemn de tei şi se compune dintr-un tub sonor lung, deschis la ambele capete, construit din două doage sau dintr-o creangă lungă despicată în două şi golită la mijloc. Doagele sunt legate prin inele de lemn confecţionate la strung. La capătul prin care se suflă are un mic tub de lemn.
Instrumentele cordafone sunt cele în care sunetul se produce cu ajutorul unor coarde întinse deasupra unei cutii de rezonanţă. Modul de obţinere a sunetelor se realizează prin ciupire, lovire sau frecare.

Cobza este un astfel de instrument popular foarte
răspândit în Muntenia, Moldova şi Bucovina. Are o îndelungată tradiţie, chiar dacă originea ei nu este autohtonă. Ea apare şi pe frescele unor biserici şi mănăstiri cum ar fi: Voroneţ, Suceviţa, Horezu. Este un instrument lăutăresc de acompaniament care se compune dintr-o cutie de rezonanţă de forma unei jumătăţi de pară, din lemn de nuc sau paltin, numită „bărdan” şi un gât scurt şi larg din lemn tare.
Cetera (Ţitera) – un instrument tradiţional, arhaic, întâlnit în Maramureş, alcătuit dintr-o cutie de rezonanţă pe care sunt întinse patru coarde de metal puse în vibraţie prin atingerea cu o lamă de os sau metal. Poate fi considerat cel mai simplu instrument muzical care există în lume, ce poate fi folosit doar la interpretarea unor melodii populare simple.
Instrumentele muzicale idiofone sunt cele care sună prin natura lor, adică au la bază elemente naturale, suficient de elastice pentru a vibra prin ciupire, lovire, frecare. Iată, frunza verde este şi biomasă şi un instrument popular neobişnuit, poate cel mai vechi dintre ele, care, când sufli peste ea, începe să vibreze.
Este un instrument delicat şi… pretenţios.
În zona Deltei se cântă la solz de peşte.
Un pseudo instrument popular, cu o arie de răspândire foarte mare este şi drâmba. În Europa, acest instrument popular a fost semnalat din secolul al XIV-lea. Are formă de potcoavă şi este alcătuit dintr-un arc de fier, prevăzut cu o lamă mobilă elastică, de oţel, şi care, fiind proptit de dinţi şi făcând să vibreze lama cu degetul, produce un sunet slab, monoton, modulat prin mişcarea buzelor. Drâmba este folosită mai mult de fete, în vreme de iarnă, la şezători.
Există o zicală care spune: „Cântă din drâmbă”, adică a rămas mofluz, cu buzele umflate.
Se spune că muzica populară s-a născut odată cu poporul şi se mai spune că, atunci când cânţi, nu îmbătrâneşti. Instrumentele populare sunt foarte dragi ţăranului român. Prin intermediul acestora sufletul lui se poate exprima. Ele fac parte din identitatea culturală a fiecărui popor. Prin muzica lor înlesnesc legătura dintre lumea văzută şi cea nevăzută, dintre om şi cer.

„Şi-n vreme cât s-au cununat
S-a-ntins poporul adunat
Să joace-n drum după tilinci
Feciori, la zece fete, cinci
Cu zdrăngăneii la opinci
Ca-n port de sat”.
(„Nunta Zamfirei” – George Coşbuc)

RODICA SUBŢIRELU