VASILE STOICA – Patriot neobosit și luptător pentru cauza unirii tuturor românilor

VASILE STOICA
Patriot neobosit și luptător
pentru cauza unirii tuturor românilor

De secole, românii din Transilvania erau considerați de către unguri niște inculți sclavi pe moșiile ce nu le aparțineau, motiv pentru care îi desconsiderau și-i înrobeau fără milă.
Într-un dispreț inimaginabil față de sfaturile de moderație pe care le primeau permanent din partea multor personalități europene, ungurii au continuat să înăsprească regimul naționalităților, având ca unic scop unificarea prin maghiarizare. Așa se face că cel care se afla în fruntea mișcării de maghiarizare, contele Ștefan Bethlen, afirma: „Noi vrem un stat maghiar național și unitar, pe când ele (naționalitățile) voiesc un stat poliglot, cu drepturi egale pentru toate naționalitățile… Ungaria poate să existe numai ca stat unitar național, deci trebuie maghiarizată pentru că altcum, ca stat poliglot, nu are îndreptățire de a exista”. Și tot el, în 1906, adăuga: „Interesele Ungariei cer ridicarea Ungariei pe extremele cele mai șovine și că fără șovinism nu se poate realiza nimic” (R. W. Seton-Watson, „A History of the Rumaninans”, London, 1934, pag. 419-420).
Cunoscutul ziarist Eugen Rákos, redactorul șef a cotidianului „Budapesti Hirlap”, scria entuziastmat despre o Ungarie cuprinzând între granițele ei 30 de milioane de unguri (C. I. Codarcea, „La Litige roumano-hongrois”, București, 1937, pag. 51).
Perseverența pe care s-au bazat ungurii în a induce în eroare Occidentul avea la bază, în primul rând, neîncrederea în realitatea prigoanei exercitată împotriva românilor ardeleni. Ungurii, manifestând un cinism propagandistic nemaiîntâlnit, au putut să convingă anumite cercuri din străinătate de obscuritatea protestelor românești „într-o țară cu legi tot atât de liberale (!?) ca și acelea ale Statelor Unite ale Americii”. Acest fapt se datora și reușitei de a imagina un imens complot pus la cale de români pentru detronarea monarhiei dualiste. Analizând retrospectiv realitatea, scriitorul american Charles Upson Clark, în cartea sa „Greater Roumania”, editată în 1922, la New York, pag. 142, arată că în toate românii erau vinovați. Ungaria devenise în ajunul primului război mondial o adevărată închisoare a naționalităților, după cum se exprima ziaristul maghiar S. Fényes. Un prim pas al maghiarizării deșănțate a fost «legea pentru denumirea comunelor și altor locuri», promulgată la 17 februarie 1898. Lege care a stârnit proteste vehemente, era încă în proiect, așa că românii au manifestat în fața Parlamentului la 14 decembrie 1897, arătând că este o tentativă barbară de a distruge toate urmele istorice pe care poporul român le-a lăsat pe acest pământ, apărat cu sângele său și fertilizat cu sudoarea muncii sale. Ca urmare, românii hotărăsc să organizeze două mari adunări populare: la Sibiu, în 14 decembrie 1897 și la Arad, la 23 decembrie 1897; dar sunt opriți, motiv pentru care alcătuiesc o declarație prin care își manifestă revolta împotriva acestui proiect care în realitate era un pas pentru maghiarizarea forțată a popoarelor.
Prin această acțiune declarau că „protestăm cu deosebire contra acestui cel mai nou proiect de maghiarizare și-l denunțăm lumii ca o încercare barbară de a ne estirpa toate urmele istorice ce poporul nostru a dat acestui pământ… Acest proiect de lege desconsideră legea despre egala îndreptățire a naționalităților, încalcă drepturile de autonomie ale bisericilor și școlilor noastre și e potrivit numai pentru a produce ură și ceartă între popoare…” (Tribuna nr. 269/1897).
Președintele Societății pentru maghiarizarea numelor, Alexandru Telkes, a publicat în 1898 o lucrare în care recunoaște înființarea acesteia încă din 1881, la Budapesta, menționând că „maghiarizarea numelor înseamnă o concentrare interioară care va crea o societate maghiară unită în locul societății amestecate de azi”. Dar cele relatate până aici, referitor la Transilvania, constituie doar un fragment al imensului teritoriu care a fost atâta amar de vreme urgisit, făcându-i pe români să sufere și să-și dorească mai mult a fi liberi și uniți cu cei de-o seamă cu ei din toate locurile, unde aceștia trăiesc și vorbesc aceeași caldă și melodioasă limbă română…
Așa vom putea înțelege oarecum exodul, adesea dureros, pentru cei care părăseau Ardealul, treceau munții în Țările Române, uneori chiar peste mări și țări… Așa cum mi s-a întâmplat și mie, căci înaintașii au venit în Oltenia, dar nu am mai ajuns să-i cunosc și nici să știu prea multe, căci vigilența celor care nu acceptau ca românii să fie alături de ei îi făceau să dispară… Ne-am propus ca prin acest episod, însă, să rememorăm viața, activitatea și creația celui care a fost Vasile Stoica, cunoscut și sub numele de Basil Stoica. El și-a dăruit viața pentru a-și vedea visul împlinit: unirea tuturor românilor, în perimetrul aceleiași țări.
S-a născut la 1 ianuarie 1889 la Avrig, o localitate pur românească, care-i va da ulterior puterea sufletească pentru a se consacra îndeplinirii idealului de adevăr, libertate și dreptate pentru toți conaționalii săi. Urmează primele clase primare la Avrig, apoi școala ortodoxă din Brașov, pentru ca liceul să-l urmeze la Sibiu, în limba maghiară (ca și Octavian Goga). După terminarea liceului merge la Budapesta pentru a urma Facultatea de Litere, între anii 1909 și 1913, pentru ca să facă apoi stagiul de specializare la Paris și București.
În anul școlar 1913-1914 este profesor la „Școala de fete” a ASTREI din Sibiu, pentru ca în august-septembrie 1914 să se încadreze ca redactor la cotidianul Românul din Arad, unde scrie articole în apărarea libertăților și a drepturilor românilor ardeleni. Din păcate, declanșarea războiului îl obligă să întrerupă activitatea la acest ziar, fiind mobilizat în armata austro-ungară.
Fiind interesat de politică, se înscrie în Partidul Național Român din Transilvania și Ungaria, odată cu intrarea în facultate în 1909. În ultimul an de studenție, 1913, este ales Președinte al Organizației Culturale „Petru Maior”, a studenților români din Budapesta. Obține și cetățenia română pe lângă cea de cetățean al Austro-Ungariei, prin naștere.
Fiind sublocotenent în armata austroungară, urma să intre efectiv în corpul ofițerilor, dar după scurt timp de înțeleaptă hotărâre, pleacă în România, în 1914, care era în afara conflictului iscat, căci era încă neutră. În plus, el avea o orientare pro-antantistă. Cunoscând 14 limbi (alții zic 10) străine, devine luptător pentru fondarea, recunoașterea inernațională și consacrarea României Mari. La intrarea în război, în august 1916, a României, Regele Ferdinand a lansat Proclamația către Țară și Armată. Această Proclamație a fost redactată în mai multe limbi (4) de către Vasile Stoica. Cum nu putea rămâne un simplu auxiliar, cere și i se aprobă a intra ca voluntar în război, în armata română, dar este rănit de două ori și operat în mai multe rânduri la Iași, motiv pentru care este decorat cu Virtutea Militară și nu mai poate merge pe front. Acest eșec al activității sale militare îi va schimba de acum cursul vieții, căci își va putea fructifica aptitudinile sale politice, patriotice și chiar literare.
Prin ordinul Marelui Cartier General din Iași nr. 1082 din 18 aprilie 1917, este trimis în Statele Unite ale Americii, împreună cu părintele Vasile Lucaciu. Scopul acestei misiuni era de a arăta opiniei publice americane motivul intrării României în război pentru cauza Transilvaniei și organizarea unei unități de voluntari români transilvăneni pentru frontul francez, inclusă în armata franceză sau americană, dar păstrându-și caracterul său românesc. După două luni de călătorie, trecând prin Rusia și Japonia, au ajuns la Washington în 29 iunie 1917, pentru ca în 2 iulie să fie primiți în audiență la ministrul de externe Robert Lansing. Cu această ocazie, părintele Lucaciu i-a adresat domnului Lansing câteva cuvinte explicative și rugămintea de a fi ajutați. Acesta răspunde, elogiind România și promițând că Statele Unite vor da tot sprijinul lor regatului românesc pentru a-și continua lupta în vederea atingerii scopului propus. După această întrevedere au luat legătura la Ministerul de Externe cu domnul William Philips, primul secretarasistent de stat, pentru a-i prezenta scopul vizitei, referitor la înființarea legiunii compusă din circa 15.000 de voluntari români sub drapelul american.
În memoriile sale, Vasile Stoica arată cum, la 28 august 1917, a avut prima întrevedere cu fostul președinte al Statelor Unite, Theodore Roosevelt, la casa sa din Oyster Bay, unde a fost primit cu multă cordialitate și s-au întreținut vreme de un ceas. Arătându-i problemele ce-l preocupă referitor la România, președintele i-a dovedit că era destul de bine informat. „Mi-a mărturisit, însă, că până de curând, dânsul avea încredere în valul civilizator al Imperiului Habsburgic (spune V. Stoica) și credea că e necesară menținerea lui. Acum, fostul președinte era întru totul de acord cu aspirațiile noastre și prețuia foarte mult jertfele ce le aducea România în acest război”. Roosevelt îl învinuia pe președintele Wilson (atunci în funcție) și administrația „Partidului Democrat”, fiind nepricepuți și lipsiți de bărbăție. Nu se îndoia că în urma acestui război toate teritoriile românești vor fi unite cu Regatul. Avea însă îndoieli pentru că am putea avea tulburări în țară cu minoritățile ungaro-secuiești și săsești. A fost impresionat de explicațiile date de V. Stoica, așa încât îi avansează invitația de a-l vedea mai des și a-i relata desfășurarea evenimentelor românești. Așa au rămas în bune relații și corespondență până la moartea sa.
După două săptămâni de la această primă întrevedere, președintele Roosevelt ține un discurs important la New York, unde declară că pacea nu se poate realiza până ce națiunile mici nu vor fi total dezrobite și unite cu țările-mame, accentuând: până ce „România Ungară” (Hungarian Romania) nu va fi una cu „liberul Regat Românesc”. Același lucru l-a spus și în următoarele conferințe ținute în 28 octombrie și 8 decembrie 1917. Când președintele Wilson, cu prilejul declarației de război către Austro-Ungaria, a spus că Statele Unite nu vor să „rearanjeze monarhia Austro-Ungară”, am scris o scrisoare (mărturisește V. Stoica) răposatului Roosevelt. Dânsul s-a ridicat iarăși întru apărarea noastră în articolul său din 21 decembrie 1917, reprodus de întreaga presă, certând pe președintele Wilson că face astfel de declarații și susține astfel de idei, în vreme ce, pe de altă parte, trimite telegrame de aderare și încurajare Majestății Sale Regelui Ferdinand al României! În același timp, Roosevelt cere declarații categorice că Statele Unite vor susține dezrobirea naționalităților și vor sprijini Regatul Român în îndreptățitele sale revendicări. Trebuie să arătăm de astă dată cum fostul președinte Roosevelt a susținut până în ultimele clipe ale vieții sale și a apărat cu hotărâre cauza dezrobirii românilor oropsiți, aflați în afara granițelor Regatului.
Prima Legație Românească, condusă de dr. Constantin Angelescu, a sosit pe pământul american la 1 ianuarie 1918, în momente foarte dificile pentru țară. Printr-un ordin al prim-ministrului Ion I. C. Brătianu, Vasile Stoica este numit atașat la Legație pentru a-și continua activitatea de informare a lumii americane în privința cauzei românești.
În toată perioada cât dr. Angelescu a rămas în America primirea făcută Legației Române a fost deosebit de fructuoasă, căci s-au creat condițiile unei propagande utile intereselor și năzuințelor poporului român. De remarcat marea manifestație de înalt patriotism pe care au făcut-o parohiile ortodoxe ale emigranților români transilvăneni în 10 martie 1918, în orașul Youngstown, în prezența întregii Legații a României și a unui mare număr de oameni politici și ziariști americani. A fost de amploarea unui mare congres bisericesc, unde s-a declarat fără rețineri unitatea cu Mitropolia din București, accentuându-se hotărârea românilor transilvăneni de a fi uniți cu frații lor din Regatul liber.
Acțiunea extinsă a activității Legației a fost nevoită să se oprească datorită evenimentelor din țară, care la 5 martie 1918 a fost silită să încheie preliminariile de pace, iar în 7 mai 1918 aceasta să se parafrazeze. Datorită celor întâmplate, dr. Angelescu și Al. Rubin părăsesc America și merg la Paris, Legația rămânând a fi condusă de N. H. Lahovary, ca însărcinat cu afaceri care nu mai putea acționa din lipsa mijloacelor materiale și financiare… Iată cum propaganda aceasta în străinătate devenise disperat de slabă, cum mărturisea Vasile Stoica, care se gândi la o nouă strategie: „România are dreptul la aceste provincii, nu pentru jertfele ce le-a făcut, ci pentru că voința nestrămutată a locuitorilor lor, a celor patru milioane de români, este să fie dezrobiți de stăpânirea ungurească și nemțească și uniți cu Regatul Românesc”. Arătam totodată ce făceam noi, românii, în armata română, în legiunile noastre din Italia, Franța și Siberia pentru idealul nostru de unire.
Cum Aliații au acceptat baza autodeterminării popoarelor, se impunea crearea organizațiilor care să facă propagandă politică pentru unirea românilor cu Vechiul Regat. Speranța era Congresul Naționalităților oprimate de habsburgi, care urma să se țină la Stockholm în toamna anului 1917. Din păcate, acesta n-a mai avut loc, dar, cum spune Vasile Stoica, „emigranții români din America erau singurii tălmăcitori ai sufletului de acasă”.
În aprilie 1917, dr. Mrazec pleacă la Paris, unde în urma unei scrisori a lui Vasile Stoica, adresată transilvănenilor din Franța, care aveau aceleași gânduri cu el, reușesc a înființa un Comitet Național al românilor transilvăneni, bănățeni și bucovineni, datorită efervescenței patriotice în organizarea acestuia de către „distinsul nostru inventator Traian Vuia”, care a beneficiat de sprijinul mai multor personalități din Vechiul Regat, dar mai ales al domnului D. Drăghicescu. Cum America nu avea niciun fel de angajament față de românii transilvăneni, necesitatea unei propagande susținute se impunea mai mult decât în Franța, Anglia sau Italia, căci cu acestea avea un tratat bine definit în problema ce trebuia rezolvată. Trebuia dovedit faptul că dacă românii (emigranți) aveau cetățenie ungară sau austriacă, ei nu erau dușmani, ci erau credincioși țării în care trăiau, inimile lor fiind alături de România, cu care voiau să se unească într-un singur stat, o singură țară… După pregătiri bine gândite și organizate, Vasile Stoica reușește ca la 5 iulie 1918, să întemeieze Liga Națională Română din America, fiind ales președinte; care a avut o vitalitate în toate acțiunile ei și după încheierea războiului… El reușește să convingă autoritățile centrale americane că românii americani sunt loiali, sunt patrioți, sinceri și că scopul lor este să ajute din toate puterile ca Statele Unite și Aliații să învingă, iar frații lor din Transilvania, Banat și Bucovina să fie uniți cu liberul Regat Românesc. Fiind înțeles de Franklin Lane, ministrul de interne, și de George Crell, Președintele Comitetului de Informații Publice, membrii Ligii Naționale nou create primeau la înscriere un bilet tipărit pe pânză, prin care purtătorul acestuia era considerat ca egal al unui cetățean american.
După constituirea Ligii, Vasile Stoica întemeiază la Washington un birou de informații politice, atât de util și necesar, care-și va desfășura activitatea până în vara anului 1919. Eroul nostru recunoaște ajutorul deosebit pe care l-a primit din partea profesorului dr. Ludovic Mrazec, care de altfel se bucura de un înalt prestigiu în lumea cercurilor științifice din America.
Neobositul luptător pentru cauza unirii tuturor românilor nu uită a mulțumi și doctorului Nicolae Lupu, care a adus uriașe servicii țării, după vremea sa, în 1919. Timp de trei luni, cât a rămas în America, articolele sale din „Columbia University Quarterly” și „Asia”, cartea sa „Roumania and the War”, întrevederile cu ziariștii importanți, cu conducătorii „Federației Muncii” și cu ai evreilor americani au contribuit foarte mult la lămurirea chestiunii românești în America și la înlăturarea obstacolelor ce s-ar fi putut pune.
Neobositul „luptător unionist” mărturisește că scopul principal al activității sale ca președinte al Ligii Naționale Române din America a fost obținerea unui angajament sau declarație a Statelor Unite în favoarea unirii țărișoarelor românești într-un singur trup politic. El prezintă la 19 octombrie 1918 un memoriu privind problemele românești Ministrului de Interne, Franklin Lane, cel mai influent membru în cabinetul președintelui Wilson. La 24 octombrie, înmânează un memoriu mai dezvoltat lui William Phillips. La 31 octombrie 1918 prezintă personal lui Lansing un memoriu însoțit de hărțile ajutătoare prin care solicita ca Statele Unite să facă o declarație hotărâtă de aprobare a aspirațiilor românilor de unitate națională.
Vineri, 1 noiembrie 1918, primește vești bune de la ministrul Statelor Unite la Iași, Vopicka, și de la Ira Nelson Morris, ministrul Statelor Unite la Stockholm, care-i aduceau la cunoștință situația mișcărilor revoluționare din Transilvania, împreună cu textul declarației făcută de dr. Alexandru Vaida în Parlamentul din Budapesta la 18 octombrie 1918.
În dimineața zilei de luni, 4 noiembrie 1918, a fost discutată, printre altele, și atitudinea Statelor Unite față de România. După amiază Vasile Stoica este invitat de către William Bullit la Ministerul de Externe, unde este întrebat cam ce ar dori să se pună într-o declarație, așa cum solicitase în memoriu? Se ajunge la un consens și în ședința Cabinetului din 5 noiembrie 1918, după prezentarea notei alcătuită de W. Bullit (în calitate de expert), aceasta este acceptată și la orele 17 este radiotelegrafiată pentru a fi comunicată Guvernului Român la Iași.
A doua zi, 6 noiembrie 1918, Presa Asociată (Associated Press), prin biroul său din Ministerul de Externe, dădea următorul comunicat reprodus de întreaga presă anglo-saxonă din lume: „Washington D. C., 6 noiembrie, Guvernul Statelor Unite a promis astăzi că prin influența sa va da României tot sprijinul ca această țară, în Conferința păcii generale, să-și câștige justele sale drepturi politice și teritoriale. România întotdeauna a sperat o reunire cu frații săi din Transilvania, ținuți între granițele Imperiului Austro-Ungar”. Asigurarea de simpatie și ajutor din partea Statelor Unite s-a dat într-un mesaj al Ministerului de Externe către Legațiunea Americană din Iași, trimis într-o cablogramă spre a fi transmis Guvernului Român. Mesajul este următorul: „Guvernul Statelor Unite a avut necontenit în vedere viitoarea fericire și integritatea României ca țară liberă și independentă și încă înainte de a exista starea de război între Statele Unite și Austro-Ungaria; președintele a trimis Regelui României un mesaj de simpatie și apreciere… justele drepturi politice și teritoriale ale neamului românesc să fie obținute și asigurate față de orice năvălire străină. Acum câteva zile, căpitanul Vasile Stoica, președintele Ligii Naționale Române din Statele Unite și căpitan în legiunea română care se luptă acum în Franța…”.
Iată cum Vasile Stoica este deosebit de mulțumit, căci tot ce a solicitat el în memoriul din 31 octombrie a fost introdus în această declarație a Statelor Unite, astfel încât W. Bullit le mărturisește doctorului N. Lupu și doctorului Voicu Nițescu, dar și altor membri ai delegației române la Conferința de Pace (de la Paris) că dl. Vasile Stoica este un adevărat patriot… Începând cu februarie 1919, la propunerea lui Ion I. C. Brătianu, este numit ofițer de legătură între delegația engleză și delegația americană, la Conferința de Pace de la Paris.
Revine în țară și de la 16 iulie 1921 intră la Ministerul Afacerilor Străine pentru ca între anii 1930-1936 să devină Ministru Plenipotențiar la Tirana și Sofia. Timp de doi ani, 1937-1939, este trimis ambasador în Țările Baltice. Datorită seriozității, capacității și a experienței dovedite ca bun diplomat, este oprit la terminarea misiunii ca Secretar General al Ministerului Afacerilor Externe, între anii 1939-1945, pentru ca în 1946, Petru Groza, care-l cunoștea foarte bine, să-l trimită la Paris, la Conferința de Pace, pentru a susține cauza României ca țară cobeligerantă.
La revenirea în țară, în 1947, este solicitat să intre în Partidul Muncitoresc Român. Refuză această ofertă, motiv pentru care este condamnat la șapte ani de detenție între 1948-1954. După trei ani de libertate relativă, în 1957, este din nou arestat și condamnat la zece ani de închisoare. Face un apel la Petru Groza pentru a-l ajuta, dar solicitarea sa rămâne fără răspuns și moare bolnav la 27 iulie 1959 în închisoarea de la Jilava (din alte surse se pare că la 28 iulie).
Din unele documente, reiese că la 9 iulie 1946, după reîntoarcerea de la Paris, este numit „Trimis extraordinar și Ministru Plenipotențiar al României în Olanda și Belgia”, unde nu stă mult, căci a fost rechemat în țară în 1947, când începe calvarul vieții sale și a familiei. I se rechiziționează apartamentul din București, i se sparge casa de bani de la Legația Română din Haga, confiscându-i-se toți banii ce-i avea, 35.000 de franci elvețieni. Se pare că a vrut să părăsească țara împreună cu familia, dar fiind prins, este beneficiarul primei condamnări până în 1954 (după alții până în 1955).
Fiind Diplomat al Ministerului Regal al Afacerilor Străine din București, cu rang de Ministru Plenipotențiar, clasa I, a avut ocazia de a colabora cu mai mulți oameni care făceau parte din elita românească din acea vreme, printre care Vasile Conta, Vasile Grigorcea, Raoul Bossy și, sub conducerea lui Take Ionescu, I. G. Duca, N. Titulescu, Grigore Gafencu, Mihai Antonescu. Cu mulți dintre ei a întreținut o corespondență fructuoasă, privind problemele legate de interesele României, în general. Fiind un înflăcărat unionist al tuturor românilor și venit în București, publică în 1915 două lucrări foarte importante: „Habsburgii, ungurii și românii” și „Suferințele din Ardeal” (la aceasta se pare că a contribuit și Ioan Rusu Abrudeanu). Ca replică la această cutezanță a sa, Curtea Marțială din Cluj îl condamnă la moarte în contumacie, la 1 noiembrie 1917.
Destoinic publicist și analist politic, a colaborat și la o serie de reviste din Ardeal și din Vechiul Regat, dar și din America. Să amintim câteva dintre acestea: „Tribuna”, „Gazeta de Transilvania”, „Ramuri”, „Semănătorul”, „Foaia interesantă”, „Cosânzeana”, „Drapelul”, „Lupta” și altele. Trebuie reținut faptul că a avut o intensă corespondență și cu alți politicieni și scriitori, precum Constantin Argetoianu, Lucian Blaga, Ion și Mihai Antonescu, Ionel I. C. Brătianu, Carol al II-lea, Sextil Pușcariu, Mihail Sadoveanu, Gheorghe Tătărăscu ș. a.
După decesul lui, Pamfil Șeicaru, într-un eseu inclus în cartea „Scrieri din exil”, editată în 2002 la Editura Saeculum din București, își amintea la pag 345: „…Vasile Stoica era din ce în ce mai prins de problemele de politică externă. Nicolae Titulescu îl avea ca un prețios colaborator; fusese însărcinat să urmărească toate publicațiile ungurești, cărți, reviste, ziare, din care făcea fișe cu aceeași râvnă cu care odinioară își făcea note din lecturile lui literare. Mediul de la Externe nu-l transformase însă, rămăsese aceeași fire deschisă, naturală, o inteligență clară, orientându-se cu siguranță în complexul problemelor internaționale, ajutat fiind de sârguincioasa lui lectură”.
Când a început să scrie „Suferințele din Ardeal” a ținut să spună „Închin această carte dragilor mei prieteni, Dr. Zaharie Munteanu și Pompiliu Dan, mucenici ai dezrobirii noastre – spânzurați de unguri în primăvara anului 1917 (?)”. Fiind la Washington când a scris sau republicat cartea „Habsburgii, ungurii și românii”, a ținut să precizeze în prefață că a consultat tot ce s-a scris la noi și la vecinii noștri asupra chestiunii române din monarhia habsburgică… iar în încheiere spune: „Stăpânirea ungurească și nemțească pentru noi e moarte sigură. Datoria noastră, a tuturora, în aceste zile fără seamăn în istoria omenirii este să punem la îndemâna celor ce se luptă pentru dezrobirea noastră toate puterile de care dispunem. Din jertfele avutului și sângelui nostru va răsări un neam românesc liber, o Românie puternică ale cărei hotare, de la apele Nistrului până la pustele Tisei, vor cuprinde pe toți cei ce vorbesc dulcea noastră limbă Românească” (Vasile Stoica, Washington D. C., 1 noiembrie 1917)
O dată cu schimbarea politicii în țara noastră, după cel de-al doilea război mondial, și văzând cum începe să fie lovit, a ținut să facă o emoționantă mărturisire: „Am trăit modest, dar demn, sunt om de caracter și de linie dreaptă. Mi-am făcut cariera de la coarnele plugului țărănesc, până la cel mai înalt grad diplomatic prin muncă, talent și hărnicie; îmi ador țara și poporul meu românesc căruia i-am servit cu devotament neclintit toată viața mea. Am fot un pasionat al carierei mele, convins că numai cu pasiune poți realiza o operă atât de importantă”.
Când scriu aceste rânduri mă gândesc cum de putem fi atât de ingrați cu cei care și-au închinat viața pentru noi, cei de astăzi, dar și pentru cei care au fost înaintea noastră, căci Vasile Stoica este unul dintre acei români care au fost în primul eșantion al sacrificiului nostru.
Pentru că a vrut să-și vadă visul împlinit și a luptat pentru împlinirea lui până la sacrificiu este condamnat… Și de cine? Și câți au fost ca și el după 1944? Dar cu întrebările nu putem rezolva nimic! Știți când și-au amintit de el cei vinovați de calvarul la care a fost supus, nevinovat fiind? Abia în 1970, când, „chipurile”, a fost reabilitat. Ce-i mai folosea când el murise nevinovat în pușcărie, cu unsprezece ani mai înainte… După așa-zisa revoluție din 1989, cel care a fost profesorul patriot român Gheorghe Buzatu a putut să-l facă cunoscut pe Vasile Stoica, românul transilvănean care acolo, în Statele Unite, s-a dăruit cu toată ființa sa pentru unirea tuturor românilor și a reușit. Urmașii săi au primit, după multe tergiversări din partea celor care au condus această țară și ne conduc astăzi, un fel de „daune” reparatorii… materiale. Oare asta-i răsplata celor care se sacrifică pentru o cauză atât de măreață închinată poporului român?

Prof. univ. dr. ing. GHEORGHE P. ȚICLETE