Avem di tătiii…
Avem noi, românii, tot ce ne trebuie ca să trăim în mod civilizat, adică: hrană, utilităţi diverse, medicamente, învăţământ, protecţie socială, ş.a., adică traiul de zi cu zi având corespondent în venituri cu care să putem acoperi toate aceste elemente primare ale supravieţuirii?
Şi cel mai optimist observator constată că aceste deziderate ale unui trai normal, civilizat nu pot dar mai ales nu se doresc soluţionate.
Lipsurile de toate felurile sunt generate de români, aceia care ne-au condus, care acum au frâiele puterii şi care ţin în primul rând la privilegiile lor, după ce au confiscat Revoluţia din Decembrie ’89. Aceleaşi metehne sunt prezente (dacă nu cumva mult mai agresiv) şi la fraţii ori verii noştri de peste Prut.
Cei aproape patru milioane de vieţuitori între Prut şi Nistru sunt împărţiţi într-o diversitate de formaţiuni pe care noi, românii, de fapt fraţii lor spun ei, nu o putem concepe şi nici măcar sedimenta ca formulă istorică imediată, doar cei trecuţi de prima sau de a doua tinereţe o pot oarecum descrie.
A fost „împins” primul nostru Cârmaci după Revoluţie (sau ce o fi fost ea) pentru o rapidă alipire a Basarabiei, ca o iniţiativă apărută de undeva de nicăieri, că atunci chiar asta ne mai lipsea. Probabil a fost sfătuit, şi bine a făcut, că această cicatrice a istoriei României nu a fost cuplată la problemele de atunci prezente ca şi acum. De fapt ce să alipeşti, vise ale unor exaltaţi, precum înscrisurile de pe pereţi (prezente în aproape toată România – oare cine şi cu ce scop le promovează, oricum nu în siajul României), care cred că o bucăţică de fostă provincie temporară a României, ar redeveni acesteia?! Slabe speranţe.
Gigantica maşinărie ideologico-politică a fratelui nostru mai mare de la Răsărit care periodic ne pune părinteşte (de fapt ca un părinte vitreg) mâna pe creştetul nostru şi ne arată cu degetul, ca de atâtea ori în istoria noastră, că nu putem face ce am vrea noi, că suntem vânjoşi dar mici (de vreo 90 de ori ca suprafaţă iar ca populaţie de peste zece ori faţă de ei) şi, în consecinţă, oricum ne-am zvârcoli, fatalmente ajungem în formula lor. Cumva ca într-o cursă de şoareci întinsă de nişte indivizi; aceste inteligente vieţuitoare, indiferent de perspicacitatea lor, nu sfârşesc decât prin a fi prinse. Pildele Ţarului Petru I ori a Ecaterinei nu pot fi uitate. Dacă America lui Benjamin Franklin a fost gândită pentru vreo 200 de ani, care s-au cam împlinit, Rusia a fost gândită pentru vreo 300 de ani, iar sorocul ei încă nu a venit.
Cam ce am face noi, românii, cu Basarabia, decupată la nord (Bucovina şi Maramureşul istoric) şi la sud a fostelor cetăţi ale lui Ştefan cel Mare, ca să nu mai amintesc mai înspre sud de Durustor şi Kaliacra, acum la bulgari?
Basarabia a rămas de fapt o „insulă” fără ieşire la mare, fără industrie (aceasta în mod diabolic a fost concentrată de tătucul Stalin pe malul stâng al Nistrului, în Transnistria), cam cu ce ar putea veni, precum Germania de Est acum peste 20 de ani în urmă pentru Germania de Vest, de data aceasta pentru România?
Cam cu nimic. Orice gândire am adopta, rezultanta pentru România este negativă. Dar prin extrapolarea la o zonă Estică ceva mai largă.
Transilvania deja pentru unele minţi înfierbântate se vrea un protectorat. Pentru ce? Locuitorii de acolo preponderent români (faţă de alte minorităţi având o paritate de 5/1) trăiesc sub o continuă presiune de decuplare. Că mai vine prinţul Charles al Angliei cu suita lui de maghiari cu descendenţe nobile, că a fost creat un post de televiziune independent, „Transilvania TV”, pare’se cuplat cu „Dunele” maghiare, că există o presiune subterană de aşa-zisă independenţă a Transilvaniei (faţă de cine? Cine sunt opresorii?!), ei bine, toate aceste lucruri în prezent, pentru politicienii noştri, sunt elemente minore.
Dar persuasiv, Moscova ne împinge spre o cuplare cu o ciosvârtă de Basarabia, vreo trei judeţe, câte au mai rămas în prezent. Dacă decuplăm şi Transnistria cea susţinută artificial de Moscova prin staţionarea Armatei a-XIV-a, cu „Găgăuzia Independentă” avem deja o imagine de vis urât a unei eventuale alipiri.
În această ecuaţie, nu ne trebuie, este o „ofertă” otrăvită. Este o Basarabie amputată, suprasăracă, pe care nici Moscova nu o mai poate (şi nu mai vrea) susţine.
Ce ar fi în Basarabia în afară de români (circa 1,2 milioane, nici cât Bucureştiul), mancurţi, rusofoni, tătari, găgăuzi (îndoctrinaţi, ostili României), ruşi, alte minuscule seminţii. Raportul între românii declaraţi şi alţii este de 1/3. Ce am putea face noi, românii, cu acest „balast” de vreo trei milioane de suflete, ostili şi în acelaşi timp foarte săraci?
Aproape nimic, şi noi avem săracii noştri, ostilii noştri şi de fapt nu mai avem nevoie şi de alţi ostili, deoarece cei de la noi ne ajung cu vârf şi îndesat.
Despre prietenie, de fraţii noştri din Basarabia (Republica Moldovenească) ar fi multe de spus.
Ca şi titulatură, ar fi trebuit să se numească Republica Basarabă, să spunem.
Cum noi, prin ceva istorici tembeli, care au ţinut cu tot dinadinsul să preleveze ADN-ul strămoşilor noştri conducători ca printr-o filieră „ştiinţifică” via Budapesta şi să dovedească un fel de ocupare împotriva firii a Ţărilor Române (Bass – în argoul vechi arab – negru şi Arab – provenind dintr-o sintagmă generic orientală), cum ar fi că din toate timpurile noi am fi nişte ocupanţi ilegitimi. Cât de departe a mers până şi cumpărarea conştiinţelor istoricilor de ocazie; ruşine să le fie, iar osemintele lor ca şi ale urmaşilor lor să fie aruncate în afara arealului românesc.
Cum rămâne cu bucăţica de Românie din Est. Este şi va fi decuplată de România pentru multă vreme. Nu putem, nu avem dreptul moral şi nici material de a decupla Transilvania după modelul Kosovo (cu care nu are nicio asemănare) pentru un infam schimb cu Basarabia. De fapt îi spune Republica Moldova, cu capitala la Chişinău, că avem şi noi Regiunea Moldova, cu „capitala” la Iaşi. Ia să vezi concurenţă, că Eminescu, Sadoveanu şi mulţi alţii precum Ştefan cel Mare şi descendenţii săi, Cantemir sunt ai cui? Ai Moldovei. Care Moldovă, a noastră ori a lor? De fapt este a noastră, cu ei cu tot.
Dar peste 50% din ei nu vor, îl vor pe Generalisimul Alexandr Suvorov (şi noi îl avem ca statuie când a câştigat împotriva turcilor două bătălii, de la Focşani şi Râmnicu Sărat), ba chiar pe Lenin, ori mai recenţi conducători. Printr-o propagandă bine ticluită să apere de fapt Transnistria ilegitimă cu capitala la Tiraspol (fondată, printr-o coincidenţă, tot de către acelaşi Generalisim) şi Armata a XIV-a Rusă aferentă, în faţa „invadatorilor”, aşa stabiliţi de ei dintotdeauna, care ar fi românii.
Exceptând pe Antonescu cu ordinul lui celebru „ostaşi români, vă ordon treceţi Prutul” într-un anume sens de reîntregire a ţării, în rest România a pozat pentru un imperiu de peste 200 milioane de suflete (Rusia) ca o ţară cotropitoare, invadatoare, cu o forţă umană de zece ori mai mică. Precum coada unui câine faţă de restul animalului. Cine dă din coadă, câinele ori coada?
Aşa, cam ce ar mai fi prin Chişinău, capitala Basarabiei, de pildă, că tot încearcă să-şi înveselească sufletul prin cântece, unul de dată recentă având titlul „Avem di tătiii…”.
Ca vocabular, se vede de la o poştă că atât titlul, cât şi o parte din conţinut se îndreaptă ca săgeţi către fraţii, verii şi ce or mai fi ei de peste Prut.
Limbajul lor arhaic (comuniştii rusofoni l-au catalogat ca fiind o altă limbă) pentru noi stârneşte hazul, dar deopotrivă un fel de milă. Acum şi ei realizează acest lucru şi pentru că nu sunt nici cal nici măgar, învaţă sârguincios pe la Universităţiile din România, plătiţi de noi, şi bine fac.
Aşa, din „floricelele” pe care eu personal nu le gust: „Eu beu ca să mă răslaghesc”, sau şe poţi târgui de la alimentara: pashtet, pastari, canpot, catleţi, posmaji, piceni, papuşoi, moare, blinele, scrob, povidla, galuce, perje, goldane, prasade, chiseli, tokmaji, aladi, sir, oloi, apelsine, shuba, sirok, grecika, malina, piva, taranka, seliodka, prianishi, bitociki, agute, shiriok, tushonka, plov, zgusceonka, botkale, katlete, zavarka, goroh şi multe alte „bunătăţi”. Ştiutor de ceva limbă rusă (generaţia mea era obligată să o înveţe), cam bunghesc câte ceva din această limbă păsărească „moldovenească”, aşa cum e catalogată de către rusofoni, dar pentru restul populaţiei mai tinere, cele spicuite mai sus sunt absolut de neînţeles. Şi totuşi există, ba puse pe acel cântec celebru, nu atât ca o mândrie cât mai degrabă ca o severă critică, a tinerimii către cele ce au lăsat fără voia lor seniorii.
Într-o vizită oficială cu o delegaţie a Primăriei Capitalei, din care am făcut parte prin anii ’90, prin toate colţurile Chişinăului se vorbea rusa. Nu numai cei în vârstă, dar şi copiii în parcul central, în piaţă ori pe stradă. Rusificarea pentru Moldova a fost criminală, niciunde aplicată în vreo republică satelită. Ura pentru români a fost totală. Mă întreb de ce?
Sunt alegaţii că în această republică ar fi trebuit concentraţi toţi evreii din Rusia, să li se creeze un stat al lor înainte de crearea statului Israel în 1948. Ba chiar şi Churchill ar fi insistat pe această idee.
Eu, personal, nu o cred, pentru că dacă s-ar fi vrut cu adevărat s-ar fi şi realizat. Cert este că în această Republică să spun sovietică, crimele împotriva populaţiei au fost de o cruzime fără margini. Au dispărut nu numai biserici, dar şi cimitire cu morţi români obişnuiţi ori eroi.
A fost distrusă orice fel de urmă a locuirii unui popor paşnic, care era român. De ce acest genocid, de ce un popor care ca limbă şi obiceiuri se întinde pe un areal uriaş, Ucraina (Odesa), Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia, Grecia, Bulgaria este „strivit” din toate atâtea părţi?
De ce nu s-a dorit crearea Daciei moderne iar iniţiatorii acestor idei, aparţinătorii unor anumite familii, au trebuit să plece în exil forţat?
Revenind la fraţii, verii, mătuşile, unchii, bunicii, străbunicii de peste Prut nu pot a mă abţine să nu observ că orânduirea Sovietică le-a oferit prea puţin şi le-a luat de fapt totul. Le-a oferit produse made în URSS ori în anumite republici, dar le-a luat pentru un timp foarte îndelungat identitatea. Această criminală atitudine a dus la mancurtizarea Basarabiei, cum ar fi să le dispară pentru totdeauna moftul de a fi moldoveni.
Tatăl meu care m-a crescut mi-a insuflat dragostea de ţară, el care printr-o minune a rămas în România, restul familiei fiind deportată aiurea spre Cercul Polar, îmi spunea – eu fiind copil – că niciodată familia lui în care s-a născut şi a trăit nu va mai fi aşa cum a cunoscut-o el. După ani, fraţii şi surorile lui s-au întors (nu în totalitate) din pribegie, dar erau oarecum străini, nu puteau, din cauza fricii, nici în şoaptă să spună prin ce teribile experienţe au trecut.
Dar el, aici, care prin meritele lui a ajuns şef serviciu la „Mişcare” în MTTC (Ministerul Transporturilor şi Telecomunicaţiilor) a fost dat „jos” peste noapte, la ordinul Moscovei, că era basarabean şi că familia lui a fost deportată în Siberia. Unde a ajuns un om care în 1944 avea liceul şi doi ani de facultate (la Drept), că după aceea a venit războiul iar apoi nici că mai avea dreptul să mai continue cu învăţătura. A ajuns după o Hotărâre a CC al PMR să fie acar, ori să admită să plece (după ce aici avea familie şi copii) în Siberia, via Basarabia. A rămas aici, a mai făcut o şcoală de casier de bilete şi încă o şcoală, devenind cercetător la Institutul Cibernetic al aceluiaşi Minister.
Nu a contat nici faptul că era invalid de război, având un rinichi scos după ce un mal de pământ „stimulat” de o bombă rusească a îngropat tot plutonul pe care îl conducea, el fiind singurul supravieţuitor.
Generaţii de români distruse, mutilate pentru totdeauna, vieţi care nu mai pot fi retrăite, decuplări de familii, şi pentru ce, pentru că erau români, pentru că gândeau şi trăiau româneşte, dar care o putere cu atavisme asiatice le-a distrus viitorul, năzuinţele şi visurile lor.
Cam ce monument gigantic ar trebui construit pentru aceste suferinţe ori amputări de destine şi vieţi?
Dacă Germania şi-a recunoscut ca ţară ororile, al cărei conducător călău a distrus milioane de oameni, Rusia – trecută ori actuală – nu şi-a recunoscut niciodată ororile conducătorilor săi. De ce este absolvită de această răspundere istorică, la care ar trebui să fie obligată?
De ce vestul apropiat ori îndepărtat (SUA) nu îi cere imperativ acest lucru? Să răspundă pentru cei peste douăzeci de milioane de oameni ucişi şi, în acest context, de aproape două milioane de români ucişi sub diverse forme, în lagăre (gulaguri), cu ocazia anchetelor prin înfometare, prin împuşcarea pe stradă şi multe alte metode de distrugere.
Cine ar trebui să îi oblige? De ce nu se crează în acest sens o instanţă mondială de tip Nüremberg, măcar după aceşti peste 60 de ani? Avem un TPI pentru fosta Iugoslavie, de ce nu şi unul pentru Rusia?
Au omorât nu numai români, ci şi polonezi la greu, apoi cehoslovaci (că doar i-a invadat în 1968), unguri (nu numai în 1956). În ce ne priveşte, şi-au concentrat în primul rând atenţia spre a distruge „intelighenţia” şi apoi, rând pe rând, de a distruge cătunele, satele şi oraşele cu populaţie românească înlocuind-o cu populaţii aduse din îndepărtata Asie Sovietică.
Făcând haz de necaz, că nu avem încotro, optimişti fiind din fire, preluăm şi noi struna cântecului, bine că nu este o manea şi spunem într-un fel de disperare, în care un ochi râde şi altul plânge: „Avem fârtaţilor di tătii…”, lifte păgâne, lăsaţi-ne în pace!
Noi suntem pe acest pământ de peste 30.000 de ani, voi de aiurea nici nu vă născuserăţi. Aţi devenit mari prin crimele voastre, iar noi am rezistat prin blândeţea noastră.
Defunctul patriarh al Rusiei, Alexei al II-lea, semeţ, nu a dorit vreo conciliere cu alţi capi de biserici ortodoxe. Cel actual, Kirill, ataşat Kremlinului, nu a luat nici o atitudine contrară celui care vrea să împingă Rusia într-o aventură războinică.
Ca o dungă pe final, noi ne vedem de treaba noastră, ei să-şi vadă de treaba lor. Ei care? Cum care!? Cei ce gândesc vrăjmaş spre noi, acaparator spre bogăţiile noastre de toate felurile. Ei care se consideră lideri şi strivesc demnitatea naţională a unei naţii, clădită pe oasele strămoşilor noştri. Ei, strămoşii, ne-au lăsat mesajul de a apăra glia străbună, limba, portul şi obiceiurile şi ce poate fi mai profund decât
„Noi suntem români
……………………………..
Noi suntem pe veci aici stăpâni”.
FLORIAN LAURENŢIU STOICA (STOIKA)
volumul „Lumini sub umbre” – Editura „Laurent – anul 2016
Citarea se poate face în limita a 300 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral articolele purtătoare de Drepturi de Autor din cadrul IndependentaRomana.ro sau al revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ fără acordul Fundaţiei literar-istorice "Stoika". Pentru mai multe detalii, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro