GEORGE COȘBUC TRADUCĂTORUL

GEORGE COȘBUC
(20 septembrie 1866 – 9 mai 1918)

– poet, traducător şi jurnalist –

„Ne strângem, cu credinţă şi cu dragoste, în jurul aceluiaşi stindard, stindard de pace, de înseninare şi de înfrăţire intelectuală, de apostolică muncă pentru dezmorţirea inimilor care tânjesc pentru redeşteptarea cuvântului de odinioară în sufletele româneşti, pentru chemarea atâtori puteri risipite la o îndrumare mai sănătoasă, la sfânta grijă a întăririi şi a înălţării neamului nostru”.

Poetul ardelean George Coşbuc s-a născut la 20 septembrie 1866, la Hordou, comitatul Bistriţa-Năsăud, azi Coşbuc, judeţul Bistriţa-Năsăud.
S-a născut al optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coşbuc şi ai Mariei, fiica unui preot greco catolic.
Studiile primare le-a urmat la școala din Hordou (1871) şi, pe mai departe, la şcoala din Telciu (1873).
În toamna anului 1884 s-a înscris la Facultatea de Filozofie şi Litere a Universităţii maghiare din Cluj.
Bolnav şi confruntat cu diverse dificultăţi materiale, din noiembrie 1886 nu mai figurează printre studenţii clujeni, dar a frecventat anumite cursuri universitare.
Debutul publicistic propriu-zis se produce în 1884 când, chemat de Ion Slavici la Sibiu, publică sub pseudonimul C. Bocşu, în revista „Tribuna”, snoava versificată „Filozofii şi plugarii”.
Din decembrie 1889, George Coşbuc este chemat de Titu Maiorescu la Bucureşti, unde va ocupa diverse funcţii publice.
În august 1915 moare Alexandu, fiul poetului, într-un accident de automobil. Poetul suportă foarte greu lovitura, se izolează şi încetează să mai publice.
La 9 mai 1918, George Coşbuc moare la Bucureşti şi este înmormântat în cimitirul Bellu.
Poetul George Coşbuc a făcut parte din curentul literar numit semănătorism. Ca specii literare a scris poezii, balade, poeme, idile, prezentând viaţa rurală, sufletul ţăranului român, revolta, tragismul războiului, momente din istoria poporului român şi iubirea.
Din opera poetului amintim: „Balade şi idile” (1893); „Fire de tort” (1896); „Ziarul unui pierdevară” (1902); „Cântece de vitejie” (1902); „Războiul nostru pentru neatârnare povestit pe înţelesul tuturor” (1899); „Povestea unei coroane de oţel” (1899).
Poezia sa aparţine patrimoniului cultural naţional; este un autor clasic al literaturii române.
Traduce o versiune completă din „Divina Comedie” a lui Dante; „Proverbe indice” din literatura sanscrită; „Hymnuri” din „Rig-Veda”.
Un rol de seamă l-a avut George Coşbuc şi prin participarea sa la conducerea unor importante reviste: „Tribuna”; „Lumea ilustrată”; „Vatra” (1894); „Semănătorul” (1901); „Viaţa literară”.
Din anul 1916, George Coşbuc a devenit Membru Titular al Academiei Române.

„Reputaţia sa literară e aşa de întinsă, încât numele său a devenit popular în toate ţările locuite de români. Primindu-l în mijlocul nostru consfinţim ceea ce opinia publică a hotărât de mult. Domnul Coşbuc a dat poporului român, în mai puţin de 25 de ani, o cantitate de muncă literară atât de considerabilă, încât numai pentru aceasta s-ar cuveni să-i deschidem uşile amândouă pentru a-l primi între noi. Dar calitatea lucrărilor sale întrece cantitatea. Poeziile sale sunt adevărate poezii şi sunt originale”.
(Duiliu Zamfirescu – 1858-1922)

GEORGE COȘBUC TRADUCĂTORUL

Lectura cărţilor – ca actul cel mai intim după meditaţie – ne poartă pe un alt tip de drum în care nu se ştie nici unde se ajunge, nici cum. Nu mai vorbim de transformările produse în cititor. Dar în intimitatea lecturii există trepte. Una este a citi doar pentru tine, alta a traduce (a citi şi a rescrie pentru alţii). În lectură cititorul este în „dialog” nemijlocit cu autorul, în lectura traducerii, traducătorul, primul cititor, este intermediarul, mijlocind relaţia între autor şi cititorul secund. Avem de-a face cu o intimitate îndoit dezvăluită: a autorului tradus şi a traducătorului.
Ca traducătoare, dar și cititoare a unor texte în original, pot spune că una din calitățile traducerii este fidelitatea.
Aceasta se atinge doar când există o consonanță de simţire-gândire, sau, cum ar spune Unamuno, gândirea simţului şi simţirea gândului. De aceea e necesară nu doar cunoaşterea limbii în care s-a scris, ci şi a limbajului autorului. De aceea e bine ca poeții să traducă poezie, filosofii – texte ale altor filosofi ș.a.m.d.
George Coșbuc este cunoscut încă din primii ani ai școlarității ca poet. Mai puțin se vorbește de el ca traducător. Este soarta oricărui traducător care rămâne într-o nemeritată umbră. Interesul manifestat pentru literatura clasică greco-latină, încă din anii școlarității, îl determină să traducă din Homer – Odiseea, fragmente publicate în revistele literare ale vremii (începând cu 1902) și să obțină premiul pentru traducere, acordat de Societatea Virtus Romana Rediviva la concursul literar din 1881. De o sensibilitate aparte, Coșbuc reușește să prezinte în limba română versiuni din opera lui Vergiliu (Bucolicele și Georgicele) și să găsească echivalențe creatoare de o mare expresivitate. De același scriitor latin traduce Eneida, un poem epic, o adevărată epopee a romanilor, pentru care primește, în 1897, Marele Premiu al Academiei, „Năsturel”. De reținut că cei care au susținut premierea lui Coșbuc, în ședința de la 9 aprilie 1897, N. Quintescu, Gr. G. Tocilescu, Gr. Ștefănescu și Spiru Haret au recunoscut în munca acestuia “triumful absolut al unui talent consacrat”.
În orice traducere e nevoie nu doar de cunoaşterea limbii din care se face traducerea, cât mai ales de limbajul autorului tradus. La noi traducerile s-au făcut adesea nu din limba autorului, ci dintr-o altă traducere, fie din franceză sau germană. Așa s-a întâmplat și cu Divina Comedie a lui Dante Alighieri a cărei tălmăcire Coșbuc a început-o din germană. Apoi a învățat singur limba italiană, a călătorit în Italia (1912) reluând, după original, traducerea integrală, la care a lucrat mai mult de cincisprezece ani. Despre munca de traducere a Divinei Comedii, Tudor Vianu considera că ea reprezintă „opera cea mai de seamă a măiestriei sale poetice”.

Ca traducător, niciodată nu mi s-a părut un sacrificiu prea mare a mă dedica studierii cărţilor scrise de alţii, ci o îndeletnicire îndoit utilă: pentru propria perfecţionare şi autoevaluare prin raportare la ceilalţi, pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru îmbogăţirea celorlalţi care nu sunt ca mine, adică cei care nu au timp pentru alţii. Aparenta contradicţie între a avea timp pentru alţii şi a nu avea timp pentru tine devine: a te dedica ţie însuţi prin alţii, câştigând timp pentru tine. Poţi să ai timp pentru tine şi să-l iroseşti făcând lucruri inutile celorlalţi. Dar când a fost timp suficient pentru ca valorile să se decanteze şi destinul ţi le-a scos în cale, nu mai zăbovi să le aduci în mintea şi sufletul celor care nici nu ştiu că există. De la nevoia de cunoaştere a operei unor mari personalităţi care nu au fost traduse la noi, la bucuria că i-a fost dat timpul aducerii lor la noi este doar muncă cu sens. Despre răsplată, nu vreau să vorbesc, e de ajuns ce a spus Seneca, răsplata e însăşi bucuria faptului împlinit. Pentru cele învăţate, pentru plusul de cunoaștere ce mi-a fost dat, mă simt datoare… Bucuria re-scrierii te face co-autor, iar pomenirea autorului te ridică aproape de Creator, dând viaţă celui ce nu o mai are, însufleţindu-l.
Aceasta este viaţa veşnică! Aceasta este nemurirea după care tânjesc cei ce scriu.
Dar nemuritori devin și traducătorii, cei ce rescriu opera. Traducerile lui George Coșbuc reprezintă o deschidere spre universalitatea limbajului poetic.
Traduceri de George Coșbuc
• Dante Alighieri – Infernul (1902, 1906, revine în 1907)
• Dante Alighieri – Purgatoriul și Paradisul (1907)
• Antologia sanscrită – Coșbuc a tradus, fragmentar, părțile cele mai reprezentative ale literaturii de meditație indiană (Rig-Veda, Mahabharata, Ramayana)
• Schiller – Don Carlos
• Vergiliu – Bucolicele și Georgicele
• Vergiliu – Eneida
• Kālidāsa – Sacontala (Fragmente)
• Dante Alighieri – Divina Comedie. Apare postum, în 1925, 1927 și 1931
• Homer, Odiseea, traducere de George Coșbuc, Editura pentru Literatură, București, 1966.

Prof.univ. dr. CARMEN BULZAN