ALEXANDRU VLAHUȚĂ (5 septembrie 1858 – 19 noiembrie 1919)

ALEXANDRU VLAHUȚĂ
(5 septembrie 1858 – 19 noiembrie 1919)

Găsim în studiul „Note și impresii” de Garabet Ibrăileanu, la Editura „Viața Românească”, Iași, 1920, o notă asupra unui fapt repetat în legătură cu câteva dintre valorile literaturii noastre care-și desfășurau activitatea la revista cu același titlu precum editura mai sus amintită.
Este vorba despre trecerea spre cele veșnice a poetului ardelean George Coșbuc, a dramaturgului, prozatorului și oratorului Barbu Ștefănescu Delavrancea, a strălucitului cântăreț al frumoasei noastre Moldove, Calistrat Hogaș, și a lui Alexandru Vlahuță, „starostele nostru, al tuturora, muncitorul cinstit și neobosit, moldoveanul cu vorba cuminte și răspicată, sfătuitorul bun și înțelept, prietenul fără asemănare”. Lor li se adaugă gânditorul multilateral Alexandru Xenopol. Regretabil pentru literatura română…
Dar să ne întoarcem la ceea ce scria Garabet Ibrăileanu în „Note și impresii”, în acel articol trist intitulat „Cei morți”: „Alexandru Vlahuță este și el o victimă a războiului.
În toamna etern memorabilă a refugiului din 1916, pe când alții își goneau modernele vehicule cu motor, pline cu diverse femei și căței de lux, cel care a scris «Din trecutul nostru» se îndrepta, ca-n vremile vechi de cumpănă și bejenie, într-un car cu boi, de-a lungul țării, de la răzășia lui din Râmnicul-Sărat, spre Bârladul copilăriei sale, acolo unde trăiseră odată fița Smaranda și Similăchioaia, gazdele pe care le-a evocat cândva cu atâta duioșie. Din frigul și suferința acelei bejănii i s-a tras moartea.
Alexandru Vlahuță, răzăș din Țara de Jos, a adus în literatura română, mai înainte de toate, «limba veche și-nțeleaptă» și a dat romantismului vremii o formă clasică prin claritatea și perfecțiunea ei. Exprimând limpede și lapidar, și pe înțelesul tuturora, psihologia «eminesciană» a vremii, el a deschis maestrului său calea ca un crainic și a contribuit ca nimeni altul la formarea sufletului generației care l-a urmat, Alexandru Vlahuță are o parte covârșitoare în formarea intelectualismului visător de acum treizeci de ani. El ne-a învățat să ne alinăm durerea de a trăi, aruncând un val de poezie peste suferințele noastre. Ne-a învățat alchimia subtilă de a ne transmuta tristețea în melancolie”.
La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de al XX-lea, timp de patru decenii, poetul și prozatorul Alexandru Vlahuță a fost mai mult decât o prezență în viața literară și culturală românească. Semna în „Convorbiri literare”, „Familia”, „Viața românească”, „Lupta literară”, „Vieața”, „Sămănătorul”, „România liberă”, „Epoca”, „Universul”. Glasul scriitorului a putut fi ascultat sub cupola Ateneului, cu prilejul unor conferințe care abordau probleme de seamă ale literaturii, precum: „Mișcarea literară”, „Curentul Eminescu”, „Onestitatea” în artă etc. S-a aflat în momente grele în preajma lui Mihai Eminescu. Pentru marele poet a avut nețărmurită admirație și prețuire. Adeseori era împreună cu prietenii săi, scriitorii Barbu Ștefănescu Delavrancea, I.L. Caragiale, George Coșbuc, Constantin Dobrogeanu-Gherea și cu marele pictor Nicolae Grigorescu. Nicolae Iorga considera viața scriitorului Vlahuță a fi „vrednică de a fi pusă alături de a celor mai nobili reprezentanți ai spiritului românesc legat de țară și de neam”. Alexandru Vlahuță s-a născut în familia unui mic proprietar de pământ. Era cam bolnăvicios, astfel încât a mers mai târziu la școală. Va urma școala primară și liceul la Bârlad. S-a întâlnit cu creația marelui poet Mihai Eminescu prin intermediul revistei „Convorbiri literare”. În „Amintiri despre Eminescu”, 1889, Vlahuță va spune: „Eram în gimnaziu când am citit primele poezii ale lui Eminescu și fantastica lui nuvelă «Sărmanul Dionis». Versurile lui exercitau asupra mea o înrâurire extraordinar de puternică, adâncimea fascinantă a gândurilor lui mă umplea de un fior mistic, de o admirație estatică”.
De aceea Vlahuță va debuta cu versuri în 1880 în „Convorbiri literare”. În 1879 își trecuse bacalaureatul la București. Va evoca anii copilăriei și cei ai școlii în schițe, precum aceea intitulată „Mogâldea”, surprinzând nimicnicia unor dascăli cu un comportament primitiv. S-a înscris la Facultatea de Drept, dar a părăsit-o din cauza neajunsurilor materiale. Va ocupa, prin concurs, un post de profesor suplinitor la gimnaziul „Văcărescu” din Târgoviște, unde manifestă pricepere pedagogică și atașament față de elevi. Va fi însă destituit din cauza atitudinii sale acide față de oamenii politici din Târgoviște, deși publica sub pseudonim. În 1884 revine în București. Va lucra sporadic în învățământ, în avocatură, după ce-și cumpără o diplomă. Vorbește despre acest lucru în schița „Dincă C. Buleandră”. Va mai funcționa și ca revizor școlar în județele Prahova și Buzău și funcționar la Casa Școalelor. Vlahuță va publica la numeroase cotidiene și reviste. Între 1893 și 1896 tipărește revista „Vieața”, o vreme avându-l codirector pe dr. Aurel Urechia. În 1901 scoate, împreună cu George Coșbuc, revista „Sămănătorul”. Editează mai multe volume de proză și de poezie. La propunerea lui Iosif Vulcan, Alexandru Vlahuță este ales membru corespondent al Academiei Române.
Scriitorul nu primește această demnitate, jignit, printre altele, că primele sale volume („Nuvele”, 1886, și „Poezii”, 1887) fuseseră respinse de la premiile Academiei. În timpul războiului se refugiază la Iași, apoi se întoarce bolnav la București. Se va stinge din viață la 19 noiembrie 1919, în casa sa din strada Vissarion. Este înmormântat la cimitirul Bellu. Alexandru Vlahuță a debutat în „Convorbiri literare” și a rămas atașat de junimiști timp de șase ani, apoi s-a apropiat de Constantin Dobrogeanu-Gherea și de opera critică a acestuia, înțelegând altfel locul și rolul artei și al artistului în societate. Prin 1886 afirma că „Arta izvorăște și respiră din aerul epocei în care se naște. Artistul este rezultatul, sau, mai bine zis, sinteza spiritului general al societății în care trăiește”. În poezia „Liniște” afirma că „Munca de artist e crudă și e trist-a ei răsplată”, gândindu-se la soarta lui Eminescu, dar și la propria-i viață. După aproape patru ani, în martie 1892, la sfârșitul conferinței „Curentul Eminescu”, Vlahuță va condamna pe scriitorii care, înțelegând greșit influența marelui poet, se arătau „ofiliți în floarea vârstei”, zădărnicindu-și „puterea, focul tinereții lor” ca să „legene-n silabe, pe tiparele găsite / , Desperări de porunceală și dureri închipuite”.
Vlahuță consideră că „Misiunea artistului este de a alege din viață ceea ce este caracteristic, ceea ce reprezintă tendință înnoitoare”. În conferința „Onestitatea în artă” se pronunța că „Artistul alege, fertilizează, cultivă, plivește – și mai ales plivește”. În cuvântarea ținută la Academie, cu prilejul sărbătoririi centenarului nașterii lui Alexandru Vlahuță, Tudor Vianu, criticul și esteticianul de excepție al secolului al XX-lea, afirma că „puțini alții au fost mai însuflețiți de o dorință atât de caldă și atât de vie de a sluji, de a fi de folos omului și înălțării patriei sale”. Mulți scriitori și critici au avut de exprimat cuvinte de laudă despre autorul nuvelei „Din durerile lumii”. Garabet Ibrăileanu spunea în articolul de prezentare a volumului „Din trecutul nostru”: „Vlahuță a fost poetul generației tinere de pe la anii 1890, al generației romantice de atunci!… În vremea când ni se forma sufletul, când avea să se hotărască pentru totdeauna ceea ce era să fim pe lumea aceasta, cât de mult a pus Vlahuță în sufletul nostru!… Oare știe el cum răsuna în noi «Din durerile lumii», «Ce te uiți cu ochii galeși», «Iertare…?»”. O temă frecventă în opera acestui cărturar care nu se arăta a fi un geniu, dar știa să se apropie de sufletul omului chinuit era destinul intelectualului sărac și cinstit, inadaptabil condițiilor impuse de o societate rău întocmită și învins de aceasta. Reprezentative sunt nuvela „Din durerile lumii” și romanul „Dan”.
Nuvela amitită a apărut între 1885 și 1886 în numere consecutive ale ziarului „Epoca”, apoi, în volumul „Nuvele” (1886). Cititorii erau emoționați prin suferințele tânărului Radu Munteanu, copil de țărani, orfan de tată. Voia să răzbească în viață, să-și depășească condiția socială cultivându-și dragostea pentru învățătură, dar sărăcia și răutatea oamenilor îl doboară. Viața lui va sfârși în pragul bacalaureatului, pentru că tuberculoza îi măcinase plămânii. Mama „căzu cu fața în jos, zdrobită și nebună de durere, peste trupu-nghețat, slăbănogit și uscat ca piatra al sfântului ei odor”. Trist, impresionant și romantic, dar, mai ales, real în acea perioadă, când această boală făcea dese victime.

Romanul „Dan” este înrudit prin tematică. Apare spre sfârșitul secolului al XIX-lea, în 1894. Este construit ca o frescă mult mai cuprinzătoare a societății românești a perioadei amintite. Opera aceasta include date autobiografice, transfigurate artistic, dar nu este una memorialistică. Criticul Valeriu Râpeanu scria în 1966, în „Vlahuță și epoca sa” că „În destinul lui Dan, în aspirațiile și visurile lui, în înălțările și căderile lui, trăia nu numai drama omului și scriitorului Vlahuță, dar și cea a celorlalți artiști cinstiți din generația sa. Cu Dan, literatura noastră cunoaște un nou tip: inadaptabilul”. Romanul acesta nu este o capodoperă, dar marchează o nouă direcție în literatura noastră, prin urmărirea dramei intelectualului cinstit neajutat de legile sociale ale timpului. Tema va fi abordată, pe mai departe, de Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Mihail Sadoveanu, Mihail Sebastian și alți scriitori, mai ales ai perioadei interbelice.
Personaje memorabile, precum Ștefan Gheorghidiu, George Demetru Ladima, Radu Comșa etc aduc aminte, fie și tangențial, de profesorul și scriitorul Vasile Dan, eroul central și titular al romanului lui Vlahuță. Povestirea „Socoteala” amintește de schița „Arendașul român” de I. L. Caragiale, sau de „Județ al sărmanilor” de Mihail Sadoveanu.
Strigătul de revoltă al scriitorului era auzit de mulți cititori. El mergea pe linia lui Delavrancea în „Sultănica”, George Coșbuc, în idilele sale și în poemul „Nunta Zamfirei” și pe linia celebrelor portrete ale pictorului Nicolae Grigorescu, care fixează în mintea autohtonilor, ca și a străinilor, figurile emblematice ale țăranilor români, femei sau bărbați, cu principalele lor preocupări.
Poezia lui Alexandru Vlahuță imprimă cititorilor „mândra independență sufletească” și „o nobilă iubire de țară și de neam”, după cum se exprima Gala Galaction despre poemul „1907”și despre versurile din „În zile grele”, „Supt legea tunului”, „Țară de pripas”, „Triumful așteptării”, „Mă visasem într-un nor”, „Ananghie”… Sesizăm tonul pamfletar, sinceritatea simțirii și îndrăzneala autorului, precum în poezia postumă „Cârmacii”: „Asta-i lecția pe care o lăsați posterității! / Ah, cumplit v-ați râs de lege și de cumpăna dreptății / Și de oameni, și de țară, și de tot ce-i sfânt pe lume!”. Alături de I. L. Caragiale, cu poemul în proză „1907 din primăvară până în toamnă”, Nicolae Iorga, cu pamfletul „Ascundeți țăranii” și alături de alți scriitori ai vremii, Alexandru Vlahuță condamnă pe vinovații de asasinarea a peste 11.000 de truditori ai pământului, în anul marilor răscoale. În spatele politicii demagogice țesute de gurile „deschise laudelor” și de spinările încovoiate, care-l înconjurau pe rege, se ascundea greaua suferință a maselor: „Ruină-i sub hârtia poleită, / Sub crăngi de brad trosnește putregaiul…”. În concluzie, poetul exclamă: „Nu ți-ai iubit poporul, maiestate! / Sau nu l-ai înțeles, și e tot una. / De sus și până jos s-a-ntins Minciuna – / Ea leagă și dezleagă-n țară toate!”.
Perpessicius considera această poezie „o prea izbutită operă de artă”. Vlahuță mai atacase monarhia, precum în pamfletul alegoric „Auri sacra fames” – „Blestemata foame de aur” – în care se făcea aluzie la proverbiala lăcomie a lui Carol I. Alexandru Vlahuță – gazetarul, poetul și prozatorul – va închina marilor spirite ale epocii în care a trăit pagini care arată noblețea sufletului său; așa vom aminti de versuri ce-i pun în valoare pe Mihai Eminescu ori portrete ale lui Delavrancea, Caragiale, Coșbuc, Constantin Dobrogeanu-Gherea sau monografia consacrată lui Nicolae Grigorescu.
Acest gen de literatură al scriitoruluicetățean se caracterizează prin surprinderea elementului esențial, prin puterea de sinteză, prin exprimarea concisă și plastică, prin patetismul susținerii ideilor. Valeriu Râpeanu remarca: „Vlahuță a fost tipul scriitorului reflexiv, îndreptat către observarea și comentarea realității cu mijloacele moralistului”. Tudor Vianu arăta că „putem reține, în primul rând, un număr de maxime, de cugetări, de reflecții asupra vieții, și mai puțin tipuri bine conturate și individualizate artistic”. Scriitorul de care ne ocupăm a sesizat mai puțin ceea ce era particular, individual. El concepea scrisul a avea rol moralizator. Făcea observații asupra limbii române și a școlii; între profesor și elev ar trebui să existe relații de colaborare și atunci rezultatele vor fi de înțelegere.
Opera „România pitorească” a fost concepută pe principii profund educative. În felul acesta s-a adresat și în memoriul trimis lui Spiru Haret, la 29 ianuarie 1898. După ce i s-a aprobat planul, și-a început călătoria prin țară, dorind ca opera ce va rezulta „să rămâie opera de căpetenie a modestei” sale „activități literare”. Și opera aceasta este editată după trei ani, în 1901. În 1902, a doua ediție. Apoi, în numeroase ediții în limba română și în multe limbi vorbite pe Terra. La acea dată, literatura de călătorii avea tradiție prin opera lui Dinicu Golescu, Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri, Nicolae Filimon, Ion Codru Drăgușanu, Dimitrie Bolintineanu… Cele trei părți ale României pitorești („Pe Dunăre”, „Pe Marea Neagră”, „În munții noștri”) îl poartă pe cititor prin cele mai frumoase și mai pline de interes așezări de pe pământul românesc. Este pus în valoare pitorescul României și, în egală măsură, sunt prezentați oamenii cu firea lor deschisă, cu hărnicia, cu priceperea lor, cu dârzenia și mândria, cu portul de o rară risipă a imaginației, cu vorba plastică și înțeleaptă, cu legendele lor și cu frumusețea lor fizică. Asta și-a propus să realizeze însuși autorul, pentru că – spunea el – „podoaba cea mai aleasă și mai mândră-ntre podoabele țării este poporul românesc”.
Și mai adăugăm, în final, tot cuvintele lui Alexandru Vlahuță: „Într-o țară așa de frumoasă, c-un trecut așa de glorios, în mijlocul unui popor atât de deștept, cum să nu fie o adevărată religie iubirea de patrie și cum să nu-ți ridici fruntea, ca falnicii strămoși de odinioară, mândru că poți spune: «Sunt român!»”.

CLEOPATRA LUCA