DIN ISTORIA VRĂJITORIEI (I)

DIN ISTORIA VRĂJITORIEI (I)

„Știința și puterea omului sunt unul și același lucru, fiindcă necunoașterea cauzei face să dea greș efectul. Natura nu este învinsă decât ascultând de ea! Ceea ce este în știință este cauză, în practică este regulă” (Francis Bacon – „Noul organon”)

De la începuturile istoriei, omul și-a pus întrebări cu privire la fenomenele ce-l intrigau, anume nașterea, evoluția și moartea. Căutând răspunsuri, și-a clădit explicații pornind de la natura sa umană.
În condițiile în care cunoașterea limbii era încă rudimentară, în credința omului din vechime, magia s-a născut fiind considerată singura capabilă să-l ajute ca fenomenele naturii să-i fie favorabile, determinate în acest sens de practicile vraciului, vrăjitorului, șamanului, magia devenind, astfel, prima formă de știință prin care omenirea a încercat să-și explice misterele care o înconjoară. Inițiații consideră magia ca o știință secretă care se bazează pe forțele și spiritele dominate de puterea vrăjitorului care, prin cunoaștere, reușește să își subordoneze propriei voințe „duhurile” nevăzute.

De unde vine magia

Magia, potrivit istoriei, își trage numele de la Magi, o castă de preoți de rang înalt, zaroastrieni, a căror reputație o depășea chiar pe cea a inițiaților egipteni. Practicile magice s-au diversificat odată cu evoluția civilizațiilor și populațiilor umane. Absolut toate au avut, și unele încă mai au, tradiții oculte în cadrul cărora vrăjitoria deține primul loc.
Vrăjitorul este prin definiție un singuratic, dar există momente numai de ei știute când se adună mai mulți pentru ritualuri deosebite. Scopul imediat al vrăjilor este unul malefic, deoarece constă în a constrânge pe cineva, împotriva dorinței sale, să asculte și să execute tot ce se dorește de la el și nu se poate scăpa ușor de influența lor.
Vrăjitoria folosește elemente din natură, substanțe chimice, chiar și plante pentru crearea diverselor leacuri pentru boli, descântece și ritualuri de purificare.
În prezent, multe din așa-zisele „leacuri băbești” sunt de fapt rețete vechi care erau folosite de vrăjitoare în vindecarea bolnavilor.

Practicile vrăjitorești au fost întotdeauna însoțite de dansuri și cântece, alături de declamații ritmate, așa cum apare și pe o peșteră de la Ariege (Franța). Cele mai vechi formule și incantații oculte au fost descoperite atât în Vedele indiene, cât și pe zidurile primelor piramide din Egipt. Un simbol important al formulelor magice este cercul magic, care are un rol de protecție atunci când vrăjitorul invocă sau evocă un spirit.
Vrăjitoria, magia și alchimia sunt părți ale științei oculte ce au în comun elementele existente pe pământ, care sunt legate într-o strânsă armonie, unde un element nu poate exista fără celălalt, fiind, împreună, creatoare de viață. Aceste elemente sunt: apa, aerul, pământul, focul și eterul sau spiritul, cel de-al cincilea element, rezultat din fuziunea celorlalte patru.
Vrăjitoria a reprezentat un fenomen tipic în Europa creștină, deși practicile magice sunt documentate din Paleoliticul superior la toate civilizațiile. Substratul magiei europene constă în moștenirea magico-religioasă rămasă de la grecii antici, romani și celți. Alături de un aspect rural al vrăjitoriei, care a evoluat datorită unui amestec de credințe păgâne sau precreștine, ca licantropia sau transformarea omului în lup (vârcolaci, pricolici), ritualuri ca sabatul și orgiile demonice, a existat și un aspect orășenesc, legat mai mult de fenomenele de posedare de către demoni, la care se reacționa prin exorcisme. Acum câteva secole, mulți creștini practicanți aveau convingerea că diavolul își poate împrumuta puterile vrăjitorilor pentru a face rău altora, în schimbul loialității față de acesta.
Ceremoniile de inițiere a vrăjitorului cuprindeau adesea, la populațiile vechi, momente ce simbolizau moartea și învierea acestuia, ca urmare a intrării spiritelor în corp. Mai târziu, formula de inițiere magică primitivă a fost modificată de sacerdoți, care își atribuiau rolul de intermediari între credincioși și zei, sacerdoții înconjurându-se de tot felul de mistere pentru a apăra puterile castei. Fie că erau preoți indieni, egipteni sau greco-romani, au ajuns să posede cunoștințele științifice ale omenirii, dețineau calculele calendarelor, prevedeau timpul și eclipsele.
Recuzita vrăjitorului este bogată și variată. El dispune de unelte și figurine de animale, păpuși, pe care le înzestrează cu puteri magice, în cadrul unui ceremonial. Recuzita mai cuprinde baghete magice, unele dintre ele fiind adevărate opere de artă. În vrăjitorii se mai folosesc anumite semne magice cum ar fi: triunghiuri, dreptunghiuri, ovaluri, serii de puncte.

Prigonirea vrăjitorilor

În secolele XIV-XV, în Europa a avut loc un adevărat război împotriva vrăjitorilor, care a dus la executarea a mii de persoane. Cei acuzați de vrăjitorie au fost judecați și condamnați la arderea pe rug în cadrul unei persecuții caracterizată prin violență în Germania, Spania, Anglia, avându-i ca autori nu numai pe catolici, dar și pe protestanți. Vrăjitorii, împreună cu ereticii, au reprezentat principala țintă a tribunalelor Inchiziției.
Începând din secolul al XVIII-lea, asprimea persecuțiilor s-a temperat treptat. Odată cu afirmarea științei, magia a fost considerată ca ținând de domeniul superstițiilor. Cultura iluministă condamna nu numai superstițiile, dar și persecuțiile împotriva acestora.
Apelând la puterea de analiză și discernământ a omului, gândirea științifică refuză irealul, himericul, iar magia a devenit un obiect de studiu necesar istoriei științelor, artei și culturii ca mijloc de înțelegere a evoluției gândirii spre progres.

Vrăjitoria la români

Populația din spațiul carpato-danubiano-pontic nu făcea diferența între magia albă (pozitivă) și cea neagră (negativă), adică nu cunoștea practica de a folosi forțele supranaturale în scopuri benefice și vrăjitoria în scopul răzbunării. Ambele forme de vrăjitorie erau numite farmece (din limba latină „pharmacum”).
Geto-dacii aveau cuvinte proprii pentru a denumi vrăjitoria sau vrăjitorul, unele ajunse până astăzi nemodificate, cum ar fi, de exemplu: boscorodeală, boscănitură sau vâlfă. Din limba slavă, cuvântul „vrajă” are o utilizare care tinde să înlocuiască termenul „farmec”.

Țăranul român i-a evitat întotdeauna pe vrăjitori, după cum arată marele folclorist Simion Florea Marian în lucrarea „Vrăji, Farmece și Desfaceri”, apărută în 1893: „Vrăjitoria și vrăjitoarele sunt priviți în genere de popor ca niște oameni fără de lege, lepădați de Dumnezeu, care au de-a face mai mult cu spiritele necurate, pentru că ei, în vrăjile ce le rostesc, în loc să se adreseze la Dumnezeu, ființa supremă și atotputernică, pentru ca Acesta să le vină în ajutor spre atingerea scopului ce-l urmăresc, își iau de cele mai multe ori refugiul la spiritele cele necurate… ca acestea să le dea ajutorul trebuincios și să le îndeplinească dorința”. Toți Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe condamnă vrăjitoria, considerând-o printre cele mai grele păcate cu care se poate împovăra un om în decursul vieții sale.
Folclorul magic la poporul român este imens, literatura etnografică reprezentând doar o mică parte din credințele în vrăji. Existau vrăji pentru bărbați și pentru femei, pentru „bine” și pentru „rău”. Fiecare vrajă avea și antidotul ei, cunoscut și aplicat doar de vrăjitor.
Existau practici și ritualuri magico-vrăjitorești pentru alungarea ploilor, risipirea norilor, pentru aducerea ploilor – paparudele, transformate cu timpul în manifestări folclorice desfășurate în întreaga țară. Multe colinde laice sunt expresii ale practicilor magice sau jocurile mimice cu măști de animale sau cu personaje în travesti obișnuite de Anul Nou, ca și altele cum sunt vechile rituri dionisiace, având origine tracică.
Printre credințele magice, un loc aparte îl ocupă cea privitoare la fermecătoarele de „mană”. Mana are, în general, sensul de forță sau putere specială ce se manifestă prin efecte neobișnuite. În credința primitivă, orice ființă sau obiect are „mana” sa. Vrăjitorii de mană erau mai mult femei, care, dezbrăcate, descântă și „mulg” laptele vacilor de la distanță, aduc grindină și foamete în lume. În unele povestiri populare, vrăjitoarele de mană „zburau” pe un „cal de strigă”, făcut dintr-un om. Tema vrăjitului de mană este frecventă în practicile, credințele, povestirile populare și basme.

(continuare în numărul viitor)
Culegere de texte și prelucrare de MUGUR BĂILEȘTEANU