PRESA SCRISĂ (IV)

PRESA SCRISĂ (IV)

Din cea de a doua revistă istorică pe care am răsfoit-o mă voi opri asupra câtorva articole care mi-au atras atenția în mod deosebit. Unul dintre acestea apare în Historia din luna ianuarie 2018, sub titlul Făgăraș – Cetatea care nu a fost niciodată cucerită. Atestată din 1291, când a avut loc o congregație – adunare a stărilor – cu nobili maghiari, sași, secui și români, în care un magister, Ugrinus, se plângea că i-au fost luate pe nedrept Făgărașul și Sâmbăta, pe care le stăpânise tatăl său. Țara Făgărașului, având o poziție strategică, la jumătatea drumului comercial dinspre Sibiu și Brașov și în vecinătatea Țării Românești, a fost stăpânită de domnii munteni de la 1368 la 1464.
Mihai Viteazul a socotit-o „cetate de scaun”, principele Bethlen i-a acordat prioritate față de Alba Iulia în modernizarea fortificațiilor, iar principele Mihail Apafi (1661 -1690) a trasformat-o în capitala Transilvaniei.
Cercetările arheologice au relevat existența unei fortificații din lemn, încojurată de un șanț și val de pământ, datată în secolul XII-XIII și distrusă probabil cu ocazia marii invazii a mongolilor din 1241. Prima atestare documentară a cetății de piatră apare în 1455, într-un document emis de Iancu de Hunedoara, când e menționat un castelan. În secolul al XVII-lea, trasformările arhitecturale, construcția bastioanelor, modificările artistice și stilistice, amenajarea șantierului – stabilesc forma actuală a cetății, o adevărată curte princiară.
Historia din luna februarie prezintă Bătălia de la Stalingrad (februarie 1943).
La Historia din luna martie, m-am oprit asupra editorialului intitulat Generația nevrednică de Centenar (De la glorie la prostie), fără alte comentarii: „În luna martie 1918, românii din Chișinău și de la Iași, unde se afla capitala în timpul refugiului, reușeau un miracol istoric. În condițiile revoluției bolșevice care scufunda în sânge și haos fostul imperiu al țarilor, Basarabia se întorcea la patriamamă – primul pas care va duce l a Alba Iulia, pe 1 decembrie 1918. O sută de ani mai târziu, Ministerul Culturii de la București constată că Departamentul Centenar, înființat și restructurat de mai multe ori cu ocazia deselor schimbări de guvern din ultima vreme, nu are niciun program și nicio strategie privind celebrarea Centenarului Unirii, scopul pentru care această structură guvernamentală a fost înființată. Ca urmare, Guvernul României nu are nimic de finanțat în ceea ce privește Centenarul”.
Dintre articole, semnalez Oituz, locul scăldat în sângele eroilor, despre cimitirul și monumetul eroilor de la Oituz. Iar din ciclul Marele război necunoscut, de Dorin Stănescu, articolul Cum s-a filmat Marele Război.
Historia din luna aprilie are din nou un editorial semnificativ, sub titlul Centenarul care ne deranjează, este subliniată din nou lipsa de interes a autorităților statului față de Centenar: „Celebrarea Unirii Basarabiei cu România/…/ a trecut lăsând în urmă câteva emisiuni tv, puține de altfel, și o ședință a Parlamentului în care s-au auzit multe vorbe umflate și discursuri goale de conținut”. Și în continuare insistă: „Dacă ar fi existat o viziune a României față de evoluția relațiilor cu Republica Moldova, atunci am fi asistat la câteva lucruri: poduri reale, nu de flori, o linie de tren București-Iași-Chișinău, autostradă pe aceeași relație, conectarea prin linii de înaltă tensiune și conducte de gaz care să asigure în mod real aprovizionarea Chișinăului cu resursele de energie necesare”.
Cum din partea autorităților nu ne putem aștepta la nimic, editorialistul găsește salvarea în inițiativele locale: „există comunități care înțeleg ce înseamnă Centenarul așa cum se cuvine și se organizează pentru a marca anul 2018, nu prin festivism, ci prin acțiuni care să rămână în memoria colectivității”. Un alt articol se referă la istoricii și specialiștii care au demarat, prin Biblioteca Județeană „Alexandru D.Xenopol” Arad și Asociația culturală „Astra arădeană – 1863” un proiect care își propune să reconstituie steagurile românești de la 1918; unul dintre acestea este drapelul reconstituit al Gărzii Naționale Române din localitatea Cuvin, comuna Ghioroc, județul Arad (continuând, în luna mai, cu cel din Secusigiu ș.a.m.d.).
Interesant este și articolul semnat de Valentin Sirghi, Onisifor Ghibu, un ardelean care pregătește unirea Basarabiei cu România, care descrie activitatea lui Onisifor Ghibu (doctor în filosofie, pedagogie și istorie universală de la Universitatea din Jena, refugiat cu familia, la începutul primăverii 1917, peste Prut, în Basarabia) și a celorlalți refugiați ardeleni și bucovineni, depusă timp de un an de zile, în pregătirea terenului pentru unirea Basarabiei cu România. I.G.Duca, în Amintiri politice, recunoaște meritele lui Ghibu în înfăptuirea Unirii. Iar în articolul Basarabia – 100 de ani de la Unirea cu România este semnalată deschiderea unei expoziții temporare la Muzeul Național de Istorie a României.
În Historia din luna mai mi-au atras atenția semnalarea edițiilor speciale din 1916 ale ziarului Adevărul cu vești de pe front. La 100 de ani de la Marea Unire, Adevărul prezintă cronica zbuciumată a intrării României în Primul Război Mondial, iar la rubrica Historia special apare 27 martie 1918: Unirea Basarabiei cu România. Unde suntem după 100 de ani?
În Historia din luna iunie, în articolul Ce nu știm despre 1848, este prezentată activitatea diplomatică și de propagandă dusă de revoluționarii români (și nu numai) în perioada respectivă. La rubrica Eveniment, Ion M. Ioniță semnează articolul Centenarul Marii Uniri la Londra, în care semnalează că Prințul Charles publică un volum de 11.000 de lire sterline dedicat florei din Transilvania.

BEATRICE KISELEFF