ÎN VIZITĂ LA THEODOR AMAN

ÎN VIZITĂ LA THEODOR AMAN

Câteodată, unele locuri ne tulbură sufletul şi rămân, drept plăcută amintire, în interiorul fiinţei noastre. Indiferente la trecerea timpului, amintirile ies de multe ori la suprafaţă, având acelaşi efect, ca şi când ar fi posibilă o reîntoarcere a clipelor ce le-au generat.

Mi-amintesc cu drag de anii liceului când plecam, în grup, să vizităm muzeele din Bucureşti. Dintre toate, m-a atras în mod deosebit Muzeul de artă “Theodor Aman”. După mai mulţi ani, mi-am dorit să-l revizitez pentru a-l privi cu ochii omului matur, îndrăgostit de pictură dar şi de arhitectura din alte vremuri. Nu o dată am trecut prin faţa lui, mâhnită că nu îl găseam deschis. Mă resemnam, admirând faţada dinspre stradă decorată cu basoreliefuri, nişe cu statui realizate de Karl Storck şi medalioane cu efigiile lui Da Vinci şi Michelangelo. Nu ştiam cât va dura perioada de restaurare, iar când, în sfârşit, am aflat că s-a redeschis, m-am liniştit, gândindu-mă că va sosi momentul în care îi voi trece pragul şi voi fi încântată de ceea ce mă va aştepta dincolo de ziduri.
Iată că, într-o după-amiază de vineri, când razele soarelui cădeau necruţătoare peste oraş, oamenii încercând să le ocolească pe cât le permitea programul de lucru sau alte obligaţii cotidiene, am simţit îndemnul de a ajunge pe strada C. A. Rosetti, la numărul 8.

Uşa superbei case a lui Theodor Aman, devenită muzeu în 1908, construită în stil neoclasic de Franz Scheller, după indicaţiile pictorului, casă în care a locuit de la data finalizării în anul 1869 până la moartea sa (19 august 1891), mi-a fost deschisă de o doamnă foarte amabilă. M-am simţit, dintr-odată, ca şi când venisem în vizită la cineva cunoscut. Atmosfera ospitalieră a holului în care am intrat, având pereţii pictaţi de însuşi Aman, reprezentându-l pe Mihai Viteazul în lupta de la Călugăreni (dreapta) şi intrând în Bucureşti (stânga), mi-a umplut sufletul de încântare, o stare care nu m-a părăsit nicio clipă pe perioada vizitei. Şi spun vizită pentru că am simţit tot timpul că mă aflam în vizită la Theodor Aman, în lipsa acestuia, aşteptându-l. Stăteam în primitorul său atelier, decorat în stil neogotic, şi priveam captivată tabloul care ilustra chiar acea încăpere, cu peste o sută de ani în urmă. Emoţionată, nu puteam să cred că stăteam lângă mobilierul din pictură, îl priveam şi îl puteam atinge! Mai lipsea pictorul în faţa şevaletului.
De altfel, într-o discuţie cu doamna cea amabilă, m-am pomenit spunând – domnul Aman, ca şi când vorbeam despre un om în carne și oase, stăpân al casei, care ar fi trebuit să sosească din clipă în clipă. Mi-l închipuiam lângă mine, arătându-mi tablourile expuse, iar eu aş fi îndrăznit să-l întreb cum i-a venit strălucita idee de a înfiinţa, împreună cu Gheorghe Tăttărescu, la Bucureşti, în anul 1864, prima şcoală superioară de artă din ţară, al cărei director a fost până în 1890. L-aş fi rugat să-mi povestească despre expoziţiile artiştilor pe care le organizase, considerate primele saloane oficiale de artă din România. Probabil că nu m-aş fi abţinut să-l rog să-mi vorbească despre casa sa de a cărei decorare – picturi murale, vitralii, lambriuri, sculptarea mobilierului – s-a ocupat personal. A fost doar o minunată închipuire. A trebuit să mă mulţumesc să admir tablourile.

Eram singurul vizitator, astfel încât mă simţeam cât se poate de confortabil, lăsându- mi liberă imaginaţia, ceea ce nu a fost deloc dificil, privirea fiindu-mi aţintită spre picturile ce reprezentau scene din atelierul artistului, reuniuni de familie, momente de relaxare din grădină („Lectură pe terasă”, „Siestă în grădină”, „Grădina casei pictorului”, „Primul atelier al artistului” ş.a). Simţeam atracţia picturilor, având senzaţia că eu însămi mă aflam acolo, în acel timp şi în acel spaţiu, îmbrăcată într-o rochie lungă albă, din dantelă, la umbra unui pom înflorit, citind dintr-o carte sau participând la vreo serată. Mă lăsam invadată, în imaginaţia mea, de parfumul liliacului şi al trandafirilor, perfect ilustraţi în tablourile de pe pereţii acelei case ce părea situată în Bucureştiul secolului al XIX-lea. Doar tablourile cu cireşe şi pepene roşu mi-au amintit de căldura de afară, şi abia mi-am înfrânat dorinţa de a nu le atinge, îndepărtându-mă oarecum frustrată. Am preferat să mă „răcoresc” sub „duşul rece” al istoriei noastre, oprindu-mă în faţa unor lucrări splendide care m-au făcut să răsfoiesc în minte file ale istoriei scrise de Mihai Viteazul, Vlad Țepeş, Tudor Vladimirescu („Mihai Viteazul contemplând capul lui Bathory”, „Tudor Vladimirescu”, „Bătălia cu facle a lui Vlad Ţepeş”).
Am plecat din casa marelui om şi ilustru artist, considerat primul pictor român modern, cu promisiunea că mă voi întoarce. O colecţie impresionantă şi valoroasă – picturi, gravuri, artă decorativă, mobilier şi alte obiecte, merită o a doua, o a treia vizită, pentru a-l cunoaşte pe Theodor Aman, peste timp. Pe curând!

CAMELIA PANTAZI TUDOR