GABRIEL CRISTIAN VULPOIU
S-a născut pe data de 23 ianuarie 1975, în București. Este licențiat în Geografie, specializarea Turism, și a urmat cursuri de specialitate pe ramura IT și Climatologie.
Debutul literar a avut loc în anul 2007, în volumul colectiv intitulat „Identități”. Volume personale: „Gânduri” (2015), „O petală de înger” (2016) și „Pe ramuri de vis” (2018).
Gabriel Vulpoiu este coautor la revista „Eminesciana” și la Antologia acesteia, publicație fondată și coordonată de maestrul grafician Mihai Cătrună. De asemenea, participă cu poezii la Antologia „Literatura din călimară”.
Uitându-mă pe geam, văd o lume practic făr’ de sens,
Ce locuieşte şi se comp lace-ntr-acest univers pervers…
Luptând să-şi păstreze prin orice mijloace orizontul şters
Aşa… de fapt divers….
Uitându-mă pe geam, nu am cum să nu observ furtuna,
Ce ne răscoleşte pe dinăuntru, iar noi pasivi stăm şi-ntrebăm
întruna
De ce iubirea e aşa fierbinte şi de ce viaţa e doar una
Şi asta… nebuna…
Uitându-mă pe geam, mă văd plecând,
Nu am nici o hartă, traseul îl am fixat în gând
Iert ploaia ce plânge pe obrazul meu, plângând
Iubind, trăind, iertând.
Uitându-mă pe geam, văd ploaia ce continuă să cadă
necontenit
Nimeni şi nimic nu a anunţat-o, cum şi de ce a venit?
Să pună sare pe rana sufletului meu rănit
Sau să mi-l cureţe… şi-atunci eu îi urez „bine ai venit”!
Uitându-mă pe geam văd fericire, văd iubire, văd creaţie
Mă-ntreb ce rol am în această combinaţie
Mai suportă oare lanţul trofic a mea naţie?
Ce mai relaţie…
Uitându-mă pe geam, am văzut negrul nopţii cum acaparează
totul
Este timpul deci pentru o nouă zi
Noi provocări ne-aşteaptă, creşte potul
Şi atunci să te ţii…
LASĂ PLOAIA SĂ VINĂ
Lasă ploaia să vină,
Să ne spele de-orice vină
De-orice-i trist, iar inima uşor suspină
Iubire lină.
Lasă ploaia să vină, mereu şi mereu,
Oricum numai ploaie e-n sufletul meu
Nu mai pot crede la infinit, că sunt semizeu
Nu am curajul să privesc înlăuntrul meu.
Lasă ploaia să vină, să spele iubirea
Aminteşte-i să aducă înapoi nemurirea
Ca a încălcat iarăşi armistiţiul cu veţuirea
Şi ne-a adus în schimb pieirea.
Lasă ploaia să cada,
Precum lacrimile mele nesfârşite
Lacrimi, suferinţă, neputinţă, privirea mea nu poate
altceva să vadă
Zâmbetele dealtfel aspru poleite.
Lasă ploaia să cadă,
Poate aduce cu ea o lume mai caldă
Putea – va fericirea lângă noi atunci să şadă
Blândă şi calmă.
Lasă ploaia caldă de vara peste tot să se aşeze
Este singura care nu are cum să trişeze
Şi ne menţine simţurile mereu treze
Dăruieşte totm nimic nu vrea să păstreze.
Cred încă în iubire,
Deci încă nu am murit, sunt bine
Cerul cu pământul şi eterna lor contopire
Sufletul să-l aline.
Cred în nemurire,
Paradisul este aici pe pământ, spre a noastră preasfântă
mântuire
Spre a iadului cruntă nedumerire
Vaporizat instant de acest val de iubire.
Cred în metempsihoză,
Fiecare molecula de aer, fiecare celulă fiind însufleţită din
izvorul nesecat al zeilor
Se regenerează permanent, trecând în prealabil printr-o
diagnoză
Apoi prin hipnoză îşi reia autoritar mersul de-a lungul zilelor.
Cred în viaţa de după moarte,
Prin portalul interdimensional
în altă dimensiune nu ajungem duşi de soartă
Nici nu plecăm de fapt, trăim în paralel.
Cred în universurile paralele,
Acolo plecăm după ce aici aţa s-o găti
Nisip şi praf suntem, prea mici, nişte acadele
Mergem acolo după ce încă de aici ne-am pregătit.
Cred în moarte dar nu şi în eternitatea ei
Nimic nu este etern, doar sufletele noastre sunt
Iar sufletul nu este atins de moarte, nu este proprietatea ei
Nici cel mai negru, nici chiar cel de lut.
DINCOLO DE CUVÂNT
„La început a fost cuvântul!”,
Puternic precum tunetul sau vântul
Statornic dar totodată efemer ca gândul
Atunci când îi mai vine rândul.
Dincolo de cuvânt este trăire,
Emoţie, patos dar şi un pic de amăgire.
Timpul prea lesne o ia razna cu uimire
În faţa gândului, pregătit fiind pen tru jertfire.
Dincolo de cuvânt,
Noaptea şi-a pierdut pe veci raţiunea de a mai exista.
Leagănul unui nou început
Nu prea cred ca pentru viaţa aceasta.
Dincolo de cuvinte, am de ales din peste un infinit de căi,
Infinitul cel mai bun şi cea mai bună cale
Păzite straşnic de heruvimi şi îngeri răi
Iar timpul nu prea mai este cam deloc agale.
Cam totul conspiră dincolo de cuvânt,
Mai grav este că totul se face sub jurământ
Se pierde simbioza sacră dintre soare şi pământ
Nimic nu mai este sfânt.
Dincolo de cuvânt,
Nu mai este de fapt nimic
Puternicul nisip este acum purtat de vânt
Iar omul e atât de… mic…
Citarea se poate face în limita a 300 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral articolele purtătoare de Drepturi de Autor din cadrul IndependentaRomana.ro sau al revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ fără acordul Fundaţiei literar-istorice "Stoika". Pentru mai multe detalii, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro