MASS-MEDIA ÎN ANUL CENTENARULUI

MASS-MEDIA ÎN ANUL CENTENARULUI

REVISTA „CERTITUDINEA” După cum anunțam în numărul trecut, voi continua să spicuiesc din revista de cultură, identitate și atitudine „Certitudinea” cele mai interesante articole, de această dată din „Paginile Centenarului”. E greu să redai într-un spațiu atât de redus chiar și esențialul din două pagini ale celor 17 numere de revistă (nr.8- nr 25) apărute până acum, care abordează această temă, dar voi încerca, pe cât posibil, să vă fac să înțelegeți care este aportul adus de publicație acestui deosebit eveniment, care este Centenarul Unirii.
Numărul 8 al revistei debutează cu articolul: România anului 1918 – Cronologia evenimentelor. După o scurtă descriere a atmosferei politice și istorice în care s-a realizat Marea Unire din 1 decembrie 1918, articolul continuă cu descrierea cronologică a evenimentelor care au condus la actul Unirii (începând cu 26 ianuarie/8 februarie 2018 – demisia guvernului I.I.C.Brătianu- Take Ionescu și încheindu-se cu 1 decembrie 1918 – Adunarea Națională de la Alba Iulia, când a fost încheiat un proiect de rezoluție prin care era decretată unirea românilor din Transilvania, Banat și Țarta Ungurească și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România). Pe aceeași pagină a apărut și Solicitare de sprijin pentru proiectul „Mihai Viteazul în Cetate” – către toți membrii SCMD și CNSC, semnalând întrunirea, care a avut loc în 18 ianuarie a.c., ținută la sediul Fundației Europene „Titulescu”, pe tema proiectului aniversării Centenarului Unirii, criticând dur lipsa de interes a reprezentanților „clasei politice trădătoare” în întocmirea unui program aniversar coerent. A fost lansat proiectul „Mihai Viteazul în Cetate” în vederea derulării unor manifestări itinerante: lansări de carte, expoziții foto și de documente de arhivă, obiecte de epocă, cântece și jocuri populare locale etc. În același număr figurează și articolul „Armata României și Basarabia, în 1918”, în care este vorba despre Ilie Cătărău, un impostor din Sfatul Țării, care, după ce a aruncat în aer statuia lui Arpad de pe muntele Tâmpa, din Brașov, s-a înrolat în primul regiment moldovenesc, ajungând conducător și adunând, prin demagogie, adepți din acest regiment cu care făcea chefuri și orgii, intra înarmat și apărat de o gardă personală la ședințele Sfatului Țării, intimidând deputații. În cele din urmă este prins, în timpul unei petreceri, și trimis ca prizonier la Odessa.

Dar, înșelându-i pe cei de la Garda ucraineană, este eliberat. Cătărău pleacă în Europa de Vest, apoi în Asia. Mai târziu, se află la Paris, implicat într-o mare escrocherie cu bijuterii. După câțiva ani de pușcărie, revine în Basarabia, ocupată de ruși, și obține o pensie considerabilă, ca fost luptător comunist, în baza mistificării arestării sale de Sfatul Țării.
Numărul 9 al revistei publică poemul „Vrem Ardealul”, de Radu Cosmin, și modul în care a ajuns textul la Blaj (ascuns în cizma unui mecanic de locomotivă). Și sacrificiul tinerei secretare, în vârstă de numai 30 de ani, care a multiplicat și răspândit poezia, trădată de unul dintre cei care au primit acest document, nevrând să divulge numele celor implicați, s-a spânzurat în celula pușcăriei cu o sfoară făcută din fâșii rupte din propria ei rochie.
Articolul „Se întâmplă în anul Centenarului” analizează cum a fost acordată finanțarea UDMR-ului de către Budapesta cu peste 100 milioane de euro. Articolul este o analiză clară a relațiilor dintre România și Ungaria.
În numărul 10 citim articolul „Unirea Basarabiei cu România a început la 3 martie 1918- Declarația de la Bălți”. În numărul 11 putem citi „Jalba lui Moș Ion Roată din 1857”, un document într-adevăr tulburător, în care moșul, cunoscut din povestirile lui Ion Creangă, arată situația bietului țăran, împovărat cu dări din ce în ce mai mari, disprețuit și exploatat și cere ca pe viitor „săteanul să fie și el pus în rândul oamenilor, să nu fie, ca până acum, asămăluit cu dobitoacele necuvântătoare”, cere, de asemenea, să se desființeze numeroasele biruri și „să se pună un singur bir pe averea fiecui”. Din articolul „Cocuța Vogoride, femeia care a pus Țara înaintea căsniciei și a făcut posibilă Unirea de la 1859” aflăm următoarele: deoarece, la Conferința de pace de la Paris, cele șapte Puteri garante erau divizate în privința organizării viitoare a Principatelor Moldova și Țara Românească, s-a recurs la consultarea populației.
Caimacamul Moldovei, Nicolae Vogoride, a falsificat rezultatele testului din 19 iulie 1857, anulând astfel șansele Puterilor garante să decidă unirea Principatelor. Falsurile au fost dovedite de Cocuța Vogoride, care a descoperit în seiful soțului ei niște scrisori compromițătoare de la Înalta Poartă. Astfel, s-a putut realiza Unirea de la 24 ianuarie 1859.
În numărul 12 al revistei: „Preliminariile Unirii – Alexandru Averescu, între Berthelot și Makensen”, un nou articol care, lămurind de ce a demisionat guvernul Averescu, contribuie la o mai bună înțelegere a Marii Uniri de la 1918.
În nr. 13, aflăm din articolul „Traian Vuia și Marea Unire” despre implicarea marelui inventator și pionier al aviației internaționale în mișcarea unionistă a românilor din Transilvania. Din articolul „Oamenii mici ai României Mari”, al cărui conținut este luat de pe blogul Alinei Ioana Dida, aflăm dedesubturile realizării României Mari și prețul plătit atunci pentru o năzuință de veacuri: în urma participării la războiul mondial: „800 de mii de morți, sute de mii de răniți, 20 de mii de mari mutilați, un milion de refugiați, o țară distrusă, ocupată, jefuită; un doliu fără precedent, care practic nu iertase nicio familie de români de atunci! Suficient să schimbi o lume! Și lumea românească s-a schimbat profund”. Este semnificativ articolul semnat de Octavian Căpățână, care pornește de la Antirevizionismul românesc, expresia platitudinii și lașității”, purtând drept motto cuvintele lui Nicolae Iorga din 1922: „E momentul de a corecta unele păreri primite nu se știe cum, nerevizuite de mai multe generații și care, din nenorocire, formează în momentul de față baza cugetării noastre în chestiuni esențiale”. Articolul pornește de la definirea factorilor care au viciat Hotărârile Conferințelor de pace de după Primul Război Mondial. După o analiză conștientă a factorilor de viciere, care au însoțit de-a lungul istoriei negocierile ce urmau după terminarea conflictelor, vina, consideră autorul articolului, „o poartă lașa și slugarnica noastră clasă politică dimpreună cu intelectualitatea, vai, mult, mult prea oportunistă”. Și, în concluzie, propune nu înlocuirea antirevizionismului de stat, dintotdeauna, cu un revizionism de stat, ci înlocuirea lui cu: „1.apărarea fermă a minorităților române din jurul granițelor; 2.inițierea unui proces european de dezasimilare a minorităților asimilate; 3.tratarea critică a conferințelor de pace din sec. XX, care n-au desăvârșit unitatea tuturor românilor; 4. combaterea la nivel europoean a rasismului, xenofobiei și șovinismului”.
În același număr al revistei apar și meditațiile unui secui (Nagy Attila) în articolul „Dacă se descompune comuniunea, se descompune și comunitatea”, considerând că lupta care se duce pentru apărarea neamului „este lupta mulțimii, rezultatul fiind o eroziune totală a omului, descompunerea sa. (…)
Problema e că, azi, forțele haosului se manifestă, lucrează în diverse forme aparent antinomice și într-o formă aparent nobilă, care induce în eroare. Iar omul poate recunoaște acestea doar cu simțirea sufletului, condus, iluminat de Duh”.
În numărul viitor vom continua interesanta poziție a revistei din celelalte 13 numere.

BEATRICE KISELEFF