LEGENDE ALE CRIMINALISTICII ROMÂNEȘTI ȘI LUPTA LOR PENTRU ADEVĂR

LEGENDE ALE CRIMINALISTICII ROMÂNEȘTI
ȘI LUPTA LOR PENTRU ADEVĂR

Criminalistica românească nu a dus niciodată lipsă de mari personalități, care, de-a lungul anilor, prin strădania, priceperea și munca lor, și-au adus contribuția la descoperirea fărădelegilor și demascarea criminalilor întru stabilirea adevărului și justiției. Dintre aceste personalități, „veritabile legende”, am ales (pe criterii mai degrabă subiective și într-o ordine oarecum cronologică) prezentarea următorilor:

CONSTANTIN ȚURAI

Constantin Țurai s-a născut în 1908 și, din tinerețe, a fost atras de criminalistică.
În 1931 a fost numit șef al nouînființatului Birou Fișe și Cazier al Serviciului Judiciar din Prefectura Poliției Capitalei, cu misiunea de întocmire și ținere a evidențelor, inclusiv după amprentele digitale ale infractorilor cu antecedente penale. În perioada următoare, a lucrat în cadrul acestui serviciu în funcția de comisar, efectuând prima expertiză balistică din România.
După ce, în 1937, a întocmit lucrarea de mare valoare științifică „Elemente de poliție tehnică”, incluzând capitole precum Dactiloscopia, Cazierul dactiloscopic, Fișierul de identificare și expertiza dactiloscopică, în 1947, a publicat opera sa de căpătâi, „Elemente de criminalistică și tehnica criminală”, care cuprinde ca secțiuni: descoperirea autorilor necunoscuți după urmele lăsate la fața locului, descoperirea autorilor necunoscuți prin identificarea modului caracteristic în care au operat și identificarea armelor de foc după tuburile arse și proiectilele găsite în câmpul faptei.
Activitatea criminalistului Constantin Țurai a continuat mulți ani după aceasta, timp în care a trecut la Laboratorul de Identificare Criminalistică din cadrul Institutului de Medicină Legală „Dr. Mina Minovici”, de unde s-a și pensionat, nu înainte de a mai publica două lucrări de referință pentru Dactiloscopie, despre Amprentele papilare și plantare (în 1971 și 1977), ambele scrise împreună cu Dr. C. Leonida Ioan.
Dar cea mai spectaculoasă reușită din cariera sa o constituie descoperirea în 1972, pe baza amprentei digitale, a autorului mai multor asasinate comise în 1944 și rămase neelucidate, în persoana lui Râmaru Florea, tatăl celebrului criminal în serie Ion Râmaru, care, în 1971, a îngrozit Capitala prin crimele sale odioase, comise cu mod de operare similar. Amănunte semnificative referitoare la acest caz șocant, rezolvat după 28 de ani, dar și alte cazuri interesante sunt prezentate în 1984, în cartea sa „Enigmele unor amprente”.

DUMITRU CEACANICA

Născut în 1918 într-o familie de negustori greci, Dumitru Ceacanica, probabil cel mai mediatizat dintre criminaliștii de legendă, a intrat în Prefectura Poliției Capitalei ca ajutor de comisar, în primăvara anului 1945, în plin război cu bandele criminale care terorizau Bucureștiul prin omorurile și jafurile armate ce le comiteau cu atrocitate, pe fondul nesiguranței sociale din acele vremuri tulburi.
Înzestrat nativ „cu o minte iscoditoare, intuiție rarisimă, bun cunoscător al slăbiciunilor umane, fin analist și orator, cu o forță de convingere și o incisivitate remarcabilă” (cum a fost caracterizat de colegul său Ioan Sântea – altă mare personalitate a criminalisticii), Dumitru Ceacanica a urcat, pe rând, toate treptele ierarhice ale Poliției Judiciare, ajungând în înalta funcție de șef al Serviciului Omoruri din I.G.M. În această calitate, dând dovadă de un profesionalism desăvârșit și având un „fler” ca nimeni altul, în cariera sa strălucită a prins numeroși infractori, atingând performanțe profesionale deosebite, pentru care și-a căpătat un prestigiu binemeritat în rândul breslei și cetățenilor.
A lucrat în cazuri răsunătoare ale epocii, precum „Furtul secolului” din 1968 (sustragerea mai multor tablouri din Muzeul Brukenthal de la Sibiu), „Cazul Râmaru” din 1971 (criminalul în serie care a ucis cu sadism mai multe femei din Capitală),„Cazul Anca” din 1977 (tânăra din Sibiu, venită la examen în București și asasinată, iar cadavrul ei ciopârțit și împrăștiat în diverse locuri) – cea mai teribilă eroare judiciară din istoria criminalisticii, în care Dumitru Ceacanica, împreună cu alți ofițeri, a contrazis versiunea oficială privind autorul crimei, timpul având să-i dea dreptate (în 1982 a fost identificat adevăratul ucigas) etc.
Unul din secretele reușitelor sale profesionale a fost „munca în echipă”, cu toții „punând umărul” la rezolvarea cazurilor, prin inteligență, perseverență și aplicarea corectă a regulilor criminalistice. După mai bine de 30 de ani de activitate neîntreruptă în slujba adevărului și a justiției, Dumitru Ceacanica s-a pensionat cu gradul de colonel (r), publicând în 1980 cartea „Însemnările unui criminalist” (în care prezintă o serie de cazuri rezolvate). În 1987 a decedat, răpus de o boală necruțătoare, iar în 1992 a fost avansat post-mortem la gradul de general, fiind în prezent, un nume de referință al criminalisticii.

IOSIF VIANU

Iosif Vianu a intrat în Poliția Judiciară de foarte tânăr, din primii ani ai înfințării instituției, imediat după război, fiind coleg de breaslă și de generație cu reputații criminaliști Constantin Țurai, Dumitru Ceacanica, Ioan Sântea și alții, cu care a și colaborat în cazuri devenite celebre („Cazul Râmaru”, „Cazul Anca”, etc). A lucrat în decursul anilor la Direcția Cercetări Penale și la Biroul Național Interpol, de unde s-a și pensionat la începutul anilor ’80, iar în anii ’60 a fost comandantul Școlii de ofițeri de Miliție.
În întreaga sa carieră, Iosif Vianu a militat pentru corectitudinea anchetei penale, sens în care, în 1978, împreună cu Dumitru Ceacanica, Tudor Stănică, Gheorghe Scarlet și alți ofițeri de elită ai Poliției Române, contesta concluziile oficiale din controversatul caz „Anca” (tânăra din Sibiu, omorâtă și depesată, unde a fost condamnat pentru uciderea ei șoferul de taxi Gheorghe Samoilescu), timpul dovedind că au avut dreptate (în 1982 fiind identificat și dovedit adevăratul asasin în persoana lui Romca Cozmici).
Atât ca lucrător de cercetare penală cât și în celelalte funcții îndeplinite, inclusiv cea de comandant al Școlii de Ofițeri, Iosif Vianu a contribuit la dezvoltarea criminalisticii românești prin elaborarea unor lucrări de specialitate și, pentru că avea și mult talent literar, după pensionare a scris și a publicat mai multe cărți polițiste, precum: „A fost odată un alibi”, „K.O. în lumea interlopă“ etc, pilde de conduită profesională.
În toate lucrările sale, sublinia importanța stabilirii cu exactitate a modului de operare al infractorilor încă din primele momente ale anchetei, în care un rol are și „flerul” polițistului.
Deși grav bolnav (cardiac, operat cu grad de risc foarte înalt), nu a vrut să se pensioneze anticipat, lucrând alături de colegii săi la cazurile dificile ale vremii.
A decedat în primii ani de după Revoluție, nu înainte de a mai publica o carte de întâmplări criminalistice, ocazie cu care a invitat mai mulți foști colegi și prieteni, îndemnându-i pe cei tineri să nu abdice niciodată de la crezul criminalisticii: adevărul și justiția.

TUDOREL BUTOI

S-a născut la 9 septembrie 1948, la Drobeta Turnu Severin, fiind în prezent, datorită experienței, competenței și carismei sale, cel mai cunoscut și mediatizat psiholog criminalist din România. Fondator în anii ’70, alături de Profesorul Tiberiu Bogdan al Psihologiei judiciare, știință de graniță cu mare impact în Criminalistică, Prof.Univ. Dr. Tudorel Butoi a activat timp de peste 35 de ani ca specialist în materia criminalisticii aplicate, fiind considerat și „părintele” tehniciipoligraf în România. Domeniile sale de competență sunt multiple și vaste, de la investigarea comportamentelor simulate și detectarea acestora prin utilizarea „Lie Detector”(„detectorul de minciuni”), psihanaliza crimei, interogatoriul psihanalitic, până la „serial-killers profiler’’, descifrarea comportamentului deviant și atitudinii în ancheta judiciară a persoanelor implicate (martor, victimă, agresor, suspect etc), recomandând metodele științifice de realizare a „interogatoriului judiciar”, aducând o contribuție de seamă pe tărâmul criminologiei, medicinii legale și științelor penale.
Se bucură de apreciere și recunoaștere profesională atât în plan național cât și internațional, fiind adesea consultat în probleme complexe ce țin de expertiza sa excepțională. A fost mulți ani șeful Laboratorului de Detecție a Comportamentelor Simulate din Serviciul Criminalistic al Poliției Capitalei, unde și-a adus un aport determinant la elucidarea unor cazuri dificile de omoruri deosebit de grave, violuri, tâlharii etc.
De-a lungul timpului s-a confruntat cu personalități de tot felul, perverse, viclene, versate și inteligente ale lumii criminale și interlope din Capitală și din țară, demascându-le conduitele antisociale.
Pe plan internațional, în anul 1996, primește licența de „Membership- A.P.A”, devenind, așadar, expertasociat în Asociația Experților Americani în Tehnica Poligraf.
Este recunoscut ca autoritate în materie de către justiție, universități, mass-media, societate civilă, fiind și un reputat „dascăl”, care a elaborat nenumarate și valoroase tratate și cursuri de specialitate, formând totodată multe generații de criminaliști. Profesorul își apreciază cariera ca fiind: „Fiecare zi de muncă, o implicație operativă, un caz, un om, un destin, o situație de responsabilitate, miză și risc. Am plecat fără datorii morale sau materiale față de cineva, lăsând în urmă o linie de muncă redutabilă, o experiență demonstrată și validată public … am trăit adevărat și real, fără iluzii, înconjurat de admirație, invidie, iubire și ură … omul mi-a dat prilejul de a-l cunoaște în tot ce are el mai abject și mai sublim, am trăit din plin succesul și gloria, am gustat amarul înfrângerilor, am mentalitate de învingător, de justițiar și polițist…
Ce-și poate dori cineva mai mult?”.

CONSTANTIN AIOANIȚOAIE

Profesorul Constantin Aioanițoaie, care o viață întreagă a servit Catedra de Criminalistică a Academiei de Poliție „Alexndru Ioan Cuza”, a fost considerat „Părintele Tacticii și Metodicii Criminalistice”, fiind alături de eminenții profesori Camil Suciu (Universitatea București) și Aurel Ciopraga (Iași) printre promotorii Științei Criminalistice din România.
Pornind de la realitățile muncii de cercetare penală, profesorul Constantin Aioanițoaie a elaborat și instituit regulile specifice desfășurării anchetei penale. Încă din anii ’60, a conceput și redactat cursurile de Tactică și Metodică criminalistică, după care au studiat și s-au pregătit generații întregi de politiști, procurori și alte cadre însărcinate cu aplicarea legii penale. În respectivele cursuri a consacrat câte un capitol separat pentru fiecare activitate de anchetă (cercetare la fața locului, percheziție, audieri de persoane etc), subliniind pentru prima dată în istoria criminalisticii importanța deontologiei anchetatorului, iar la Metodică, a tratat în câte un capitol distinct fiecare gen de infracțiune, accentuând particularitățile investigării faptelor penale în raport cu modul de operare specific fiecărui caz.
Pe baza elementelor de mare valoare științifică, actualizate permanent, sub coordonarea profesorului Aioanițoaie au fost elaborate în 1992 și 1994 primele Tratate de Tactică și Metodică criminalistică, lucrări de referință, actuale și în prezent.
Atât în materialele scrise cât și în expunerile verbale, sublinia însemnătatea cercetării la fața locului, apreciind că învățarea temeinică a acestei teme constituie o prioritate pentru toți lucrătorii judiciari. Profesorul C. Aioanițoaie a avut la catedră colegi de mare calitate umană și profesională, și ei personalități ale domeniului, precum Ioan Cora,Valeriu Manea, Gheorghe Bratu, Ion-Eugen Sandu, Constantin Drăghici, Constantin Pletea,Vasile Bercheșan etc. De o corectitudine, conștiinciozitate și modestie aparte, a fost un model pentru colegii și discipolii săi, adesea incomod , întrucât nu admitea compromisuri, lipsă de profesionalism, ori superficialitate.

TRAIAN TANDIN

„Comisarul TT”, cum era supranumit legendarul polițist Traian Tandin, a intrat în Poliție, la 20 de ani, în 1966, cu gradul de locotenent și a lucrat în Serviciul Judiciar (Investigații Criminale) până in 2000, când s-a pensionat. În îndelungata sa carieră judiciară, a participat la efectuarea de activități criminalistice din toate domeniile, începând cu cercetarea la fața locului și investigații judiciare și până la întocmirea de dosare penale infractorilor descoperiți. A lucrat împreună cu politiști de legendă precum Dumitru Ceacanica și alții, a participat la anchete în cazurile celebre ale vremii și a contribuit la descoperirea, prinderea, cercetarea și tragerea la răspundere penală a unui mare număr de infractori cu moduri de operare sofisticate. Un timp, prin anii ’80, a activat la Poliția Rutieră ca șef al Brigăzii „Furturi Auto-Moto”, având ca parteneri tineri care au învățat multe de la el.
Și-a folosit experiența acumulată pentru a semna peste 100 de lucrări, atât de specialitate cât și de beletristică (fiind dotat cu un ascuțit talent literar). Printre cărțile sale de mare succes, se numără: „Enigmele căpitanului Roman”, „Bolidul verde”, „Jafuri celebre în România”, „Cei mai 100 de odioși criminali români”, „Jurnalul unui polițist” și multe altele.
Fiind un polițist incomod, care toată viața a luptat pentru justiție și adevăr, prin 1983, a intrat în conflict cu generalul Constantin Nuță – șeful de atunci al Poliției Române, care, dorea să-l facă „sluga” lui, dar bravul ofițer l-a refuzat, iar ca răzbunare, temutul comandant i-a interzis a mai scrie și a mai publica, amenințându-l cu scoaterea din serviciu și alte represalii.
După Revoluție, a fost redactor șef la revista „Poliția Română”, publicând materiale dedicate enigmisticii judiciare, criminalisticii, prevenirii și combaterii criminalității etc.
În cei peste 30 de ani de Poliție, a adunat peste 3000 de cazuri judiciare rezolvate, pe care, cu generozitate, le-a împărtășit publicului, ca veritabile lecții de criminalistică, contribuind și prin aceasta la zestrea teoretică și practică a acestei științe.
Fără a epuiza subiectul, am prezentat câteva din figurile de seamă, „monștri sacri” ai criminalisticii românești, care prin întreaga lor activitate teoretică și practică au contribuit esențial la dezvoltarea acestei științe. Desigur, mai erau și alți criminaliști de legendă, pe care i-am studiat sau cunoscut, dar timpul și spațiul nu mi-au îngăduit să-i evoc acum, urmând a o face cu alt prilej.

IULIA MĂNDĂȘESCU