ZAHARIA STANCU – (7 octombrie 1902 – 5 decembrie 1974)

ZAHARIA STANCU
(7 octombrie 1902 – 5 decembrie 1974)

„La început, când eram băieţandru, am avut şi eu conştiinţă. Ca să trăiesc, am aruncat într-o zi o halcă de conştiinţă, în altă zi altă halcă, până când, tot hărtănindu-mi conştiinţa şi aruncând hălci din ea, ca să trăiesc, m-am pomenit că nu o mai am.“ (Din volumul Jocul cu moartea)

„Să nu uiţi, Darie!”…

Acesta este teribilul strigăt/avertisment/îndemn/ testament-poruncă adresat copilului îngrozit de tragedia trăită de ţăranii noştri, ucişi pentru că îndrăzniseră să-şi ceară dreptul la viaţă. Pământul acesta, îmbibat cu sângele celor 11.000 de morţi în 1907, al celor 4000 ucişi pe Câmpia Mărăşeştilor, al miilor de oşteni căzuţi la Plevna, Griviţa, Smârdan şi pe alte câmpuri de bătălie din cumplitele războaie, strigă astăzi fiecărui fiu al său: „Să nu uiţi, Ioane, Gheorghe, Marine!” că aici ai rădăcinile, că te tragi dintr-un neam nobil, viteaz şi harnic! A venit vremea să strigăm: „Să nu-ţi uiţi, române, limba, tradiţiile, obiceiurile, valorile ce te definesc şi te unicizează în concertul neamurilor Terrei!”.
Între valorile ce alcătuiesc tezaurul nostru de minte şi inimă se numără marii scriitori, între care Zaharia Stancu – poet, prozator şi ziarist, omagiat de revista „Independenţa Română” în acest număr.
Zaharia Stancu s-a născut la 5 octombrie 1902, în comuna Salcia din Teleorman. Omida – cum este numit satul, din lunga şi îngusta vale a Călmăţuiului. Tatăl, Tudor Stancu Mitroi, şi mama, Maria (născută Delcca Bratu) erau ţărani, o familie de „desculţi”, cum apar toţi locuitorii de prin satele din Bărăgan. Îşi petrece copilăria „în infernul rural”, unde amărâţii culegeau viile boierului cu botniţe la gură, pentru a nu sărăci zgârcitul stăpân. Îşi trăieşte adolescenţa la periferia târgului provincial Roşiorii de Vede, unde este ucenic la o tăbăcărie, muncind spre a se întreţine (1915). În timpul
Primului Război Mondial se întoarce în sat, lucrând ca argat.
În 1917 peregrinează prin Balcani, inserând impresiile, mai târziu, în opera „Jocul cu moartea”. Este apoi, la Bucureşti, vânzător de ziare, ajutor de arhivar la judecătoria din Turnu Măgurele (1918-1920), elev la liceul din Roşiorii de Vede (1920-1922), pe care îl va absolvi în particular la vârsta de 26 de ani.
În 1922 vine din nou la Bucureşti, fiind până în 1923 funcţionar. Între timp se înscrie la Universitate, absolvind Facultatea de Litere (1933), dar fiind foarte activ în viaţa literară şi ziaristică.
A debutat ca ziarist în 1920 în publicaţia „Victoria”, fiind apoi nelipsit din paginile altor reviste şi ziare: „Adevărul literar şi artistic” (revistă în care debutează şi ca poet), „Săgetătorul”, „Universul literar”, „Gândirea” (din 1924). Frecventează cenaclul revistei „Sburătorul” (Eugen Lovinescu) şi cel al „Vieţii noi”. Debutul editorial s-a produs în 1927 cu volumul „Poeme simple”. A fost redactor la revista „Credinţa” (1934), codirector la „Lumea românească” (1937-1939) împreună cu Constantin Clonaru.
În 1932 a editat revista „Azi”, iar din 1941conduce „Revista română” în care a promovat o literatură democratică, fiind şi un îndârjit polemist.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost internat la Târgu Jiu pentru atitudinea sa antifascistă (perioada de detenţie a fost evocată în volumul „Zile de lagăr” din 1945).
După război se angajează cu toată pasiunea în activitatea de reconstrucţie a ţării şi făurirea noii societăţi.
A fost membru al C.C. al PCR, membru în Consiliul de Stat, de mai multe ori preşedinte al Uniunii Scriitorilor (1966, 1967, 1972), director al Teatrului Naţional, deputat în Marea Adunare Națională; din 1955 membru al Academiei.
În 1971 a primit Premiul „Herder”.
A murit la Bucureşti, la 5 decembrie 1974, încheind o viaţă în care a trăit imensa bucurie de a-şi vedea opera tradusă în peste 130 de limbi ale pământului, ceea ce i-a adus o reală celebritate, impunându-l drept un creator prolific.
De la debutul din 1921 în „Ziarul ştiinţelor şi al călătoriilor” sub pseudonimul Mitroi Gh. Ştefan şi până la sfârşitul vieţii, Zaharia Stancu s-a manifestat în varii spaţii ale literaturii, care se întrepătrund şi se completează, explicându-se: poetul îşi face simţită trăirea prin filmul liric din proză, unde sunt interpolate poeme; gazetarul polemist şi pamfletar justifică accentele violente şi virulente din proză. O notă definitorie a creaţiei sale este caracterul autobiografic, evident în toate speciile şi genurile literare abordate. Lirica a fost reunită în „Poeme simple” (1927), „Albe” (1937), „Clopotul de aur” (1939), „Pomul roşu” (1940), „Iarba fiarelor” (1941), „Anii de fum” (1944), „Versuri” (1962), „Cântec şoptit” (1970), „Sabia timpului” (1972), „Poeme cu luna” (1974).
Ca poet, Zaharia Stancu se afirmă sub semnul autohtonismului, creând o poezie chtonică, a pământului şi roadelor lui, emoţie lirică izvorâtă din ancestrala comuniune în viaţă şi în moarte a omului cu natura, convingere transmisă de strămoşii noştri în cea mai frumoasă creaţie poetică a neamului, balada „Mioriţa” (una dintre cele mai valoroase creaţii populare ale lumii).
Primele volume se conformează rigorilor prozodiei tradiţionale, în care un temperament energic este strunit în rigorile „poemelor simple”, poezii cu formă fixă – catrene sau bicatrene, în genul liricii bucolice franceze, în vogă la începutul secolului al XX-lea. Critica literară a constatat prezenţa unor ecouri din lirica lui Ion Pillat, Tudor Arghezi sau Vasile Voiculescu.
I se recunosc noutatea şi prospeţimea limbajului, talentul de „pastelist”, mesajul limpede, graţios, precum şi contrastul dintre natura sa esenţial dinamică şi aplecarea spre miniatural şi decorativ. După contactul cu poezia lui Esenin, peisajul luminos, suav şi transparent se tulbură, versul se colorează intens subiectiv, capătă amploare într-un imagism viguros, viziunea capătă profunzime, rostirea devine directă, expresie a unui vitalism în expansiune, ceea ce înseamnă adevărata dimensiune a structurii interioare a poetului. Creează poeme în care optează pentru teme generoase, cu program, apte să răspundă tumultului interior şi voinţei de obiectivare a eului liric, devenit astfel mai autentic, mai organic. Un loc aparte îl ocupă lirica erotică, acut senzuală, la care participă, alături de eul liric, universul în totalitatea lui vegetală şi minerală.
Creaţia lirică a ultimilor ani se caracterizează printr-o tonalitate mai pronunţat elegiacă, deoarece acum se produce o întoarcere în sine, adevărata oglindire; rămâne senin în faţa morţii, căci atinsese un înţelept echilibru la capătul unui traseu existenţial frământat, asemenea înaintaşilor noştri.
Poezia lui Zaharia Stancu a fost citită/cunoscută de iubitorii genului liric, în timp ce proza lui a fost gustată/citită/ apreciată de un număr impresionant de cititori. Trăsătura esenţială a prozei lui Zaharia Stancu este împletirea dintre epic şi liric. Primele romane, „Taifunul” (1937) şi „Oameni cu joben” (1941), sunt o încercare eşuată de a ieşi de sub tirania lirismului. Următorul roman, „Desculţ” (1948), marchează un salt valoric spectaculos, o superioară obiectivare, „Carte vie” cum a numit-o George Călinescu.
„Desculţ” este romanul unei zguduitoare realităţi a satului din partea de sud a Câmpiei Dunării, comunitate statornicită pe legături de familie, de sânge şi de un mod de a trăi: totul în sat se făcea cu ajutorul neamurilor, al vecinilor, al prietenilor; toţi trăiau după legile naturii pe care le cunoşteau şi pe care le respectau.
La începutul secolului al XX-lea satul românesc de pe întreg cuprinsul ţării clocotea de ură, revoltă, indignare împotriva ciocoimii hulpave, asupritoare, nemiloase. Şi ţăranii din Omida o duc greu; sunt sărăciţi, obidiţi, umiliţi de un boier olog, de ciocoi ticăloşi, hrăpăreţi şi de autorităţi supuse celor bogaţi. Chipurile toate sunt expresia suferinţei, chinului, dar şi a urii ce creşte până la izbucnirea ce a mişcat ţara în 1907.
Reprimarea sângeroasă a uriaşei ridicări a suflării satului s-a imprimat adânc şi dureros în mintea copilului Darie care a primit sarcina de a nu uita ceea ce a văzut şi a trăit la 5 ani. Timp de 46 de ani a dus cu sine povara neuitării pe care a dăruit-o lumii într-un roman ce va duce în multe limbi şi peste veacuri imagini cutremurătoare ale vieţii desculţilor care uitaseră să râdă, care căpătaseră o înfăţişare încruntată, chipuri adânc şi de timpuriu brăzdate, privire întunecată. Îşi păstraseră neatinse demnitatea, setea de dreptate, dragostea faţă de copii, umanitatea, cinstea, respectul faţă de natura pe care prozatorul o elogiază cu un lirism copleşitor, căci soarele, cerul, ploaia, vântul, iarba, în eternitatea lor, dădeau speranţa vieţii.
Oricât de veridic ar reda istoria răscoala din 1907 tot n-ar înfăţişa adevărul crunt al acelor decenii de foame, boală, exploatare, batjocură, aşa cum o fac romanele lui Zaharia Stancu, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Duiliu Zamfirescu. Toate romanele sale sunt, după cum s-a observat, autobiografice, aşa explicându-se teribila forţă de evocare a tot ceea ce a trăit autorul, alter ego şi personaj. Romanului „Desculţ” i-a anexat alte noi capitole, „Constandina” (1962) şi „Dulăii” (1952). Aceluiaşi ciclu – Darie – i se adaugă alte fragmente autonome – „Florile pământului” (1954), „Iarbă” (1957), „Rădăcinile sunt amare” (1958), precum şi „Printre stele” şi „Carul de foc” (1960). „Jocul cu moartea” (1962) relatează peregrinările lui Darie prin Serbia şi Bulgaria în timpul Primului Război Mondial. Imagini impresionante realizează târgului Roşiorii de Vede cunoscut, mai ales, în perioada stabilirii aici; descrierea mediului provincial este mitologică şi lirică, adevărată poveştii de dragoste a lui Darie cu tătăroaica Uruma.
„Ce mult te-am iubit” (1968), mostră de realism etnografic şi pitoresc, este relatarea unei înmormântări ţărăneşti. Titlul operei este şi laitmotivul ei: la moartea nevestei sale, Maria, bărbatul repetă sfâşietor „ce mult te-am iubit, Marie, ce mult te-am iubit!”. Rosteşte aceste cuvinte abia acum; nu le-a spus niciodată în anii trăiţi împreună. În toată creaţia teleormăneanului Zaharia Stancu, bărbatul şi nevasta se iubesc profund, dar nu-şi mărturisesc sentimentele, căci acestea sunt taina sufletului lor. De asemenea, părinţii îşi iubesc copiii; sunt în stare să ucidă pentru ei, dar nu spun cuvinte drăgăstoase. Părintele îşi mângâia copilul în somn, pentru că, altfel, se zicea, i se urca în cap (adică se obrăznicea copilul!).
Se cuvine să ne amintim că, urmă cu câteva secole, pe meleagurile teleormănene existau înfricoşătoare păduri – celebrii Codri ai Vlăsiei. Numele judeţului vine de la Deliorman – „Pădurea nebună”, care este şi titlul unui roman scris de Zaharia Stancu. În paginile acestuia clocoteşte frunza vitală a unei lumi fără orizont din târgul de provincie dominat de violenţa răului social, de mizerie şi nedreptate, astfel că personajele eşuează fie în libertinaj, fie în viaţă prin sinucidere. Darie reuşeşte să se elibereze de vraja „pădurii nebune”, o realitate ostilă către care el însuşi ridicase toate punţile.
Marii noştri scriitori realişti prezentau viaţa aşa cum era ea în vremea lor, neînfrumuseţând-o, căci scopul era acela de a lăsa viitorului dornic de a-şi cunoaşte trecutul imagini, evenimente, personaje cu toate aspectele semnificative şi definitorii ale modului de a fi al neamului nostru (crezul artistic al unui adevărat scriitor este: de a zugrăvi realitatea în toate detaliile adevărului ei spre a servi urmaşilor drept cunoaştere a trecutului în toate sensurile). În romanul „Şatra” (1968) urmăreşte destinul unei lumi cu legi proprii, imuabile, bulversate de istoria haotică a vremii.
Ca publicist, Zaharia Stancu s-a manifestat cu violenţă pătimaşă, mai ales în perioada interbelică, atunci când atacă fenomenul politic, social, moral, corupţia şi afacerismul şi dezvăluie mizeria şi promiscuitatea claselor de jos. Această activitate este ilustrată în „Secolul omului de jos” (1946), „Însemnările şi amintirile unui ziarist: sarea e dulce” şi „Cefe de taur”. Ulterior acestei perioade publicistica devine sporadică: „Brazdă-ngustă şi adâncă” (1949), „Pentru apărarea culturii” (1949), „Pentru viaţă” (1951), „Pentru oamenii acestui pământ” (1971), „Triumful raţiunii” (1973). Memorialistica este reprezentată de „Zile de lagăr” (1945), „Călătorind prin URSS” (1950).
Nota particulară a poetului se vădeşte în predilecţia pentru simplu şi candid, pentru privelişti suave ale naturii. Universul poeziei sale cuprinde viziuni de câmpuri şi păduri foşnitoare de viaţă, în care zburdă miei şi căprioare. E o natură bogată şi primitoare, cu „muguri verzi şi moi”, cu lanuri de grâu, fântâni şi izvoare, vii încărcate de struguri şi tufe de zmeură.
Peste turme, cirezi, herghelii, pomi în floare sau încărcaţi de rod, pluteşte o lumină calmă, dătătoare de fior serafic: „Poate mi-e prea drag câmpul, livada, codrul sur”.
În câmpul prozei româneşti, Zaharia Stancu a fixat un anume tip de autobiografie lirică, viguroasă şi dinamică în structura ei, exprimată de-a lungul unui vast ciclu epic.
Arta construcţiei şi, în special, tensiunea lirică, temperatura morală a operelor sale conturează un profil artistic de o prestigioasă originalitate.
Despre personalitatea prolifică şi opera diversă, dar unitară prin conştiinţa creatoare au scris marii noştri istorici şi critici literari: Eugen Lovinescu, George Călinescu, Şerban Cioculescu, Perpessicius, Eugen Simion, Paul Georgescu, Dumitru Micu, Nicolae Manolescu, Alexandru Oprea, Valeriu Cristea, Aurel Martin, Gabriel Dimisianu, Marian Popa, Mircea Zaciu, Voicu Bugariu.

FLOAREA NECŞOIU