TUDOR ARGHEZI ȘI MĂRȚIȘORUL

TUDOR ARGHEZI ȘI MĂRȚIȘORUL

„Niciodată toamna nu fu mai frumoasă
Sufletului nostru bucuros de moarte.”

Versuri de o rară frumusețe, cu care la „Mărțișor” se sărbătorește începutul altei și altei toamne.
„Mărțișorul” este ținutul de poveste al marelui nostru scriitor, Tudor Arghezi, gură de rai, situat în partea de sud-est a Bucureștiului, pe dealul Piscului, în apropiere deloc întâmplătoare cu fosta închisoare Văcărești,
Încă din 1926 poetul a achiziționat terenul cu suprafața de aproape două hectare, iar în 1930, după ce a fost ridicată o cămăruță, familia toată s-a mutat la Mărțișor. Casa poetului a devenit „a lui” întru eternitate, căci în grădina Mărțișorului se află și mormintele soților Arghezi și al Mitzurei Arghezi, fiica poetului. Pe acesta din urmă se află inscripția cu versurile pe care tatăl i le dedicasei cândva fetiței: „Și când totul va fi gata/Se mută la ea și tata”. Crucile din piatră poartă simbolic șnururi de mărțișor.
În partea opusă, din aleea pietruită ce duce către casă, se ramifică intrarea spre cotețul și mormântul lui Zdreanță, loc pe care copiii îl vizitează cu prioritate. În 1974, conform dorinței testamentare a poetului, casa a devenit muzeu memorial. Compusă din parter și etaj, casa este construită în stil vagon, însumând optsprezece camere, mansardă, foișor și beci. Ea a fost construită pe parcursul a doisprezece ani de trudă. Încă de la intrare metafora „Mărțișorului” este descifrată prin roșul intens al scărilor de lemn, culoare care, pe fundalul alb al pereților, sugerează mărțișorul lunii martie.
De-a lungul scărilor ne întâmpină fotografii ale maestrului, printre care și singura fotografie cu Zdreanță, „cel cu ochii de faianță”, atât de iubit și căutat de copii. Alături, pe fotoliul de catifea grena pe care se odihnea, bastonul, basca și papuceii sunt atât de vii încât dau senzația că își așteaptă stăpânul. Tot în această cameră, ale cărei ferestre dau spre o bucată de livadă, dezvăluind cireșii în floare primăvara, se află și unul din corpurile de bibliotecă, cuprinzând câteva mii de volume din toate domeniile. Măsuța pentru cafea, patul îngust, pat de chilie monahală, cu salteaua de paie, pe care poetul se odihnea în nopțile în care scria până târziu, pat străjuit de icoana Mântuitorului, cu o vechime de peste 150 de ani, precum și un aparat de radio din anii 30, marca Blaupunkt, completează peisajul simplu și primitor al camerei în care s-au scris cele mai frumoase opere argheziene. La picioarele unui scăunel se află înrămate ultimele două versuri, scrise de poet pentru Paraschiva, soția lui, pe 12 iulie 1967, înainte cu două zile de a muri: „Mă chemi din depărtare și te-ascult/N-am să te fac, pierduto, să mă aștepți prea mult”.
În holul care unește biroul de dormitorul matrimonial descoperim medaliile și decorațiile pe care Arghezi le-a obținut pe parcursul vieții, culminând cu Premiul Gottfried Von Herder pentru literatură, obținut la Viena în 30 aprilie 1965, cea mai importantă distincție literară a vremii. Arghezi este primul scriitor român laureat al acestei prestigioase distincții. Tot în hol ne atrag atenția câteva obiecte personale ale scriitorului, printre care un evangheliar în greacă și latină, vechi de peste 100 de ani, care întotdeauna stătea pe biroul poetului când acesta lucra și care i-a fost dăruit de la Mănăstirea Cernica.
Tot aici ne atrag atenția două busturi ale scriitorului, semnate Oscar Han și A. Băieșan, precum și o acuarela, „Tinca”, semnata Lucia Demetriade-Bălăcescu. În colțul opus este amenajat un perete cu fotografii care aparțin soților Stamatiade, Elisabeta și Felix, mătușa Tătana (sora Paraschivei) și unchiul Sesis (soțul acesteia, ofițer în armata română), deveniți personaje în „Cartea cu jucării”. Ei sunt cumnații familiei Arghezi, prieteni buni și obișnuiți vizitatori ai Mărțișorului.
Din hol pătrundem în dormitorul matrimonial, cameră spațioasă, în care se află patul, inscripționat cu șnurul de mărțișor, toaleta Paraschivei, cu obiectele personale (perii din păr natural, pudriere, parfumuri și ondulator de păr), umbreluța japoneză cu care ea se apăra de căldura dogoritoare a soarelui, alături de pălăriile de panama ale scriitorului și săbiile de Toledo care au aparținut cândva ofițerului Stamatiade.
Tabloul înfățișând un peisaj cu flori, de deasupra patului, poartă semnătura lui G. Cantacuzino.
Trecând prin veranda mare, cameră de protocol, care ne întâmpină cu ferestre largi și luminoase, cu un birou datând din perioada interbelică, din lemn de stejar cu încrustații, cu soba de teracotă cu motive austriece, construită cu ajutorul deținuților de la închisoarea Văcărești, ajungem în veranda mică.
Aici, alte corpuri de bibliotecă ne întâmpină prietenos, alături de fusul la care Paraschiva torcea lână, storcătorul manual de rufe și putineiul la care tot ea, doamna casei, făcea smântâna. Pe dulapul de peste o sută de ani vechime se află râșnițe de cafea și de piper, butoiașul pentru vin, o doniță, obiecte din lemn, artizanale, primite cadou tot de la Mănăstirea Cernica.
Sufrageria este camera în care lua masa familia. Tradiția era ca, de câte ori era posibil, să stea cu toții la masă. Mobilierul marca Bidermeier, iar în vitrină, ceșcuțele de porțelan și paharele de cristal sclipesc în lumina blândă a soarelui, amintind vremuri apuse, cu invitați precum Grigore Pișculescu, ascultând muzică lăutărească la gramofon și gustând ceai cald din samovar. Pe pereți ne încântă privirile tablouri semnate de nume mari precum Ciocârdel – „Tablou cu maci”, Constantin Calafeteanu – „Flori”, F. Șirato – „Femeie la câmp” și un „Bust de copil”, semnat Steurer. În holul care leagă sufrageria de camera laborator se află macheta casei, construită în studiourile de la Buftea, în 1974, cu ocazia turnării filmului „Prisaca”. Alături de ea, aspiratorul, fierul de călcat, șevaletul Mitzurei, precum și lavoarul, cu oglinda în care maestrul și-a oglindit chipul și și-a făcut portretul în creion.
Camera laborator se numește astfel pentru că aici Arghezi pregătea esențe de parfumuri, după metoda deprinsă din vremea când lucra ca laborant la fabrica de zahăr din Chitila. Tot aici se află o relicvă a radiofoniei, aparatul de radio Atwater Kent, pe care scriitorul și l-a procurat în 1927, anul apariției volumului „Cuvinte potrivite”. În vitrine, o colecție de medalii ale scriitorului, una de monede, alături de ochelarii săi de motociclist, vechi de peste 100 de ani și fotografiile soților Arghezi la vârsta tinereții.
Vecină cu laboratorul este camera celor doi copii, Mitzura și Baruțu, cameră care, pe lângă mobilierul vechi, mai păstrează încă jucăriile de lemn și pluș ale copiilor și tăblițele pe care aceștia scriau la școală.
În clădirea alăturată casei se află tipografia. Arghezi și-a construit singur propriile tiparnițe, mașinile manuale de imprimat Boston și Tighel, cu piese la mâna a doua, achiziționate din târguri.
În anul 1948 totul e dezmembrat barbar, tiparnițele fiindu-i confiscate definitiv.
Casa și tipografia au, atât în stânga, cât și în dreapta, livada de care scriitorul era foarte mândru, rodul muncii sale de o viață. Această livadă i-a hrănit pe membrii familiei între anii 1948-1954, când poetul a fost interzis și nu a mai putut publica. Tot livada era prilej de reverie și sursă de inspirație. În grădină ne întâmpină stupii care au hrănit cu mierea lor copiii în vremurile tulburi în care poetul era interzis, „Prisaca” ce a îndulcit anii copilăriei noastre.
„Mărțișorul” poartă în el seva cu care s-a hrănit Tudor Arghezi de-a lungul întregii vieți. Este loc de liniște în tumultul marelui oraș.

MĂDĂLINA ȘCHIOPU
Muzeograf