Relația între știință și religie (II)

Relația între știință și religie (II)

Dacă am văzut că lumea întreagă, cuprinde un număr nedefinit de personalități remarcabile ale științei, care au mărturisit deschis credința lor în divinitatea creatoare, ce i-a călăuzit în viață, să arătăm că și poporul nostru se poate mândri cu asemenea exemple.

Vom poposi, pentru început, la marele nostru filozof Constantin Rădulescu-Motru (15 februarie 1868 – 6 martie 1957), considerat a fi una dintre personalitățile proeminente ale secolului trecut, care, deși a făcut totul pentru acest popor românesc, a fost nu ignorat, ci înjosit, terorizat și persecutat în perioada anilor de comunism. Recunoscut pe plan internațional, el a ajuns, din acamedician și profesor universitar, un muritor de foame, batjocorit de conducătorii care n-au putut să-i suporte această uriașă înălțime intelectuală și morală de care a dat dovadă.
În perioada studiilor sale de psihologie, în Germania (1890-1893), Constantin Rădulescu-Motru a frecventat regulat și cursurile de fizică, fiziologie, chimie, psihiatrie și matematică. În 4 decembrie 1943, a ținut o amplă expunere la Asociația Creștină a Tinerilor, prin care s-a simțit obligat să explice „Raportul filozofiei sale cu ideea de Dumnezeu și cu problema metafizicii în genere”. Nu vom intra în detalierea conținutului acestei expuneri, dar vom stipula câteva idei care au conturat explicațiile sale: „…Ideea de Dumnezeu este principiul suprem care fundează ordinea universului și, dimpreună cu aceasta, care dă conștiinței omenești absolutul de care ea are nevoie pentru a avea încredere în sine. Eu mă mulțumesc cu această definiție a ideii de Dumnezeu. Dar sunt și unii care nu se mulțumesc. Între aceștia, unii neagă cu desăvârșire rolul pe care ideea de Dumnezeu îl are la fundarea adevărului și a moralei. Aceștia sunt ateii materialiști… Apoi sunt alții care nu neagă ideea lui Dumnezeu; o amplifică, însă au tot felul de momente scoase din experiența omenească… În scrisul meu filozofic, n-am căzut în asemenea exagerări… Știu prea bine că problema religiunii prezintă și alte aspecte importante, care se referă nu numai la gândirea luminată, ci și la dedesubtul gândirii sau la inconștientul omului… Creștinismul a avut ca rezultat pacea în sufletele credincioșilor. Orice filozof, care stă în acord cu religia creștină, trebuie să urmărescă același rezultat. Mai ales un filozof român, care știe rolul nefast avut de superstiții în viața poporului său”.

Alexandru Mironescu (1903-1973) a fost un om de știință, filozof, profesor universitar, colecționar de artă, deținut politic. Urmează între anii 1922-1926 cursurile de fizică și chimie ale Universității din București, Facultatea de Științe, luându-și doctoratul în filozofie. Între 1926-1929 urmează studii aprofundate la Paris și obține cel de-al doilea doctorat la Sorbona, în Științele Fizice.
Are o activitate deosebită, științifică și publicistică, dar și religioasă, participând în 1943 la întrunirea spirituală organizată la Cernăuți (azi, în Ucraina), considerată astăzi nucleul originar al „Rugului aprins”. Persecutat și arestat, bolnav de cancer, moare la 20 ianuarie 1973.
Crezul său poate fi concluzionat printr-un pasaj restrâns: „Generațiile dinaintea noastră parcă au știut să ducă mai bine barca și, mai târziu, au știut să avizeze la soluțiile, omenește vorbind, cele mai realiste, mai onorabile… Nu putem izbîndi imitând, maimuțărind occidentul, chiar dacă investim operația cu atribute superioare. Pe linia aceasta nu vom face decât lucruri de mâna a doua… Rădăcinile și izvorul unei expresii autentice, originale, puternice, majore, universale se află numai în configurația noastră creștină, în fructificarea acestei dimensiuni a omului din noi… Nu există cultură decât înăuntrul unei viziuni religioase a lumii”.

Nicolae Paulescu (30 octombrie 1869 – 17 iulie 1931) a fost om de știință, medic și fiziolog, profesor universitar. S-a născut la București, unde a urmat cursurile preuniversitare, iar cele universitare, de medicină, la Paris, unde a obținut și doctoratul în 1897, cu o teză privind structura splinei. În 1901, obține al doilea doctorat, tot la Paris, cu o teză tot în științe: „Acțiunea clorurilor alcaline asupra materiei vii”.
Fiind profesor de Fiziologie, își înaugurează cursul în 1902, cu prelegerea: „Generația spontanee și darwinismul în fața metodei experimentale”. Au rămas în analele Universității de Medicină din București trei lecții deosebite, ținute în 1905: „Finalitatea în Biologie”, „Materialismul” și „Suflet și Dumnezeu”, care, ulterior, vor alcătui volumul intitulat „Noțiunile suflet și Dumnezeu în fiziologie”, publicat în același an, dar și reeditat în 1944 și 1999.
Activitatea sa de cercetare științifică în domeniul fiziologiei a fost remarcabilă. Ca urmare, în 1906, elaborează o metodă originală de extirpare a hipofizei la câine, care va fi aplicată ulterior și la chirurgia hipofică la om. În 23 iulie 1921, la sesiunea științifică a Societății de Biologie, prezintă patru comunicări, întocmite în urma rezultatelor cercetărilor sale privind acțiunea extractului pancreatic în cazurile de diabet. Drept urmare, obține de la Ministerul Industriei și Comerțului din România Brevetul de invenție nr. 6255, având titlul „Pancreina și procedeul său de fabricare”. Aceste publicații au precedat cu 8-10 luni anunțarea de către Fr. Grant Banting și Ch. Herbert Best din Toronto (Canada) a descoperirii insulinei. Bazându-se pe o traducere incorectă a textului articolelor lui Paulescu, cei doi neagă influența rezultatelor la care ajunsese acesta și afirmă că el nu a demonstrat eficacitatea extrasului pancreatic, deoarece a declarat că injecțiile nu ar fi avut efect (?!)… Comitetul de acordare a Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină pentru anul 1923 îi recompensează pe Grant Banting și pe Herbert Best, pentru că au demonstrat pentru prima dată eficacitatea acestui tratament pentru diabet la om…
În discursul de primire al Premiului Nobel, însă, Banting și Macleod au recunoscut contribuția lui Paulescu în descoperirea insulinei. Printre primii oameni de știință care au încercat să corecteze greșeala intenționat comisă împotriva lui Paulescu a fost profesorul scoțian Ian Murray, vicepreședintele Asociației Britanice de Diabet și membru fondator al Federației Internaționale de Diabet. Dar în zadar. Motivul adevărat este acela că Nicolae Paulescu a fost un antisemit convins. În 1922, participase la înființarea Uniunii Naționale Creștine, împreună cu A. C. Cuza. Prin atitudinea sa, condamna, documentat, acțiunile nefaste ale anumitor evrei.
Într-unul din cursurile sale, ținute la facultatea de medicină, despre rolul spitalului ca așezământ de tămăduire a suferințelor și despre medic, ca slujitor al oamenilor, profesorul Paulescu, făcând trimitere la Evanghelia după Matei, capitolul XXV, a accentuat: „Dumnezeu vrea ca iubirea pe care i-o datorează oamenii să se reverse asupra bolnavilor săraci. Toți oamenii, buni sunt răi, virtuoși sau vicioși, conaționali sau nu, primesc în spital aceleași îngrijiri, fără să se țină seama de meritele sau nemernicia lor. Îngrijiți pe bolnav nu ca pe un frate, ci ca pe Înșuși Dumnezeu”.

George Manu s-a născut la București, în ziua de 13 februarie 1903 și a plecat în eternitate la 12 aprilie 1961, la închisoarea din Aiud. Era descendent al unei familii genoveze, Manno, stabilită la Constantinopol înainte de cucerirea otomană. Urmașii strămoșului său, Mihail Manu, care venise în Țara Românească în prima jumătate a secolului al 18-lea, s-au înrudit prin alianță cu familiile boierești, domnitoare de aici și nu mai părăsesc țara. Din documentele rămase de-a-lungul timpului, printre ascendenții săi se găsesc Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu.
Școala primară și liceul le-a parcurs pregătindu-se în particular, dar ultimele două clase de liceu le-a urmat la Nancy (Franța), absolvind astfel liceul în 1921. Revine în țară și se înscrie la Facultatea de Științe a Universității din București, iar la absolvire, în 1925, obține două licențe: în matematică și în fizică-chimice. În continuare, se pregătește și în 1926 obține Certificatul de studii superioare de chimie-fizică și radioactivitate la Facultatea de Științe din Paris. Apoi, între 1927-1934, lucrează la Institutul de Radium, unde-și pregătește teza de doctorat, dar simultan frecventează la Sorbona și Collège de France cursuri ținute de profesori renumiți, precum Eugène Bloch, Louis de Broglie și Paul Langevin. În 1933 își susține teza de doctorat, obținând Diploma de Docteur en sciences physique (Doctor în științele fizice), cu mențiunea „très honorable”. I se oferă un post de cercetător la Institutul de Radium, dar preferă să se întoarcă în țară, pentru a deveni asistent la Facultatea de Științe din București (1935, când este ales și membru corespondent al Academiei de Științe din România); conferențiar universitar va fi numit mult mai târziu, în 1945. În anul 1936 se căsătorește cu Sonia Poulieff, iar în anul următor, 1937, aderă la Mișcarea Legionară. În primii ani nu e activ politic, însă se remarcă printr-o activitate civică deschisă, contra abuzurilor și corupției în mediul universitar din timpul dictaturii lui Carol al II-lea (1938-1940). Își exprimă oroarea față de atrocitățile guvernării legionare și a asasinării lui Nicolae Iorga în 1940. Devine activ în conducerea legionară în 1943, astfel încât duce o dublă existență, împărțindu-se între profesia de asistent la Facultatea de Științe și coordonator al mișcării legionare. La sfârșitul războiului se dedică definitiv mișcării naționale de rezistență, dar este arestat în 1948 și condamnat la muncă silnică pe viață.
În închisoare, datorită vastei sale culturi științifice și umaniste, înzestrat și cu o memorie rar întâlnită, va ține adevărate cursuri clandestine pentru deținuți, de matematică, fizică, filozofie, istorie, geografie, literatură, drept și limbi străine. Ca urmare a talentului și inventivității sale, realizează metode originale de comunicare între deținuții întemnițați: texte scrise cu vârful acului pe tăblițele de săpun, mesaje tip morse, codificate prin noduri practicate pe un fir de ață etc. I s-a cerut să semneze o declarație de desolidarizare, pentru a participa la „reeducarea inițiată la Aiud”. Neacceptând acest compromis, ca pedeapsă, i s-a refuzat ajutorul medical de care avea neapărată nevoie, fiind grav bolnav, și va deceda la 12 aprilie 1961, în acest penitenciar.
Ca cercetător și cadru didactic, în fizica nucleară, a avut o activitate remarcabilă, experimentală și publicistică.
Cei care l-au cunoscut în perioada detenției îl caracterizează ca pe un om deosebit de cald, deosebit de blând, de îngăduitor, de înțelegător. Odată le-a vorbit cu candoarea unui adolescent, parcă mărturisind o puritate pe care nimeni nu i-ar fi bănuit-o la vârsta pe care o avea; vorbea atunci despre realitatea minunilor lui Hristos. Dar iată un fragment din Mărturia monseniorului Tertulian Langa, când George Manu li s-a adresat (fiind în închisoare): „Eu nu vă vorbesc ca teolog, eu vă vorbesc ca om de știință. Și toate minunile lui Hristos pot fi abordate cu toată rigoarea de știință, fără a avea pretenția că epuizăm misterul. Dar atâta cât este accesibil minții noastre, din minunile și supranaturalul învățăturii lui Hristos, avem datoria să-L epuizăm. Și eu, ca intelectual creștin, nu pot să nu-mi investesc întreaga capacitate intelectuală în a-L cunoaște Hristos”.
Iată deci că acest om de știință, deosebit, era pe deasupra un om credincios. Era credincios, într-adevăr, căci, deși nu a urmat studii de teologie, deseori făcea aluzii sau cita din sfinții părinți ai bisericii…
Astfel de exemple am putea etala la majoritatea oamenilor de știință. Din păcate, însă, mai ales în perioada de tristă amintire a regimentului totalitar, era imposibil a-ți declara această simțire spiritual-creștină. Afirm acest adevăr deoarece, încă în perioada de elev, am avut ocazia a cunoaște o serie dintre foștii mei profesori, ingineri cu înaltă pregătire profesional-științifică, cu doctorate obținute la universități de prestigiu din orașe cum ar fi: Roma, Viena, Leipzig, Berlin, Paris etc, care îmi dădeau a înțelege că numai credința în Dumnezeu și faptele bune sunt factorii determinanți ce pot învinge greutățile, obstacolele și suferințele în viață… Acest aspect l-am perceput mai ales în perioada când am fost grav bolnav… Îmi amintesc, acum, după mai bine de o jumătate de secol, despre acești oameni minunați, care mi-au deschis ochii pentru a vedea ce înseamnă miracolul binefăcător al credinței și-i voi aminti, așa cum îmi vin, la întâmplare: Pop Gheorghe, Leheneanu Emil, Ciortea Victor, Damian Ioan, Mătieș Ioan, Șova Ioan etc. Nu pot ignora personalități de înaltă ținută științifică, profesori universitari care au avut chiar de suferit, dar nu s-au prăbușit și pe care am avut onoarea de a-i cunoaște: Victor Papilian, Iuliu Hațieganu, Lucian Blaga, Alexandru Husar, Ion Agârbiceanu, Popa Rubin, Leon Danielo, Bartolomeu Anania și alții.

Cum pentru moment nu putem să detaliem aspecte ale acestor Oameni – Personalități, care au fost, au crezut și au creat sub bolta binefăcătoare a armoniei dintre credință și știință, mă voi opri asupra unui savant al zilelor noastre, academician prof. univ. dr. Leon Dănăilă. S-a născut la 1 iulie 1933, în localitatea Dărăbani, județul Botoșani, unde a făcut primele clase primare și apoi liceul „Grigore Ghica” din Dorohoi, pe care l-a absolvit în 1952, an în care, în urma concursului de admitere, intră student la Facultatea de Medicină din Iași și o termină în 1958. După satisfacerea stagiului de practică (așa era atunci) de 3 ani, câștigă postul de medic secundar neurochirurg, în 1961, la spitalul „Gheorghe Marinescu” din București, pe care nu-l mai părăsește. Datorită activității sale neobosite, perseverenței și aptitudinilor sale, parcurge, prin concursuri, examene și obstacole de tot felul, gradele universitare și obține titlul de academician în 2004.
La 39 de ani, adică în 1972, a abolvit la cursurile de zi și Facultatea de Filozofie-Psihologie din București. Activitatea sa profesională se desfășoară pe parcursul a peste o jumătate de secol, având peste 40.000 de intervenții pe creier. Printre pacienții săi s-au aflat numeroși lideri locali din țară, dar și din străinătate. Să amintim, printre alții, pe primul ministru al Coreei de Nord, Kim Ir., care, la intervenția lui Nicolae Ceaușescu, a fost operat cu succes de către dr. Arsenie și dr. Dănilă. Apoi, pe conducătorul Algeriei, Houari Boumediene, și alții.
Despre celebrul neurochirurg Leon Dănăilă s-au spus numai lucruri bune, iar prin performanțele sale va rămâne în istoria neurochirurgiei românești și universale, căci deține acest record mondial, de a scădea în România rata mortalității pe creier de la 50% la 4%. Viața sa este a omului înzestrat de Dumnezeu cu talent și puterea de a învinge obstacolele și greutățile care l-au însoțit în permanență. El mărturisește că de tânăr se gândea: „ce bine e când ești medic, că faci bine oamenilor! Ce-i mai scump pe lumea asta decât sănătatea și ajutorul pe care îl dai unui bolnav? Este ceva sfânt, este ceva divin să ajuți un om, să-l salvezi de la moarte…”.
Arătând prin câte obstacole a trebuit să treacă, recunoaște deschis că a crezut în Dumnezeu și în ajutorul Lui, pentru a-i da puterea de-a învinge. În toate întâmplările, ce i-au fost de cele mai multe ori potrivnice, el recunoaște și mărturisește că a fot mâna lui Dumnezeu: „Eu din familie eram credincios, părinții mei erau foarte credincioși… Nu vreau să fac paradă de cuvinte acum, dar e real că Dumnezeu m-a îndemnat să urmez calea aceasta și m-a ajutat de fiecare dată atunci când operam. Dumnezeu îți îndeamnă mâinile unde să te duci și ce trebuie să faci, cum trebuie să procedezi… În timp ce operez, nu pot să-mi fac cruce, dar mă gândesc la Dumnezeu, și cu limba fac semnul crucii și zic: «Doamne, ajută-mă!”». Și m-a ajutat tot timpul când am avut cazuri limită, m-a ajutat și am simțit că există Dumnezeu… Când operezi pe creier, dacă nu te gândești la Dumnezeu să-ți trimită o mână de ajutor, bolnavul este pierdut”.
Astăzi, acest om, atât de rar întâlnit la noi, este considerat în mediile academice internaționale cel mai bun neurochirurg din Europa și figurează, alături de Einstein, printre cele 500 de genii ale Secolului 21. Și pentru a încheia, va trebui să redau din nou, câteva cuvinte din cugetările asle: „Mi-am ales cariera de medic pentru a dărui, cu generozitate și dragoste, șanse de viață tuturor oamenilor suferinzi. Profesia medicală are o dublă origine: cerească și pământească. Țara care nu are medici suficienți trebuie să dubleze cimitirele”.

Prof.Univ. Gheorghe P. ȚICLETE