SEXUALITATEA ÎNTRE OCCIDENT ȘI EXTREMUL ORIENT (I)

Sexualitatea între Occident și Extremul Orient (I)

Cu certitudine, așa cum am mai afirmat și cu alte ocazii, sexualitatea împreună cu religiozitatea reprezintă cele două componente esențiale ale coloanei vertebrale a civilizației umane. Religiozitatea înseamnă dimensiunea spirituală a omului, aspirația sa către transcendent iar sexualitatea este legătura sa cu lumea materială, cu efemerul pământesc.

Dacă în ceea ce privește scopul credinței celor mai importante religii este unic, respectiv înălțarea spirituală spre absolutul unirii cu Dumnezeu, adică mântuirea, în privința sexualității lucrurile stau total diferit, distingându-se, chiar și la o privire superficială, un contrast evident între Europa și Extremul Orient.

Întreaga Europă, în tot timpul creștinării ei care a durat mai bine de un mileniu, a fost marcată de învățămintele Bibliei care enunța că lumea materială este rezultatul Păcatului Originar, așa cum de astfel mărturiseau și celelalte două mari religii monoteiste din Orientul Apropiat, Iudaismul și Islamul.

De la Marea Schismă din 1054, ambele Biserici Creștine declarau că înmulțirea oamenilor prin sexualitate a fost dată de Dumnezeu drept pedeapsă pentru Păcatul Originar, după alungarea din Rai a perechii primordiale biblice, Adam și Eva. Foarte curios este faptul că Dumnezeu a separat în cele două sexe pe om (Adam și Eva) înainte de comiterea Păcatului Originar, deci când ei încă duceau viață îngerească, adică nu cunoșteau unirea trupească.
Sfinții Părinți, tâlcuind Cartea Facerii a Vechiului Testament, susțineau că omul a fost creat și așezat în Rai pentru a primi din partea lui Dumnezeu o stare mai înaltă, dar din pricina invidiei diavolului, care l-a amăgit pe om îndemnându-l să cadă în păcat, acesta a decăzut pe o treaptă inferioară, în lumea materială a Pământului. Diavolul a lucrat prin intermediul șarpelui, care i-a vorbit Evei și nu lui Adam, pentru că, așa cum spunea și Sfântul Ambrozie în „Raiul”: „Diavolul țintea să-l prindă în cursă pe Adam prin mijlocirea femeii. El nu s-a dus la bărbatul care primise de față cerească poruncă, ci s-a dus la aceea ce o aflase de la bărbatul ei, neprimind de la Dumnezeu porunca ce trebuia ținută. Dumnezeu nu i-a spus femeii nimic. Știm că i-a vorbit lui Adam. Deci trebuie să înțelegem că porunca a fost adusă la cunoștința femeii prin Adam”.
Drept urmare, femeia s-a făcut vinovată de căderea în păcat, așa cum arăta și Sfântul Ioan Gură de Aur în „Omilii la Facere”: „diavolul a sorbit-o pe femeie, i-a furat mintea și a făcut-o să gândească la lucruri mai mari de vrednicia ei, pentru ca, îngâmfată cu nădejdi deșarte, să piardă și pe cele ce avea”.
Astfel, unirea trupească dintre bărbat și femeie, ca pedeapsă divină pentru Păcatul Originar, de atunci încoace, a fost și încă este privită ca un act murdar și rușinos, fiind legată definitiv de păcătoasa lume pământească în care se nevoiesc oamenii iar femeia cea amăgită de diavol a fost considerată ca fiind izvorul tuturor relelor lumii, în special prin puterea ei de seducție asupra bărbaților. Ioan Petru Culianu, în „Eros și magie în Renaștere.1484”, a subliniat exact acest aspect: „La nivelul diviziunii sexuale, femeia îndeplinește rolul naturii, iar bărbatul pe acela al religiei și al legilor ei. Înseamnă că cu cât o femeie este mai frumoasă, cu atât mai mult prezintă ea mărcile funcțiunilor ei naturale (inseminare, fecunditate, nutriție) și cu atât mai mult este ea suspectă din punct de vedere religios. Într-adevăr, frumusețea înseamnă o capacitate mărită de seducție în vederea înseminării și, în consecință, o primejdie puternică pentru bărbatul care trebuie să se ferească de murdăriile dorinței sexuale. Cât despre semnele somatice ale fecundității și ale funcției nutritive (coapsele, sânii), ele sunt chiar acelea care generează pofta și păcatul”.
În Europa Evului Mediu, îndeosebi după Marea Schismă, Biserica Romano-Catolică, în dorința ei de a controla cât mai autoritar întreaga societate, a impus maselor precepte morale extrem de rigide, influențate, bineînțeles, nu numai de poruncile biblice cât mai ales de dogmele Sfinților Părinți care, în primul mileniu, au tâlcuit textul scripturilor în conformitate cu hotărârile adoptate la nenumăratele Concilii Ecumenice din acele vremuri, după polemici și controverse furtunose unde s-a decis, de exemplu, canonizarea Noului Testament în anul 419, forma și conținutul doctrinei trinității al cărui mesaj fundamental a fost încununat de enunțarea Crezului în 451 sau epurarea Bibliei de toate informațiile referitoare la reîncarnare. Astfel, se știe foarte bine că textele scripturale originale au fost modificate de nenumărate ori pentru a se pune în acord cu dogmele care tocmai se înfiripau în acele timpuri. Scripturile incompatibile noii direcții ideologice au intrat în extrem de interesantul grup al apocritelor sau al scrierilor necanonice.
Așa cum nota și Ioan Petru Culianu, citându-l pe Marsilio Ficio, în Europa medievală iubirea a fost considerată un rezultat al magiei, al vrăjitoriei, și pentru că magicienii apelau la tărâmul demonilor, implicit și iubirea avea obligatoriu origine diavolească, mai cu seamă că femeia (Eva) s-a lăsat ademenită de diavol.
Femeia, văzută ca „un rău al naturii” : „[…] este instrumentul orb de seducție al naturii, este simbolul tentației, al păcatului și al răului. În afara feței, ispitele-i principale sunt semnele fecundității ei: coapsele și sânii, dar și fiece milimetru de piele pe care-l exhibează” (Ioan Petru Culianu, „Eros și magie în Renaștere.1484”). Tocmai de aceea, Inchiziția, creată în Spania pentru a contracara deraierile eretice de la linia oficială și inflexibilă a creștinismului catolic, apoi, mai târziu, aluncând spre excesele inimaginabile binecunoscute, a inițiat un regim de teroare devenind o poliție religioasă (aidoma tuturor polițiilor politice ale regimurilor totalitare) asupra celor care nu aveau o conduită morală demnă de virtuțile creștine, adică, până la urmă, a întregii societăți, pentru că nu-i așa?, toți membrii ei s-ar fi putut încadra cu ușurință în categoria suspecților. Persecuțiile împotriva vrăjitoarelor își avea explicația în faptul că: „Feminitatea naturală, debordantă, voluptoasă, păcătoasă este aruncată în zona ilicitului. De acum înainte, numai vrăjitoarele își vor permite să aibă coapse largi, sâni mari, dosul proeminent, părul lung” (Ioan Petru Culianu, „Eros și magie în Renaștere.1484”).
Vrăjitoarele erau incriminate și osândite la arderea pe rug și pentru presupusele lor raporturi sexuale cu demonii (incubii și secubii), iar documentele (procesele verbale) de vrăjitorie ale Inchiziției adevereau monstruozitățile fanteziste mărturisite sub presiunea unor torturi a unor cazne trupești înfiorătoare: „Literatura și imageria referitoare la vrăjitorie se apropie de genul pornografic: în ele se deversează refulările unei întregi epoci subversive. Toate perversiunile posibile și imposibile le sunt atribuite vrăjitoarelor și partenerilor lor diabolici. Hans Baldung Grien nu dă înapoi dinaintea reprezentării naturaliste a unui cunnilingus dintre o tânără eretică foarte voluptoasă, cu părul lung în vânt, și dragonul Leviathan, care scoate din gură un soi de membru viril în formă de sfredel (1515). Tablourile înfățișând sabatul conțin scene la fel de scabroase, a căror intenție manifestată este de a-l edifica pe cititor asupra parcticilor antisociale ale vrăjitoarelor. Dar conținutul latent al întregii iconografii de acest fel este ușor de sesizat: luând ca pretext fanteziile erotice ale marginalilor care apăruseră la suprafață cu prilejul procesului de transfer declanșat de Inchiziție, persecutorii înșiși proiectau în ele toate refulările lor personale” (Ioan Petru Culianu, „Eros și magie în Renaștere. 1481”).

Cu toate acestea, rigorile moralei creștine au avut și un rol benefic pentru societate, pentru că au reușit să stăvilească desfrâul sexual al Antichității, mai ales în Imperiul Roman și în Grecia, acolo unde ajunsese pe culmi greu de imaginat chiar și în cazul celor mai depravați dintre păcătoși.
Din nefericire, nici în ziua de azi sexualitatea nu este privită cu mult diferit față de trecut, cu toată permisivitatea de care a dat dovadă societatea ultimului secol. Societatea europeană a mileniului III, „modernă” și mai ales „civilizată”, din pricina fățărniciei cu un anemic substrat moral-religios, tratează acest subiect în continuare menținut tabu cu o iresponsabilă detașare, cu superficialitate „nevinovată”, ca și când nu ar exista pe lume, înălțând un zid aproape de netrecut între foarte gravele probleme ale sexualității și îngustimea unor mentalități anacronice și ipocrite (cu tot libertinajul declarat) și al unei prefăcute pubibonderii. Astfel, în timp ce sexualitatea civilizației de tip european a coborât la nivelul cel mai de jos, căpătând forme abjecte și triviale, primitive și degradante, societatea noastră „repectabilă” se sfiește în continuare s-o abordeze corect (adică să ia taurul de coarne!) și să rezolve, prin instituțiile și mecanismele de care dispune, multitudinea de probleme cu care se confruntă în special în ultima jumătate de veac: prostituția, și mai ales cea infantilă, traficul de carne vie, proliferarea delictelor sexuale grave, debutul vieții sexuale și conceperea de copii la vârste din ce în ce mai fragede (10-11 ani), SIDA, pedofilie, boli venerice etc. Este foarte adevărat că cea mai veche meserie din lume se practică pe toate continentele, în condiții apropiate de sclavie și aduce profituri exorbitante unor grupări infracționale extrem de periculoase, care se ocupă și cu alte nelegiuri: trafic de stupefiante, taxe de protecție, asasinate la comandă, trafic de minori etc. La toate acestea se adugă și arhicunoscutele scandaluri sexuale (pedofilie și homosexualitate) care au zguduit Biserica Catolică atât în Europa, cât și în SUA, dar și cea Ortodoxă în România ultimelor decenii.
Drept urmare, în România mileniului III (dacă este posibil ața ceva!) lipsește cu desăvârșire din școli un program coerent și eficient de educație sexuală, adaptat la cerințele și mentalitățile erei tehnologice, în care informațiile pornografice au devenit periculos de accesibile, cât și la frământările psiho-somatice ale perioadei adolescentine. Ministerele Învățământului și Sănătății, în colaborare cu puterea legislativă, indiferent de culoarea politică ar trebui să se ocupe cu infinit mai multă responsabilitate și seriozitate de problema delicată a educației sexuale în școli, dacă ar dori cu adevărat ca adolescenții noștri să se formeze ca oameni într-un climat sănătos din punct de vedere moral.
Din păcate, nici mass-media nu se arată dornică să promoveze, atât cât i-ar permite legislația, un program educațional adecvat adresat tinerelor generații, iar știrile cu subiect sexual (violuri, acte pedofile, delicte sexuale grave) sunt prezentate distorsionat, la modul senzațional, cu exagerări și insinuări dubioase, mai potrivite tabloidelor de scandal.
Dar sexualitatea, în mod normal, ar trebui să fie încununarea iubirii între bărbat și femeie, pentru că dorința, pulsiunile și plăcerea sexuală ne-au fost oferite de Dumnezeu, care a hotărât separarea în sexe, și nu de diavol, tot așa cum Dumnezeu ne-a dăruit misterul inefabil al iubirii, cu toată gama trăirilor psihice și sentimentele ei înălțătoare, în niciun caz diavolul.
Mi mult decât atât, creaționiștii afirmă că omul de astăzi nu se deosebește cu nimic, din punct de vedere fizic și intelectual, de „omul începuturilor”, deci din perspectiva aptitudinilor omului de a odrăsli am avea toate premisele să credem că Dumnezeu a creat omul și l-a separat în sexe înainte de Păcatul Originar cu unicul scop de a-și perpetua specia prin unirea trupească a bărbatului și femeii. La o astfel de concluzie surprinzătoare a ajuns și profesor dr. Dumitru Constantin-Dulcan în celebra sa carte, „Inteligența materiei”, din moment ce: „S-ar părea că tot sensul vieții noastre este concentrat în perioada vârstei de la adolescență la menopauză sau andropauză, natura investind în această perioadă interesul său maxim în dotarea sexelor. Procrearea și nimic altceva pare să fie ordinul cu acre venim pe lume. Est modus in rebus este un sens adânc aici, oricând de dureros ar fi pentru noi adevărul”.
O fi acesta un adevăr incomod pentru creștinism?

Psiholog Mihaela Vintilă