RECONSTITUIREA CRIMELOR CU MOBIL DIVERS

RECONSTITUIREA CRIMELOR
CU MOBIL DIVERS

Uciderea unei persoane, indiferent de mobil sau împrejurări, nu aduce decât durere şi suferinţă, atât pentru familia victimei, cât şi pentru făptuitori şi apropiaţii lor, motiv pentru care ideal ar fi ca actul criminal să fie evitat, să nu se întâmple. Dar violenţa, agresivitatea, impulsivitatea, „sângele fierbinte” fac parte din structura umană şi, astfel, la momentul propice declanşării „pandaliei” inevitabilul se produce.
Crima cu premeditare, dinainte pregătită, este la fel de des întâlnită în criminalistică precum şi cea spontană, comisă întâmplător (ocazional), în urma unor stări tensionate mai vechi sau mai noi, de cele mai multe ori greu de anticipat, combinate adesea cu alcoolul stimulator.
Nu ne-am propus să reconstituim traseul criminal, de la momentul deciziei suprimării vieţii victimei şi până la cel al punerii în aplicare a acesteia, eventual ce urmează şi după crimă, nici să analizăm multitudinea de mobiluri şi resorturi intime care conduc la actul ucigaş, ci vom încerca să ne punem „în pielea” criminaliştilor-anchetatori, chemaţi să dezlege tainele omorurilor comise în diverse împrejurări. Pentru cititorii avizaţi, cunoscători ai domeniului criminalisticii, facem precizarea că termenul de RECONSTITUIRE nu va fi folosit în accepţiunea sa clasică de procedeu probator (prevăzut şi de codul de procedură penală) constând în reproducerea în tot sau în parte a faptelor comise în împrejurările date, ci în sensul de refacere a tabloului criminal, ca un puzzle, compus din mai multe piese, încercând a explica şi anumite mecanisme ale crimelor, dezvăluind mobilurile care au stat la baza lor.
În ceea ce priveşte mobilul crimei, acesta diferă de la caz la caz: de la banalul (numai „banal” nu e pentru criminalist) interes material (omorul în scop de jaf) şi până la stări psihice complicate, cauzate de gelozie, ură, dorinţă de răzbunare etc, există o serie întreagă de trăiri şi atitudini care generează, înlesnesc sau însoţesc actul criminal. Toate acestea trebuie cunoscute şi examinate atent de organele judiciare pentru corecta încadrare juridică a faptelor şi preîntâmpinarea repetării lor în viitor. Sunt numeroase cazurile în care un criminal nedescoperit sau nedovedit la timp şi lăsat în libertate comite noi crime, provocând mai multă durere şi suferinţă. Sau dacă crima a fost atribuită altei persoane, ca în „cazul Ţundrea”, de pildă, când adevăratul asasin, încurajat parcă de neputinţa anchetei (deşi existau suficiente indicii de a-l suspenda), a mai săvârşit un omor, stabilindu-se ulterior că tot el l-a comis şi pe cel pentru care Ţundrea Ilie Marcel ispăşise deja 12 ani de închisoare, nevinovat (cazul ar merita o dezbatere mai amplă).
Reputatul poliţist şi scriitor Traian Tandin, alias „COMISARUL T. T.”, povesteşte în cartea sa „Cei mai odioşi 100 criminali români” un caz cutremurător, mai puţin cunoscut publicului larg, petrecut în 1974, când şoferul Eugen Grigore din Iaşi a ucis 24 de persoane de etnie rromă, călcându-i intenţionat cu camionul pe care-l conducea. Într-o nefericită zi de lucru, venind acasă de la autobaza unde muncea, şi-a găsit soţia şi cei trei copii ai săi „măcelăriţi” în casa incendiată de membrii unui clan de rromi din zonă, îndeletniciţi cu colectarea sticlelor goale şi a fierului vechi, veniţi la furat. „Pierzându-şi minţile”, cel în cauză a luat camionul de la serviciu şi, cu acesta, a intrat cu viteză maximă în şatră, zdrobind tot ce a întâlnit în cale, situaţie în care au pierit 24 de oameni, dintre care mulţi copii şi femei.
Cazul a fost trecut sub tăcere de autorităţile vremii pentru a nu risca un conflict inter-etnic (neconvenabil regimului), iar ucigaşul, condamnat pe viaţă, a executat pedeapsa într-un „ospiciu” (de unde avea să se elibereze după 28 ani „cu mintea răvăşită”, ajungând în stradă, „boschetar”).
Ineficienţa autorităţilor de atunci şi poate chiar un soi de complicitate cu răufăcătorii l-au adus pe şoferul ieşean în postura de „a-şi face singur dreptate”, aspect ce poate fi valabil şi azi, dacă organele judiciare nu acordă atenţia cuvenită cauzelor, condiţiilor şi împrejurărilor care determină, favorizează sau înlesnesc asemenea crime şi nu iau măsuri de prevenire corespunzătoare.
De maximă însemnătate pentru investigarea criminalistică a omorului este cercetarea la faţa locului, ce se efectuează în echipă de organele competente specializate (procurori, poliţişti, medic legist, plus alte forţe, după caz). Cu acest prilej, se procedează la căutarea şi identificarea urmelor care să prefigureze tabloul criminal, contactul dintre victimă şi agresor, pentru ca apoi să se facă dovada faptelor. De precizat că, încă de la cercetarea la faţa locului, în raport cu cele găsite acolo, criminaliştii elaborează primele versiuni de anchetă privitoare la autori, modul de operare, mobilul crimei şi alte circumstanţe ale crimei, pe care, în continuare, investigaţia judiciară le aprofundează şi clarifică, pentru justa soluţionare a cauzei. Totodată, interpretând cele constatate la faţa locului, pot fi descoperite şi aşa numitele (în limbaj de specialitate) „împrejurări negative”, adică urme care în mod normal ar trebui să existe acolo, sau care, din contră, în logica evenimentului, apar nejustificat, ceea ce, de regulă, trădează înscenarea sau reclamaţia nefondată. În toate cazurile soldate cu moartea, chestiunea de prim ordin este dacă e vorba de o crimă, o sinucidere sau un accident. Adesea, pentru disimularea omorului în sinucidere ori accident, autorii recurg la o serie de „manevre” pentru derutarea organelor judiciare şi orientarea anchetei pe alte piste care să-i absolve de răspundere.
De pildă, cu prilejul unei cercetări la faţa locului efectuată într-o cauză în care victima a fost găsită în apropierea unei căi ferate, tăiată de tren, dar fără prea multe urme de sânge în jur, s-a constatat de către medicul legist din echipă că leziunile vitale au fost produse în altă parte, după care cadavrul a fost mutat pe şina de tren pentru a părea un accident feroviar. Fără a intra în detalii tehnice (care ţin de medicina legală) este de menţionat că specialiştii criminalişti, coroborând lipsa sângelui în cantităţi mari (specifice unei asemenea speţe) cu alte urme găsite acolo (urme de târâre), au stabilit cu certitudine că curmarea vieţii s-a produs în alt loc, nu cu mult timp înainte şi că în momentul trecerii trenului persoana era deja decedată. Ulterior, investigaţiile au confirmat că făptaşul, după ce a comis crima, a aşezat cadavrul pe calea ferată din apropiere, cu scopul de a se sustrage răspunderii penale, versiunea iniţială elaborată de anchetatori fiind deci corectă.
La fel, în cazul morţilor prin spânzurare sau ştrangulare (asfixii mecanice) se produc leziuni caracteristice, care, bine stabilite şi interpretate, pot conduce la concluzia că a fost vorba de un omor sau de o sinucidere. Ştrangularea se face prin strângerea progresivă a gâtului cu un laţ acţionat din exterior şi este consecinţa unui omor, în timp ce spânzurarea constă în atârnarea corpului într-un ştreang (în care se produce asfixia prin acţiunea propriului corp) şi este, de obicei, urmarea sinuciderii. Diferenţa o face, în principal, şanţul specific, care la ştrangulare apare în treimea medie a gâtului, are traiect orizontal, adâncimea uniformă şi este complet (neîntrerupt), pe când şanţul de spânzurare este situat circular în treimea superioară a gâtului, cu traiectul oblic, îndreptat spre regiunea nodului, de adâncime neuniformă şi întrerupt în partea opusă nodului. Într-un caz de omor în care criminalul a încercat să-l disimuleze într-o sinucidere, după ce a ucis victima, a pus-o într-un ştreang special confecţionat, cu intenţia deturnării anchetei, dar criminaliştii şi medicul legist prezenţi la faţa locului, examinând cu atenţie leziunile existente pe cadavru, au sesizat imediat încercarea de a abate cercetarea pe o pistă falsă, aspect şi el confirmat de investigaţiile ulterioare. Tot aşa şi în cazul morţii prin împuşcare cu armă de foc (pistol), se poate stabili ştiinţific dacă e vorba de omor sau sinucidere examinând urmele secundare ale tragerii. Dacă pe pielea victimei, în zona cuprinsă între degetul mare şi cel arătător sunt prezente urme de pulbere arsă (funingine), aceasta denotă că e vorba de sinucidere. Lipsa acestor urme de pe mâna persoanei ucise duce la ipoteza unui asasinat. Astfel, punerea în mâna persoanei decedate sau muribunde a armei crimei de către ucigaş este sesizată de către criminalişti, care-şi dau seama de înscenare.
Multitudinea situaţiilor existente la faţa locului, diversitatea urmelor şi obiectelor găsite în câmpul infracţional fac posibilă reconstituirea mentală a tabloului criminal şi, pe baza primelor evaluări – efectuate corect, cu profesionalism – se poate determina cercul de suspecţi iar în continuare, adâncind investigaţia, să fie descoperiţi făptuitorii şi dovedite crimele săvârşite.
Profesionalismul, pasiunea şi abnegaţia criminaliştilor, dublate de o dotare tehnică tot mai bine pusă la punct fac ca, până la urmă, nicio crimă, oricât de complicată ar fi, să nu rămână neelucidată.
Zilele acestea a făcut vâlvă un caz dramatic, care a şocat întreaga ţară, în care un afacerist de origine turcă, aflat în trafic cu autoturismul proprietate personală, a fost oprit regulamentar pentru un control de rutină, de către un lucrător al poliţiei rutiere. După ce a simulat oprirea, în momentul în care agentul s-a apropiat de vehicul pentru formalităţile de rigoare conducătorul auto a demarat în trombă, luându-l pe capotă pe subofiţer şi proiectându-l pe caldarâm, părăsind în viteză locul incidentului. Poliţistul a fost grav rănit şi, în ciuda eforturilor medicilor de la Spitalul de Urgenţă, după câteva zile a decedat. Din această clipă, încadrarea juridică s-a schimbat din vătămare corporală gravă în omor, speţa impresionând întreaga opinie publică şi mass-media, care a mediatizat intens cazul.
Ancheta va trebui să stabilească ce resorturi intime l-au împins pe criminal să ia viaţa omului legii, în condiţiile în care nu se cunoşteau dinainte. Iată cum mobilul crimei, ce trebuie determinat în fiecare caz în parte, serveşte la corecta încadrare juridică, în raport cu care se aplică sancţiunea cuvenită.
Determinarea mobilului crimei şi reconstituirea integrală a tabloului infracţional constituie nu doar o sarcină profesională a anchetatorului, ci şi o datorie de onoare, contribuind astfel la aflarea adevărului şi înfăptuirea actului de justiţie.
Fără a încerca să-i intimidăm pe criminali, sau de a le subestima ingeniozitatea criminală, le reamintim un vechi principiu al criminalisticii, că „nu există crima perfectă” şi oricâte măsuri de prevedere şi-ar lua, lasă urme şi, într-un final, tot vor fi descoperiţi şi pedepsiţi.