LITERATURA ROMÂNĂ VECHE (III) – CRONICARII DIN ȚARA ROMÂNEASCĂ

LITERATURA ROMÂNĂ VECHE (III)
– CRONICARII DIN ȚARA ROMÂNEASCĂ –

Scrierea cronicilor în Țara Românească a fost mult mai slabă decât în Moldova. Întâia cronică a Munteniei ajunsă până în timpurile noastre a fost scrisă în a doua jumătate a secolului al XVII-lea și cuprinde evenimentele de la întemeiere (1290) și până la moartea domnitorului Șerban Cantacuzino – 1688. Fiind favorabilă familiei Cantacuzinilor, s-a numit „Letopisețul Cantacuzinesc”, creație anonimă, publicată pentru întâia oară în „Magazin istoric pentru Dacia” (1846-1847) de către Nicolae Bălcescu și August Treboniu Laurian sub titlul „Istoria Țării Românești de când au descălecat rumânii”. Acest letopiseț începe cu legenda întemeierii, apoi sunt amintiți Radu Negru, Mihai, Dan, Alexandru, Mircea Bătrânul, Vlad Țepeș, Vladislav Bătrânul, Radu cel Frumos, Laiotă Basarab, Vlad Călugărul, Radu cel Mare, fără alte precizări.
De la Radu cel Mare (1495), letopisețul reproduce viața sfântului Nifon. Pentru perioada următoare, până la domnia lui Mihai Viteazul, compilatorul culege date din analele slavonești aflate în Țara Românească, amintind faptele lui Petru-Vodă, Alexandru, Petru Cercel, Mihnea Turcitul, iar pentru domnia lui Mihai autorul anonim se inspiră din cronica lui Teodosie Rudeanu.
Pentru istoria lui Mihai Viteazul, autorul necunoscut a avut la îndemână însemnările lui Teodosie Rudeanu și poemul grecesc al lui Stavrinos, iar pentru epoca de la 1602-1618 a luat date din cronica grecească a lui Matei al Mirelor la îndemnul lui Radu Şerban, domn „înţelept, bun, milos şi viteaz”, cel ce a dispus traducerea Bibliei de către Radu şi Şerban Greceanu.
Este relatată amplu domnia lui Matei Basarab şi neînţelegerile cu Vasile Lupu, apoi domnia lui Constantin Şerban Basarab, fiul lui Radu Şerban. Urmează persecuţia Cantacuzinilor sub Mihnea al II-lea, domnia lui Gheorghe Ghica, uciderea postelnicului Constantin Cantacuzino (1663) din porunca lui Grigore Ghica, ajuns domn la intervenţia la Poartă a postelnicului Constantin Cantacuzino. Este mazilit și Grigore Ghica și urmează Antonie-Vodă, în timpul căruia Cantacuzinii cer socoteală ucigașului postelnicului care se acunde la mănăstirea Snagov (pagini de aventură istorică!). S-a presupus că Letopisețul Cantacuzinesc ar fi fost întocmit de Stoica Ludescu, logofăt și slugă la casa postelnicului Constantin Cantacuzino. Ultimele file cuprind nunta Alexandrei, fiica lui Șerban, cu Grigore Băleanu și evenimentele până în 1690.
Letopisețului cantacuzinesc îi răspunde un anonim din facțiunea adversă a Bălenilor, „Istoriile domniilor Țării Românești”, care relatează domniile tot de la întemeierea statului, 1290, se oprește tot la ultimul an de domnie a lui Șerban Cantacuzino (1688). Letopisețul Bălenilor completează pe cel cantacuzin cu detalii referitoare la țările vecine și la evenimente necuprinse în letopisețul anterior amintit. Este o lectură agreabilă, deoarece limba în care sunt scrise aceste letopisețe anonime muntenești este frumoasă, cursivă, expresivă, foarte puțin diferită de limba pe care o vorbim noi astăzi (dacă excludem mizeriile ce ne vin din scursura limbii engleze pocită de yankei). De amintit în încheierea prezentării scrierii de cronici, din secolul al XVII-lea, că din Transilvania s-a păstrat „Cronica slovenilor, Illiricului, Misii cei din sus și cei din jos”, scrisă de Gheorghe Brancovici, fratele mitropolitului ardelean Sava Brancovici. Scrierea letopisețelor a continuat și în secolul al XVIII-lea. Am precizat că, în Moldova, Ion Neculce prezintă evenimentele până în 1743. În Țara Românească, Radu Greceanu continuă „Cronica Bălenilor” până în 1716 și Radu Popescu până în 1729.
Radu Greceanu a fost unul din traducătorii Bibliei de la București (alături de fratele său, Șerban), din porunca lui Șerban Cantacuzino – 1688 (am precizat importanța acestui act cultural major în menținerea și consolidarea unității limbii din toate țările noastre, precum și în impunerea graiului muntenesc la baza limbii literare muntenești). Era un curtean prin excelență (servește cu devotament casa pe care o slujește), era un om învățat, bun cunoscător al limbii eline, din care a mai tradus opera lui Petru Movilă, „Pravoslavnica mărturisire”, precum și cuvântările lui Ion Hrisostom, „Mărgăritare”, ambele tipărite în 1691. În 1698 se tipărește opera „Mineele” a episcopului Mitrofan, tradusă din slavă și traduce în versuri din grecește „Povestea de jale despre nedreapta moarte a postelnicului Constantin Cantacuzino”. Cronica lui Radu Greceanu cuprinde evenimentele dintre 1688-1714 și a fost publicată în 1906 (ediție completă) sub titlul „Viața lui Constantin-Vodă Brâncoveanu” de Radu vel logofăt Greceanu, ediție ce se deschide cu o predoslovie către domnitor, în care amintește teologi și filosofi. Intenția a fost alcătuirea unui encomion, dar în final a realizat un jurnal în care au fost înșiruite amănuntele, uneori nesemnificative, ale întâmplărilor curente. Moartea lui Constantin Brâncoveanu, care înfioară și astăzi prin cruzime, n-a fost relatată de Radu Greceanu, ci a fost povestită în versuri de un anonim: „Cântecul lui Ștefan-Vodă cu al lui Constantin- Vodă, când l-au tăiat împăratul”. În 1847 August Treboniu Laurian și Nicolae Bălcescu publică în „Magazin istoric pentru Dacia” „Istoria Țării Românești de la anul 1688 încoace”.
Radu Popescu (născut pe la 1655) era un poliglot; știa greaca, latina, turca. La începutul domniei lui Constantin Brâncoveanu era logofăt. Devine clucer de arie, apoi ispravnic. Nicolae Mavrocordat l-a înălțat, în 1716, la rangul de vel-vornic, apoi mare ban. În cea de-a doua domnie (1719), Nicolae Mavrocordat îl reprimește în dregătoria de mare vornic. La 70 de ani se retrage la mănăstire ca monahul Rafail și scrie „Istoriile domnilor și a altora a Țării Românești până la a doua domnie a Măriei-tale” (domnitorul Nicolae Mavrocordat). Această istorie cuprindea evenimentele de la 1290 la 1719, pe care le completează la mănăstire, până în 1728. Cronica originală s-a pierdut. Au rămas doar compilații păstrate cu diferite titluri în Biblioteca Academiei Române. Cronica lui Radu Popescu aduce multe amănunte ale evenimentelor, unele pagini fiind adevărate file de roman de aventură, așa cum au fost cam toate schimbările de domn sau numirea acestora într-o epocă extrem de frământată.
Stolnicul Constantin Cantacuzino a fost un mare erudit al vremii, a fost fiul postelnicului Constantin, frate cu Șerban (domnitorul) și tatăl voievodului Ștefan Cantacuzino. S-a născut pe la 1650 și era al treilea dintre cei șase fii ai postelnicului (mai avea și șase fete). Începând cu anul 1655, Constantin Cantacuzino desfășoară un lung proces de școlire, mai întâi cu un dascăl, Dionisie, apoi se duce la Țarigrad, unde îl are ca învățător pe ieromonahul Gherasim Cretanul. Ajunge într-o călătorie în Italia până la Veneția, apoi studiază la Padova, unde ia învățătură de la profesori greci. Studiază psihologia, fizica, geometria euclidiană și astronomia. Citește operele lui Homer, Aristotel, Vergiliu, Horațiu, Terențiu, Marțial, Valeriu Maxim, Quintius Curtius. După moartea postelnicului (tatăl său), se întoarce în țară și-și ajută fratele (Șerban Cantacuzino) în treburile domnești. După mazilirea fratelui e arestat, închis și eliberat prin intervenția lui Șerban. Se refugiază în Creta și revine în țară în 1673, când Grigore Ghica este mazilit și pe tronul țării vine Gheorghe Duca (acesta va fi apoi domn în Moldova, iar pe tronul Munteniei revine Șerban Cantacuzino). Sub Brâncoveanu, a fost primul sfetnic al țării, cu care va avea serioase divergențe în 1711, în timpul războiului ruso-turc. Stolnicul deține un rol important în detronarea lui Brâncoveanu, urmează la tron Ștefan Cantacuzino (fiul lui Constantin Cantacuzino), înlocuit cu Nicolae Mavrocordat. Tatăl și fiul se retrag la Constantinopol, unde, după o scurtă perioadă de liniște, sunt închiși și executați (1716). Din opera stolnicului Constantin Cantacuzino sunt de amintit „Molitvă către Dumnezău Savaoth, foarte de folos, scoasă de pe grecie pre limba românească”, o Hartă a Țării Românești și „Istoriile Țării Românești…”, cuprinzând evenimentele de la începuturile țării și până în prezentul autorului (începutul secolului al XVIII-lea). Este primul istoric român care pune și discută problema continuității poporului român după retragerea romanilor, cu argumente valabile astăzi în logica lor. Ia atitudine fermă împotriva interpolărilor lui Simion Dascălu în cronica lui Grigore Ureche cu mult bunsimț, într-o frumoasă limbă română, cu fraze și cuvinte bine strunite, fluente, extrem de ușor lizibile și astăzi! A fost un umanist veritabil. Importanța cronicilor amintite a fost uriașă, deoarece: a)în domeniul istoriei: -au pus bazele istoriografiei românești; -au reprezentat cea mai importantă contribuție documentară pentru istoria noastră medievală; -au transmis idei fundamentale referitoare la continuitatea și unitatea noastră în spațiul dacic. b)în domeniul limbii: -cronicile reprezintă un nivel superior de folosire a limbii, față de textele religioase; -limba devine, din mijloc al comunicării directe, unul de creație și transmitere a culturii. c)În domeniul literaturii: -Cronicile conțin primele exerciții de compunere în limba poporului, în ele se găsesc întâile forme ale literaturii originale; -Deși, în general, sunt scrieri istorice, au valoare literară ce rezultă din: 1.Participarea afectivă a autorilor, care judecă oamenii și evenimentele; 2.Caracterul memorialistic; 3.Prezența unor procedee ale prozei artistice: narațiunea, descrierea, dialogul, portretul, precum și figurile de stil: metafora, epitetul, comparația; 4.stilul supravegheat; 5.apariția primelor versuri în limba noastră – ca preocupare a cronicarilor – ce demonstrează capacitățile complexe de expresie ale limbii române, pe care le vor demonstra poeții din epocile ulterioare; 6.cronicile sunt cea mai puternică mărturie că pe acest pământ au existat minți luminate, strâns legate de glia străbună, mândre de adevărații bărbați ai istoriei; 7.au reflectat, cu dificultățile inerente vremii, acele frământări interne, dar și ale altor țări – dovadă că n-am fost NICIODATĂ izolați de lume și de problemele ei; 8.au constituit izvor de inspirație pentru literatura de mai târziu.

FLOAREA NECȘOIU