ÎNCEPUTUL DICTATURII REGALE – 10 FEBRUARIE 1938

ÎNCEPUTUL DICTATURII REGALE
– 10 FEBRUARIE 1938 –

Carol al II-lea de Hohenzollern- Sigmaringen (Carol Caraiman) a venit pe lume în ziua de 16 octombrie 1893, în Sinaia. Era primul membru al familiei Hohenzollern născut în România și botezat ortodox. Primul copil (din cei 6) ai regelui Ferdinand și reginei Maria. De educație s-a ocupat regele Carol I (1839-1914), care i-a destinat ca profesor pe Nicolae Iorga. Grade militare până la cel de general de divizie. După moartea lui Carol I (1914) a devenit principe moștenitor și senator de drept. Apetitul sexual debordant i-a determinat acțiunile, de multe ori reprobabile. La sfârșitul Primului Război Mondial și-a părăsit regimentul din Piatra Neamț, a trecut fraudulos granița la Odessa și s-a căsătorit cu aleasa inimii, în pofida dorințelor Casei Regale. Printr-o misivă a anunțat decizia sa de a renunța la tron, la rangul de principe moștenitor. Putem remarca dubla măsură practicată de justiția militară română. Pentru aceeași faptă un român, Crăiniceanu, fiul generalului Crăiniceanu și nepotul de soră al generalului Presan, a fost executat, iar un Hohenzollern nu a suferit nicio pedeapsă. Din contră, peste câțiva ani a ajuns rege al României și timp de peste un deceniu a devalizat țara, după binecunoscutul principiu roman: Quod licet Jovis, non licet bovis.
Căsătoria prințului a fost declarată morganatică, tânăra soție a primit compensații substanțiale și a fost îndepărtată din anturajul prințului. Acesta trebuia educat și în martie 1921, pentru a i se stopa aventurile amoroase, a fost căsătorit cu Elena, fiica regelui Constantin al Greciei, iar după șapte luni și jumătate s-a născut fructul dragostei princiare, Mihai (25 octombrie 1921). Carol nu a renunțat să devină șeful statului. În 1925, regele Ferdinand, bolnav, făcea tratament în străinătate. Carol a pretins să îndeplinească prerogativele regale. Iorga scria: „Principele luase tonul de stăpân al Palatului, care avea să fie al lui și a vrut să facă ordine (n.r. – ordinea lui)”, încercând să îndepărteze pe Ion. I. C. Brătianu, Președinte al Consiliului de Miniștri (n.r. – de multe ori se folosește sintagma greșită primministru/ premier; din 1862, când a fost constituit guvernul comun al Țării Românești și Moldovei, acesta era condus de Președintele Consiliului de Miniștri, iar în 18 martie 1975 Nicolae Ceaușescu a instituit formula de prim-ministru), și pe Barbu Știrbei, cumnatul lui Ion I. C. Brătianu și amantul reginei Maria.
În viața năbădăiosului principe a apărut o femeie care „l-a îngenuncheat pe viață”, după cum nota Constantin Argetoianu. Principele a renunțat pentru a treia oară irevocabil la prerogativele de principe moștenitor (cum făcuse în 1918 și 1919) și a plecat în străinătate cu iubita. Consiliul de Coroană prezidat de regele Ferdinand a luat notă de renunțare și la 4 ianuarie 1926, Adunarea Națională Constituantă a adoptat legile prin care stabilea renunțarea la tron a principelui Carol și legea de succesiune la tron a principelui Mihai. A fost constituită Regența în timpul minoratului regelui Mihai, formată din principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea, juristul Gheorghe Buzdugan.
În februarie 1926 principele a scris patriarhului Miron Cristea, întărind hotărârea sa: „am acționat după singura mea voință și complet conștient de fapta mea”. Cine era femeia visurilor prințului? Lupescu Elena (zisă și Magda), dintr-o familie de evrei creștinați (tatăl ortodox, mama catolică). Căsătorită cu un ofițer, l-a „vânat” pe prinț cu multă asiduitate. În străinătate, Carol s-a stabilit la 20 km de Paris, într-o vilă la Neuilly, foarte bine protejată de intruși și ziariști. Întrucât nu mai făcea parte din familia domnitoare română, devenind persoană particulară, a optat pentru un nume civil. Inițial, voia să fie Scarlat Mănăstireanu (de la numele moșiei sale, Mânăstirea, moștenită de la Carol I) apoi a optat pentru Carol Caraiman (se născuse la Sinaia și muntele Caraiman domina localitatea). Fire schimbătoare, Carol tatona terenul spre a reveni în țară, cu toate că se angajase în scris în 1925, să nu se reîntoarcă timp de zece ani fără a fi chemat de cei în drept și fără autorizația suveranului.
La 20 iulie 1927, regele Ferdinand a murit. Carol a considerat că a venit vremea lui. A făcut declarații ziarului parizian „Le Matin” în care preciza că scrisoarea de renunțare la tron din decembrie 1925 a fost redactată „silit de împrejurări grave și de către persoane asupra cărora se abține de la lămuriri”. Era prima declarației în care Carol revendica tronul. La Paris și în țară s-au creat grupuri de simpatizanți (carliștii), care activau în favoarea fostului principe, susținând că mai bună este regalitatea lui Carol al II-lea, decât Regența de 13 ani a lui Mihai. Aceasta deoarece în ziua morții regelui Ferdinand a intrat în vigoare domnia regelui Mihai și tutela Regenței.
Guvernul a ripostat împotriva intențiilor fostului principe prin ministrul de interne I. G. Duca, acesta, în august 1927, semnând actul: Instrucțiuni permanente în vederea unei eventuale reîntoarceri clandestine în țară a fostului principe Carol. Organele de ordine vor interzice intrarea acestuia în țară, iar dacă ar fi intrat fraudulos, ar fi fost arestat. În caz de împotrivire se va face uz de armă până la sfărâmarea completă a rezistenței. Un îndârjit carlist, Mihail Manoilescu (fost ministru de Externe în 1940, care a leșinat pe masă cu harta României ciopârțită prin arbitrajul/partajul/ dictatul de la Viena din august 1940, dar totuși a semnat cedarea teritoriului românesc), a fost cutia poștală a lui Carol în corespondența cu politicienii din țară. În 1927 a sosit în România cu patru scrisori adresate de Carol unor înalți factori de decizie. La graniță, i-au fost confiscate și a fost deferit Curții Marțiale, care l-a achitat, câteva zile mai târziu.
Ion I. C. Brătianu, șeful Partidului Național Liberal, a trecut la cele veșnice, facilitând lui Carol revenirea în țară, cunoscut fiind faptul că Ionel fusese cel mai vehement opozant al revenirii fostului principe în România. În lupta politică dintre țărăniști și liberali, primii au profitat de eveniment, încercând să preia puterea. Iuliu Maniu a avut legături neoficiale cu Carol, oferindu-i facilitarea revenirii cu o dublă condiție: reluarea mariajului lui Carol cu Elena și debarasarea prințului de Elena Lupescu (și implicit respectarea legilor țării, Constituția din 1923). Partidul Național Țărănesc a planificat în secret revenirea în România la 6 mai 1828, când P.N.Ț. organiza la Alba Iulia o mare adunare „națională”. Carol, cunoscând planul, s-a deplasat la Londra, unde a lansat un manifest Românilor: „Vreau să mă înapoiez prin voința noastră, spre a conduce România… spre a continua opera celor doi mari regi ai noștri”. Însă oficialitățile britanice, avertizate de București, au interzis decolarea avionului lui Carol. Dar ce nu s-a realizat în 1928, a reușit în 1930. Carol, impulsionat de Duduia care „duduia”de nerăbdare să-și schimbe statutul de anonimă turistă în Franța cu cel de amantă oficială a viitorului rege al României, și – cine știe? – poate se vor ivi perspective și mai promițătoare, a sosit la București în seara zilei de 6 iunie cu pașaport fals, pe numele Eugen Nicolas, așa cum trecuse granița și în 1918, tot cu pașaport fals. Avea experiență prințul! Întâmpinat la Băneasa, unde aterizase, cu efuziuni de fratele său, prințul Nicolae, a telefonat lui Maniu, Președintele Consiliului de Miniștri, care i-a promis că-l va sprijini pe prinț dacă va respecta cele două condiții (Maniu, care depusese jurământul de credință Regelui Mihai în 1928). Carol nu s-a sinchisit și nu a promis. Slăbiciunea lui Maniu, care putea, ca șef al Guvernului, să-l asvârle peste graniță pe intrus, s-a dovedit fatală României. La 8 iunie 1930, Parlamentul României a anulat legile din 4 ianuarie 1926 și în temeiul Constituției… succesiunea tronului României se cuvine de drept Alteței sale Regale, principele Carol. Așa mergeau trebuința în România (oare acum este astfel?): în 1926 Adunarea Națională Constituțională adoptă legi prin care principele renunța la tron și Mihai devenea rege, iar peste patru ani și jumătate, în 1930, Parlamentul României îl detrona pe Mihai și îl punea pe taică-su rege, în sfidarea oricăror legi și a oricărui bun simț. Mai grav era faptul că prințul Carol își deposeda propiul fiu de prerogativele regale acordate prin lege de instituții consacrate legal. Restaurația a devenit fapt împlinit, spre rușinea clasei politice românești cu aceeași mentalitate și mod de acțiune și atunci și astăzi. Nil novi sub sole (nimic nou sub soare pretinde) pretinde latinul. În aceeași zi de 8 iunie, în discuția cu Nicolae Iorga, regele Carol al II-lea afirma ritos: „Vreau un ministeriu (guvern) de concentrare… Miniștrii care mă reprezintă pe nume, eu să-i numesc!”.

Imediat, asupra bietei Românii s-au abătut stoluri de pleșcari, profitori și jefuitori, unii autohtoni, alții străini. Printre ei, bineînțeles, Duduia sosită în august 1930. În aceste condiții, regele s-a debarasat de eventuala opoziție. Mamei sale, Regina Maria, i s-a fixat domiciliul la Balcic. Soția sa, regina Elena, mama fiului său Mihai, a fost deposedată de titlul de regină și era apelată numai cu Majestatea Sa (poate că regele dorea o altă regină!). Mihai a fost numit Mare Voievod de Alba Iulia. Toate hotărârile regelui au fost îndeplinite fără crâcnire de Iuliu Maniu, inclusiv lista civilă (Carol al II-lea – 40 milioane lei, regina Maria – 20 milioane lei, principesa Elena – 7 milioane lei, principele Mihai – 7 milioane lei). S-a instituit imediat o camarilă formată din carliști și „cotizanți”: Nicolae Malaxa (unul din cei mai mari bogătași din România, 98% contracte cu statul, cu profituri între 300 și 1000%), Max Ausschnitt (mare industriaș, Uzinele și Domeniile Reșița), Mihail Manoilescu, Ernest Urdăreanu (omul indispensabil cu afaceri în umbră, cum îl aprecia Carol al II-lea, adjutant regal, prefect apoi mareșal al Palatului, girantul averii personale a regelui), Gavrilă Marinescu (prefectul Poliției Capitalei, ministrul Ordinii Publice), Aristide Blank (bancher, finanțistul camarilei, care i-a dat Duduii 11 milioane lei, cu care aceasta și-a cumpărat vila din Aleea Vulpache), Ion Gigurtu/Gigârtu (mare industriaș, societatea Mica pentru exploatarea zăcămintelor de aur și metale neferoase din România, ministrul Industriei și Comerțului, Lucrărilor Publice și Comunicațiilor, președinte al Consiliului de Miniștri, care a acceptat dictatul din august 1940), Constantin Puiu Dumitrescu (secretar particular al regelui), Felix Wieder (o eminență cenușie care, cu tact, a influnențat multe din hotărârile regelui) etc. Și, bineînțeles, Duduia, care a devenit cea mai bogată și influentă femeie din România. Sprijinindu-se pe membrii camarilei și protejându-i, Carol a reușit în câțiva ani să devină unul dintre cei mai bogați oameni din România și chiar din Europa. Averea sa era constituită din moșii, imobile rurale, imobile urbane, acțiuni la numeroase întreprinderi și bănci, avere mobilă etc.
Oamenii de încredere ai Suveranului la Ministerul de Externe, numiți la sugestia Reginei Duduia, au fost Tătărescu și Titulescu. Primul, la Ambasada României de la Londra, Titulescu la cea de la Paris, au cărat în străinătate milioanele făcute de cuplul CC (Carol-Cocota) în mod fraudulos, pe care le-au depus în bănci cu cifru secret. Au fost recompensați: Nicolae Titulescu cu Ministerul Afacerilor Străine (1927- 1928 și 1932-1936) iar Gheorghe Tătărescu cu Președinția Consiliului de Miniștri (1934-1937, 1939-1940), răstimp în care avea două variante de răspuns la solicitările regelui: „S-a făcut Majestate”, când dorința suveranului era posibilă; „Se va face, Majestate”, dacă aceasta era irealistă.
Dar regele nu era mulțumit. Voia toată puterea, fără opoziția Parlamentului, Guvernului, partidelor politice, pentru a-și satisface fapta insațiabilă și patologică pentru avere. La 10 februarie 1938, guvernul Octavian Goga – A. C. Cuza a fost înlăturat și prin numirea guvernului patriarhului Miron Cristea a debutat dictatura regală. A fost promulgată o nouă Constituție (27 februarie) și au fost desființate partidele politice (31 martie). Timp de peste doi ani și jumătate, bunul plac al regelui Carol al II-lea a fost legea fundamentală a țării. A urmat o sălbatică spoliere a României și de autohtoni, și de străini, o îmbogățire a regelui și camarilei sale, asasinate politice ca mijloc de rezolvare a luptelor pentru putere. În anul 1940, trei rapturi teritoriale în iunie, august și septembrie au diminuat suprafața României Mari cu o treime, deși regele a promis că nu va ceda nicio brazdă de pământ românesc. Îngrozitoare ispașă a țării pentru instaurarea dictaturii regale!

VIOREL GH. SPETEANU