Creatii literare – GENI DUȚĂ

CĂPRIOARA
„Era o zi călduță, deși era deja sfârșit de noiembrie. Soarele sclipea pe un cer albastru în profunzime și nici un nor nu întuneca lumina blândă. Frumusețea acestei zile îl întrista și mai mult, își amintea de momentele, scurtele momente în care fusese aproape fericit alături de copila albă, cuminte, docilă dar din ce în ce mai sclipitoare, într-o continuă și surprinzătoare transformare. „Ca o floare care se deschide”, îi veni în minte metafora banală dar adevărată în cazul ei. Se gândea că de fapt, transformarea nu era numai a ei, ci și a lui, pentru că de când apăruse ea, părea că se reîntoarce la el, un bărbat încă tânăr, de nici cinci zeci de ani.
Auzise un fâșâit ușor în livadă. Ciobănică ciulise urechile și se ridicase destul de greu pe labele din față, căci rana încă nu era închisă. Cineva pășea cu grijă prin iarbă.
Se gândise că se întorseseră cei patru zdrahoni, dar Ciobănică nu mârâia. Dimpotrivă, începuse chiar să dea din coadă. Maria?!
Ea apăruse timidă, după trunchiul unui copac și rămăsese nemișcată, privindu-l cu intensitate. Victor nu se mișcase, de parcă se temea să nu o sperie, să nu o facă să dispară în pădurea din care apăruse. Câteva secunde lungi privirile lor se încrucișaseră cu sentimente diferite, ea parcă vinovată, el fericit că o vede, că e teafără. Ciobănică fu cel care se trezi primul și înălță botul mirat către el, aproape împingându-l să se ridice și dacă văzu că nu se face înțeles, scoase un lătrat scurt, ca o dojană. Victor tresărise.
– Ce faci, fată? Cum ai scăpat… Doamne, ce frică mi-a fost pentru tine! De ce ai rămas acolo? Hai înăuntru, că noi ne mișcăm mai greu.
Regretase aproape imediat fraza, pentru că se gândise că fata ar fi putut lua vorbele lui ca un reproș. Dar Maria zâmbise larg, cu tot chipul și dintr-un salt sărise peste stratul de flori din fața pridvorului, ocolise în goană zidul și urcase în trei sărituri scara, apoi se aruncase la picioarele lui, îmbrățișându-l strâns și imobilizându-l. El se aplecase și o mângâiase pe păr, îi ridicase fața udă de lacrimi și o sărutase cât putea de părintește pe obraji, cutremurat de pornirea masculină care îl traversa. ”(CĂPRIOARA – roman, 2018)