ACASĂ / ARTICOLE / MITOLOGIE ȘI FOLCLOR ROMÂNESC / TRADIȚII ȘI OBICEIURI – FOCUL

TRADIȚII ȘI OBICEIURI – FOCUL

TRADIȚII ȘI OBICEIURI
– FOCUL –

Societatea modernă este tributară mitului ca element civilizator, după cum, pe bună dreptate, remarca Mircea Eliade în Mithes, Rêves et Mystères”: „Este evident că unele sărbători profane în aparență, din lumea modernă, mai păstrează structura și funcțiile lor mitice: petrecerea de Anul Nou sau sărbătorirea nașterii unui copil, petrecerea la construirea unei case sau numai la instalarea într-un nou apartament trădează necesitatea obscură a unui nou început, a unui incipit vita nova, adică a unei regenerări totale”.
Una dintre tradițiile a căror origine se pierde în negura vremii este aprinderea focurilor ceremoniale în anumite zile ale anului și obiceiul de a sări peste ele sau de a juca în jurul lor Deși existența lor nu poate fi urmărită decât până în Evul Mediu, ele datează cu mult înaintea răspândirii creștinismului. Ca dovadă a practicării lor din vremuri mai îndepărtate în nordul Europei sunt încercările sinoadelor creștine din secolul al VIII-lea de a le desființa, ca fiind ritualuri păgâne. În aceste focuri erau arse uneori efigii, simulându-se arderea unei persoane vii, se pare că în vechime erau, cu adevărat, arși chiar oameni vii.
Romulus Vulcănescu, în Mitologie română, consideră că unele superstiții, credințe și obiceiuri despre foc par a decurge firesc dintr-un cult al soarelui: „În mitologia română focul este conceput în trei moduri: ca stihie cosmică, ca putere sacră și ca făptură mitică”; drept „«element» permanent, etern și prezent în tot ce alcătuiește viața cosmică și terestră / …/ deși se prezintă sub mai multe forme distincte/…/ două sunt mai importante: focul ceresc și focul pământesc”. Și, redă în continuare o legendă din cartea lui D.A.Vasiliu, Focul viu în datinile poporului roman, în care se povestește că după ce au creat Fârtații lumea, Nefârtatul, vrând să o păstreze numai pentru el, a creat focul. Fârtatul, văzându-l pâlpâind pe pământ, i-a plăcut și, în lipsa Nefârtatului, l-a furat și l-a ascuns într-o piatră. Nefârtatul, văzând că focul s-a stins, a fugit degrabă la Fârtat și l-a întrebat dacă i l-a furat. „Eu pot să scot foc din piatră (a zis acesta). Și a izbit două pietre și a ieșit focul. Așa focul stăpânit de Fârtat a devenit sfânt”. Și astfel a fost transmis prin inițiere oamenilor ca foc ceresc și foc pământesc. În aceste două ipostaze, focul e o entitate divină, atât binefăcătoare cât și răufăcătoare. El este folosit ca simbol al sacrificiului adus divinității. Focul ceresc și cel pământesc a fost și mai este folosit în magia albă și neagră, în citirea viitorului, a unor evenimente, în funcție de limbile de foc, de culoarea și direcția acestuia, precum și după fumul produs.
Focul pământesc, obținut adesea din focul ceresc, era considerat sacru. Era întreținut pe vatră, uneori întregul an, sub formă de jar menținut sub cenușă. În ajunul marilor sărbători ale calendarului popular era stins ritual și reaprins ca semn de reînnoire a puterii lui sacre. Era aprins festiv la naștere, nuntă și moarte, adesea în curțile din sat, unde se ridicau ruguri. Acest ceremonial al rugurilor s-a păstrat în unele locuri până în zilele noastre.
Focurile ceremoniale se aprindeau mai cu seamă primăvara și la solstițiul de vară; pe alocuri, însă, ele se aprindeau și la sfârșitul toamnei sau în cursul iernii, mai cu seamă în ajunul Sărbătorii Tuturor Sfinților (31 octombrie), de Crăciun și înaintea Bobotezii. Cele din primăvară cădeau de obicei în Postul Mare, în ajunul Paștelui sau de 1 Mai. Asemenea focuri erau și mai sunt, mai ales prin unele sate, aprinse și în zilele noastre, prin toată Europa și, bineînțeles, și la noi în țară.
Prin Belgia, nordul Franței și unele părți din Germania, cu 1-2 săptămâni înainte de Ziua Marelui Foc, cum se numește pe acolo duminica acea, copiii merg din casă-n casă ca să adune lemne. Pe alocuri, cel care nu le satisface cererea este urmărit de copii, a doua zi după ceremonie, ca să-i înnegrească fața cu cenușă din focul stins. Când sosește ziua, copiii taie tufișuri, mai cu seamă ienupăr și mătură, iar seara focuri mari ard pe toate înălțimile. Ca satul să fie ferit de incendiu, se crede că trebuie să se zărească șapte focuri. Pe râul Meusa, când este înghețat, se aprind focuri pe gheață. La Grand Halleux, în mijlocul grămezii de lemne, se ridică o prăjină numită „makral” sau „vrăjitoarea” și cel mai tânăr mire aprinde focul. Prin alte părți, în foc este ars un om de paie. Tineri și copii sar peste foc și dansează în jurul lui, pentru o recoltă bogată, căsătorii fericite sau pentru a fi păziți de colici. În Brabant, până în secolul al XIX-lea, în acea duminică, femeile și bărbații deghizați mergeau cu făclii aprinse pe câmp unde cântau cântece hazlii și jucau, ca să alunge „semănătorul cel rău”, ziceau ei, pomenit în Evanghelie în legătură cu acea zi. Prin unele locuri din ținutul Hainaut, acest obicei se sărbătorea, până în 1840, sub numele de Scouvion. În prima duminică din Postul Mare, numită Ziua Micului Scouvion, copiii și tinerii alergau prin grădini și livezi cu torțe aprinse strigând: „Aduceți mere, aduceți pere și vișine negre pentru Scouvion”, după rostirea acestor cuvinte, cel ce purta torța aprinsă o învârtea prin aer și o arunca printre ramurile merilor, perilor și vișinilor. Duminica următoare, numită Ziua Marelui Scouvion, se repeta goana, de după amiază până se lăsa noaptea.
În seara primei duminici din Postul Mare, în Auvergne nu-i sat, cătun sau fermă care să nu aibă focul ceremonial. Și după aprinderea focurilor și săritul peste flăcări, urmează ceremonia Grannas-mias (care n-ar fi imposibil să fie chiar numele vechiului zeu celtic Grannus), reprezentat printr-o torță de paie aprinsă în vârful unei prăjini. Când focul este pe teminate, toți tinerii își aprind torțele de la el și se duc peste tot pe unde sunt arbori fructiferi, cântând tare: „Granno prietene, Granno tată, Granno mamă”, după care pun torțele aprinse sub fiecare pom și cântă: „Branndo, brandounci, tasque brantso, in plan panei!”, adică: „Arzi, tăciune, o creangă verde, un coș plin!”. Prin unele sate oamenii aleargă cu torțe aprinse pe ogoare și scutură cenușa torțelor pe semănături; ca să ouă mult găinile în cursul anului. După această ceremonmie, fiecare se duce acasă și mănâncă bucate tradiționale (pandișpan și clătite).

Obiceiul de a purta torțe aprinse prin livezi și pe ogoare, în prima duminică a Postului Mare, pare a fi generalizat în Franța, indiferent dacă aprind sau nu focuri ceremoniale în aer liber.
Obiceiuri similare erau practicate și în Germania, Austria și Elveția. În Elveția, datorită focurilor aprinse în seara primei dumimnici din Postul Mare, acestă zi este numită în popor Duminica Scânteilor. James George Fraser spune că e imposibil să se facă demarcația între focurile în aer liber din duminica Postului Mare și focurile „Alungării Morții”, cam din aceeași perioadă, de Lăsata Secului, care constă în aruncarea unui om din paie, cu haină și căciulă de blană, într-o groapă din afara satului, căruia i se dă foc. În timp ce el arde, cei ce asistă la ceremonie caută să-și însușească o bucată din el, pe care o îngroapă pe ogorul său sau o atârnă de cel mai înalt pom din grădină. Astfel, este convins că va avea o recoltă bună. Prin alte locuri, momâiei i se face un proces în toată regula, învinuindu-l de toate furturile de prin împrejurimi. Ea este purtată prin sat, împușcată și arsă pe rug. Se dansează în jurul focului și ultima căssătorită din sat trebuie să sară peste foc.
În munții Eifel, omul de paie care era ars, de astă dată, în sâmbăta Paștelui, era numit Iuda; întregul sat aducea lemne pentru rugul lui, iar după ce ardea, fiecare lua surcele carbonizate pe care le păstra și le înfigea în ogoare în ziua Walpurgiei (1 mai), pentru a apăra grâul de mălură și neghină.
În Bavaria superioară, în sâmbăta Paștelui, între nouă și zece seara se proceda la Arderea Omului de Paști. La distanță de vreun kilometru de sat, tinerii înălțau o cruce învelită în paie, având aspectul unui om cu brațele întinse. Tinerii sub 18 ani nu aveau voie să participe la această cremonie. Unul dintre tineri stătea lângă Omul de Paști, cu o lumânare sfințită, adusă de la biserică, aprinsă în mână. Ceilalți stăteau la distanțe egale, formând un cerc în jurul crucii. La un semn, alergau de trei ori în cerc, iar la al doilea semn, alergau spre cruce și spre flăcăul cu lumânarea aprinsă; cel care atingea primul ținta avea voie să aprindă Omul de Paști. Cât timp ardea acesta, toți se veseleau. După ce Omul se transforma în cenușă, erau aleși trei tineri, fiecare dintre ei trăgea de trei ori câte un cerc în jurul cenușii, după care plecau cu toții. În lunea Paștelui, sătenii adunau cenușa și o împrăștiau pe ogoare. Totodată puneau pe câmp și salcie cu mâțișori, sfințită în biserică de Florii, iar în Vinerea Mare se sfințeau și se carbonizau bețe, toate acestea pentru apărarea ogoarelor împotriva ruperilor de nori și a grindinii.
Și în Olanda se aprindeau focuri pe coline. În Suedia se trăgea cu arma în toate direcțiile și se aprindeau focuri pe toate colinele, ca să îndepărteze bolile și spiritele rele.
La noi în țară, de Înviere, chiar și în vremurile noastre, sătenii de la noi din țară aprind „focurile de
veghere” (numite astfel pentru că se zice că ar închipui focul la care s-au încălzit ostașii ce vegheau mormântul Domnului), care prin unele sate se aprind și ard pe tot parcursul nopții, scăldând în lumină nu numai dealurile, ci și văile. În jurul acestor focuri stau roată oamenii, povestind întâmplări din viața lui Iisus după Sfânta Scriptură a Noului Testament. Aceste străji (vigilii) se țin și în apropierea bisericilor în noaptea spre Paște (că la mormântul Mântuitorului au fost puse străji, dar și pentru a nu scăpa momentul Învierii).
În timp ce ard focurile, țăranca pregătește blidul. Într-un coșuleț, ciubăraș sau castron așază tot ce vrea să sfințească: paști, ouă încondeiate (mai cu seamă cu crucea Paștilor), o bucățică de slănină, brânză, unt, hrean (hreanul este folosit și ca medicament, mai ales pentru oi și vite, după ce a fost sfințit,se păstrează în pământ),
iarbă mare (care se amestecă în hrana vitelor, ca să dea mai mult lapte), usturoi (cu care se freacă trupul celor bolnavi), toaie (folosit tot ca medicament), mac, odolean (de leac), o hrușcă de sare, leuștean (tot pentru vitele bolnave), tămâie (folosită în caz de cumpene grele – furtună sau la tămâiatul bolnavilor), busuioc, cârpa cu care s-au șters ouăle roșite (căreia i se atribuie calități vindecătoare) și o lumânare, care se păstrează șapte ani și este aprinsă împreună cu tămâia, când comuna este amenințată cu grindină.
Romulus Vulcănescu, în opera citată, afirmă că „de Paști, în Muntenia și Banat, până în secolul al XIX-lea, se aprindeau ruguri în curțile bisericilor în noaptea Învierii. Rugurile transsimbolizau ritul funerar străvechi de tranziție de la moarte la viață, de la întuneric la lumină, de la iarnă la primăvară”.
În Bucovina se strâng clăi întregi de cetină care se aprind și se lasă să ardă toată noaptea. Flăcăii și băiețeii sar peste acest foc pentru ca vrăjitoarele și fermecătoarele să nu aibă nicio putere asupra lor. Cât despre păstrarea aceatei datini, oamenii spun că: „Așa au apucat părinții din părinți, moșii din strămoși până într-al șaptelea neam și așa vom ținea și noi, câtă vreme vom trăi”.
Prin Transilvania, datina era mai spectaculoasă, se azvârleau, seara, roți de lemn, învăluite în paie și unse cu păcură, cărora li .se dădea foc. Roțile de foc se rostogoleau năvalnic pe panta dealului, lăsând în urmă o jerbă de scântei. Tinerii alergau alături de roata de foc strigând: „Păzea că vine roata de foc / cu belșug și noroc; / Păzea că vine soarele / și vă arde picioarele, / păzea, păzea”.
Ca putere sacră binefăcătoare sau răufăcătoare, nu trebuie scuipat, nu trebuie luat în derâdere, nu trebuie să te juri pe el. Pe cei ce încălcau rânduiala, îi pedepsea cu pieirea.
Printre superstițiile mărunte, femeile, ca să nască ușor, mănâncă, în timpul sarcinii, cărbuni stinși, iar împotriva deochiului se sting cărbuni aprinși în apa din care se dă celui deochiat să bea.
Prin Oltenia, colindătorii (pițărăii) scormoneau jarul cu bastoanele lor, pentru a ura gazdei noroc de Anul Nou.
Toate popoarele neolatine, ca și strămoșii lor, romanii, nu pronunțau cuvântul ignis (foc), el era tabu, spuneau numai focus (vatră). La întoarcerea de la înmormântarea unui membru al familiei, în zonele pastorale, rudele săreau peste un foc din afara curții casei, ca să se purifice de spiritele funerare răufăcătoare.
Focul subpământean, în general, și cel infernal, în special, a trecut sub puterea Nefârtatului și a demonilor, el se manifestă în unele zile din an ca flăcările comorilor necurate, ca focuri ce pâlpâie în mlaștini puturoase, care ard la suprafață (vulcanii mlăștinoși). Unele făpturi mitice se înfățișază oamenilor sub aspectul focului: Joimărițele ies din munți sub formă de flăcări; Zburătorul alunecă peste păduri și intră în casele oamenilor sub formă de sul de foc.
După unele legende și basme mitice, focul era considerat și o făptură mitică antropomorfă, înfățișat când ca o făptură bună, când ca un înger binefăcător, și uneori chiar ca Însuși Dumnezeu.
Din toate aceste superstiții, credințe, datini și tradiții, după cum conchide Vulcănescu (op.cit), reiese transgresarea unor aspecte ale cultului solar în cultul focului la români, după cum afirmam și eu, încă de la începutul acestui articol.

Beatrice Kiseleff

Citarea se poate face în limita a 300 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral articolele purtătoare de Drepturi de Autor din cadrul IndependentaRomana.ro sau al revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ fără acordul Fundaţiei literar-istorice "Stoika". Pentru mai multe detalii, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro


Recomandări

Vasile Ciocârlan un meșter popular

Îmbinând creativitatea, spiritualitatea și utilitatea, artele tradiționale se numără printre cele mai importante aspecte ale …

Locuinta tradițională a satului românesc

„Satele noastre sunt încă puţin cunoscute. Nu sunt cercetate în adâncul lor de viaţă. Despre …







Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Toate informaţiile şi articolele publicate pe acest site de către colaboratorii şi partenerii revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ şi ai Fundaţiei literar-istorice "Stoika" sunt protejate de dispoziţiile legale incidente. Copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui site sunt interzise. (vezi secţiunea TERMENI ȘI CONDIȚII). Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ATENȚIE! Postaţi pe propria raspundere! Vă rugăm să comentaţi la obiect, legat de conţinutul prezentat in material. Inainte de a posta, citiţi regulamentul. Ne rezervăm dreptul de a şterge comentariile utilizatorilor care nu intrunesc regulile de conţinut prevăzute la capitolul TERMENI SI CONDIȚII. Site-ul IndependentaRomana.ro nu răspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine integral autorului comentariului.




Te-ar mai putea interesa şi articole din: