Transfer antropomorf – Antropologie creștină

Transfer antropomorf
– Antropologie creștină –

Chip după Arhetip

Antropologia creștină este studiul despre om, bazat pe revelația dumnezeiască care se ocupă de originea, constituția și menirea omului, după dogmatica ortodoxă.Însă trebuie precizat, că „Temelia lumii sau baza antropologiei umane este Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat (In 10, 10), în stare de jertfă iubitoare. Este fără precedent faptul că „Dumnezeu nu s-a descoperit atât de mult ca în coborârea Fiului Său la noi, ca om. Făcându-se om, Dumnezeu micșorează la maximum distanța față de noi”. ”A fi creștin înseamnă a coborâ Absolutul la nivel cotidian… Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria„ menționa Petre Țuțea într-un interviu.
Citind Sfânta Scriptură, găsim că omul a fost făcut în a șasea zi de Dumnezeu, cu propriile Sale mâini după o întreită sfătuire. Și a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul și asemănarea Noastră…Și l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; bărbat și femeie i-a făcut. Această subliniere prin repetiția verbului „a face”, confirmă prezența Dumnezeului în trei persoane.
Pentru toată zidirea, Dumnezeu a zis să se facă, să fie, și a fost așa.Observăm că doar pentru om a zis „să facem”. Aici sfinții părinți tâlcuiesc necesitatea convorbirii celor trei persoane ale Dumnezeirii,Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, spre a chibzui această din urmă creație. Astfel pe de o parte aflăm prima teofania Genezei,pe de altă parte observăm dificultatea, complexitatea și sensibilitatea acestei creații microcosmice.
Omul nu este un simplu element, fără scop. A fost creat din marea iubire a lui Dumnezeu. În jurul său, mai bine spus pentru el s-a creat prin Logos, prin Cuvânt mai mult decât un habitat. Un întreg univers. Cum ar fi putut Dumnezeu să-și lase opera în condiții neprielnice? Și a făcut totul din nimic, creatio ex nihilo, înainte de a-l face pe el
Sfântul Grigorie Teologul scrie despre înființarea, înainte de toate a unei lumi cugetătoare dar nevăzută, exprimată prin cerul, o lume îngerească. Apoi a făcut pământul, lumina, luminătorii, au puit apele, peste pământ au zburat păsări, pământul a dat verdeață și roade, și ființe vii, o a doua lume, cea materială, și le-a pus în bună armonie. Cuvântul Ziditor, hotărând să le dezvăluie și să le alcătuiască..Și a plămădit pământ, și a suflat în el suflare de viață din Sine, apoi l-a pus pe pământ făcând posibilă trecerea sa din neființă la viață veșnică. Iată legătura intrinsecă și ontologică a omului cu pământul și cu Dumnezeu, Imago Dei. Dar omul este „arhonul creaţiei împreună cu care trebuie să ajungă la Creatorul tuturor”.A fost așezat în Rai într-o armonie perfectă, înzesrat cu nume și cu daruri deosebite, dintre care cele mai de seamă, rațiunea, simțirea și voința, asemenea cu „chipul Prototipului” așa încât tot pământul și viețuitoarele să i se supună. La astfel de cinste l-a adus pe om. Dar era singur.A văzut Dumnezeu că nu e bine să fie omul singur și i-a făcut femeie care să-i fie de ajutor. Și l-a numit Adam ce se cheamă pământ iar el a pus numele femeii sale Eva, ce se cheamă viață, căci era mama tuturor.
Dumnezeu evită să numească pe cineva, acela nu are chip după asemănarea Sa, este desfigurat de păcat. Patima, îl face pe om, neom.Astfel matricea umană era completă și erau toate, foarte bune” după traducerea omiliilor la Hexaemeron ale sfântului Vasile cel Mare, sau„ foarte frumoase” după traducerea din Septuaginta, căci după sfătuire și lucrarea sinergicăprin comuniune a sosit „momentul Autocriticii”. Dar menirea și misiunea omului este specială, depășind „pe cea a îngerilor, deşi îngerii îi sunt superiori omului”, atrage atenția Daniel Gligore. Mai mult, el are „darul creator pe care nu-l au îngerii şi menirea grea de a spiritualiza şi transfigura cu puterea harului dumnezeiesc lucrător în el şi cu ajutorul duhurilor netrupeşti lumea văzută. Din această cauză omului i s-a dat, alături de calitatea de slujitor al lui Dumnezu pe care o au şi îngerii şi pe aceea de stăpânitor (arhon) al creaţiei”.
În viziunea sfântului Vasile cel Mare, Dumnezeu este Marele Meșter care l-a făcut pe om cu trup, ca „templu al Duhului”, i-a amplasat pe protopăriți în cea mai frumoasă „grădină”, cea a Edenului și le-a dat să păzească o poruncă, o lege, model care a fost perpetuat până în prezent, un fel instrucțiune de folosire a spațiului, și anume să nu se atingă, cu atât mai puțin să mănânce roade din pomul aflat în mijlocul Raiului, căci cu moarte vor muri. Iată cu câtă grijă gestionează Marele Meșter spațiul și lucrarea Sa, nelăsându-i în neștiință, ci învățându-i prin argumentare.
Adam și Eva erau „îmbrăcați cu lumină”, cu haina curăției sufletești și trupești. Observăm concepția dihotomistă a creștinismului în existența celor două elemente, material și spiritual. Părintele Dumitru Stăniloaie consideră că în structura sa iconică, omul este inelul de legătură între Dumnezeu și creația Sa. Iar cum spune Panayotis Nellas,„protopărinţii erau înveşmântaţi cu veşmântul deiform ţesut de Dumnezeu. (Tema hainei este de o excepţională importanţă în această perspectivă antropologică, întrucât haina se dovedeşte nu numai a fi constitutivă omului, dar este în acelaşi timp „interfaţa“ lui, calea prin care acesta se poate pune în relaţie cu alteritatea, cu celălalt, oricare ar fi acesta – Dumnezeu sau aproapele).
Ei aveau de lucru la asemănarea cu Prototipul după chipul căruia au fost făcuți.Munca lor era paza poruncii și împlinirea virtuților din proprie voință. Prin neascultare și călcarea poruncii, au fost izgoniți din Rai și au ajuns să se confrunte cu părerea de rău după „Paradisul pierdut”, cu teama de necunoscut, cu stresul cauzat de condițiile nefavorabile și efort, cu durerea nașterii de copii, cu căderi succesive în diferite păcate, dar nu în ultimul rând cu teama de moarte. Prin neascultare, au pierdut relația cu Dumnezeu. „Dacă raportul dintreom și divinitate dispare,nu e posibilă nici o morală” ne spune Petre Țuțea în cartea sa Între Dumnezeu și Neamul meu.

Conștiința luminată de Duhul, era ca o „oglindă” a persoanei, spune părintele Stăniloaie. Odată îndepărtat Duhul prin cădere, s-a pierdut și „oglinda”, s-a rupt legătura, „inelul”, și omul nu s-a mai cunoscut pe sine. A fost nevoie de timp îndelungat de adaptare de la starea de confort fizic și psihic, duhovnicesc, la un disconfort pe toate planurile.
Chipul după Arhetip și-a pierdut „haina străvezie” și a căpătat una „din piele”, de care să se rușineze de câte ori își va aminti. „Această lipire a omului de cele sensibile, fiind o cădere de la legătura cu ordinea spirituală, e şi o cădere de la firea sa, o cădere într-o existenţă paranaturală (de la κατάφύσιν la παραv φύσιν)”. Din acest moment Dumnezeu i-a trimis în lume, ca să nu se înfrupte și din pomul veșniciei vieții, dându-le alte porunci, să crească și să se înmulțească. Această creștere nu face referire doar la aspectul fizic, ci după cum spune Sfântul Vasile cel Mare, este vorba și de creșterea duhovnicească a omului lăuntric, iar înmulțirea se explică la fel, din ambele puncte de vedere,cea fizică și cea cu referire la Evanghelie, adică la vestirea mântuirii, o agonisire lucrătoare pe plan misionar.Abia acum Adam a cunoscut-o pe Eva și au avut copii, căci înainte de izgonire Dumnezeu rânduise alt fel de creștere și înmulțire.De aceea au fost făcuți bărbat și femeie, căci El fiind înaintevăzător știa că vor cădea în păcatul neascultării, știa că va fi nevoie de restaurarea omului prin jertfa propriului Fiu și prin învierea Sa. Așa au făcut și acea sfătuire dumnezeiască pentru ca Cel apofatic să se golească de slavă, să intre în rolul omului ca să-l îndumnezeiască prin unirea ipostatică, spune Sf.Maxim Mărturisitorul.
După cădere, protopărinții au fost chemați de Creator, dar rușinându-se, s-au ascuns. Desigur, Dumnezeu cunoștea motivul, dar a așteptat ca ei să-și recunoască vina, să se smerească, și să-și ceară ieretare. În această înprejurare apare protocentrismul care ar putea fi asimilat, în viziunea sfinților părinți cu îndreptățirea de sine. Pe rând consideră că ce au făcut este bine, aruncând vina unul pe celălalt și apoi pe șarpe, ba chiar pe Creator, căci Adam spune: Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, ea mi-a dat din pom, și eu am mâncat.Cu alte cuvinte, El deține vina de a-i fi dat femeia. Deci omul nu și-a asumat fapta, ci a transferat vina. Cu toate acestea, Dumnezeu nu a renunțat la creația Sa și i-a mai acordat o șansă.„Omul este chip [icoană] al lui Dumnezeu. De aceea, el nu numai că are tendinţa de a- L cunoaşte şi de a- L propovădui [şi lăuda] pe Dumnezeu, ci are sădite în fiinţa sa însuşirile lui Dumnezeu, ca într- o oglindă. Vorbind despre măsura în care aceste însuşiri ale lui Dumnezeu au fost învestite în om, Sf. Grigorie de Nyssa e de părere că singura diferenţă dintre Dumnezeu şi om este aceea că Primul este necreat, pe când al doilea este creat de Primul”.
Părintele Stăniloaie observă „realitatea icoanei ca chip zugrăvit al lui Hristos în dependență de calitatea Fiului de chip(icoană) a Tatălui”. Deși omul nu este rudă cu Dumnezeu, ci cu creația Sa, din iubire îl face fiu prin Duhul înfierii, dăruindu-l pe Fiul ca frate al nostru.
În afara Raiului, omul nu și-a pierdut chipul și nici legătura cu Creatorul său pentru că avea sădită în sine această comuniune,care impune o înrudire iconică. Era homo religiosus dar nu mai putea să-L vadă, căci spune Scriptura că Adam a auzit glasul lui Dumnezeu, nu că L-a văzut, și s-a ascuns. Așa a rămas cu un gol imens cu un dor nemăsurat pe care de multe ori nu-l conștientizează, iar de atunci până în actualitate încearcă să-l astâmpere cu „surogate” materiale și plăceri.„Lipirea de latura văzută a lumii prin simţire şi căutarea plăcerii ce o poate aceasta oferi trupului, precum şi fuga de durerea ce poate proveni din ea, dau naştere tuturor patimilor, ca tot atâţia cleşti prin care ne ţine suprafaţa sensibilă a lumii prinşi de ea. Mai bine zis seva care hrăneşte sau se mişcă în toate patimile este iubirea trupească de sine (φιλαυτία), pe care caută omul să şi-o satisfacă în legătură cu suprafaţa materială a lumii”.
Căderea protopărinților a produs „efectul dominoului” căci întregul pământ a fost blestemat de Creator. Începând cu șarpele ispititor, unealtă a diavolului, continuând cu Eva și Adam, iar la urmă cu țărâna care va rodi spini și pălămidă, iar munca lor va fi sub semnul sudorii și a chinului până la sfârșitul vieții când se vor întoarce în aceeași materie din care au fost plăsmuiți. Blestemul, are un mesaj profetic, în sensul că în centrul dușmăniei dintre șarpe și femeie, dintre cele două seminții, se află Mesia, într-un fel fiu al primei Eve, ca descendent, în alt sens fiu Evei celei noi, Maria. Prima simbolizează viața trupească, a doua naște Viața veșnică întrupată. Eu sunt Calea, Adevărul și Viața, spune Hristos. E ceea ce Hans Urs von Balthasar exprima prin cuvintele: „Nu trebuie uitat nici aceea că deodată cu apariţia arhetipului dumnezeiesc va apărea şi lumea în forma ei desăvârşită, învecnicită”.

BORUNDEL ELENA