PÂNĂ CÂND EXPERIMENTE?

PÂNĂ CÂND EXPERIMENTE?

Ce-i drept, trăim într-o epocă a experimentelor: politice, economice, juridice și, din păcate,educaționale, în detrimentul tinerei generații, viitorul de mâine al omenirii; dar și în artă. Experimente s-au mai făcut de-a lungul vremii, unele mai reușite, altele mai puțin reușite, dar, datorită echilibrului universal, ne-am întors mereu la o oarecare linie clasică, adică la echilibru.În articolul de față vreau să mă refer, în special, la film și tangențial, la teatru.
Asistăm de o bună bucată de vreme la așa zisul noul val, impunându-se cu filmul minimalist (Cristi Puiu, Moartea domnului Lăzărescu – multipremiat,, cea mai importantă distincție, Premiul Un certain Regard, la Festivalul de la Cannes, 2006) ca să nu amintesc decât de întemeietorul și capul de afiș al acestui gen, care, după părerea mea, nu este un film ci un instantaneu, un caz, care nu are nimic de-a face nici cu estetica, nici cu arta, deși nu-i lipsit de calități documentare. Călin Peter Netzer, premiat la Berlimnala din 2017 cu un Urs de Argint pentru montaj, în filmul Ana, mon amour, cică ne propune „un alt”cinema, cu doi tiuneri care încearcă să se iubească, tot un experiment, aceleași cadre lungi, și caracteristici ale Noului val ,aceeași este situația și cu Poziția copilului , răsplătit de juriul berlinez în 2013. Dealtfel, premiile nu sunt întotdeauna o marcă a calității, s-a văzut acest lucru chiar și în cazul unor premii Nobel…
Deși, în ultima vreme trebuie să recunoaștem că se simte o încercare de desprindere de Noul val, cu filme, mai mult sau mai puțin reușite, cum ar fi ultimile filme ale lui Radu Jude, în care este evident efortul depus de acesta în privința inovării: Aferim (2015), despre robia țiganilor din România din secolul al XIX-lea, Film recompensat cu 23 de premii și 7 nominalizări. Inimi cicatrizate (2016), adaptarea liberă după Max Blecher, pe tema antisemitismului, păcătuind prin teatralitatea citatelor din Blecher, rupte din context, și a scenelor teatralizate gratuit, deși a fost recompensat la Locarno cu un premiu special al juriului; sau cel mai recent film al său: Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari!, amintind de un film mai vechi al lui Jude: Cea mai fericită fată din lume (2010), despre o echipă de realizare a unui clip publicitar. Noul film continuă revelarea acțiunilor anti-evreiești întreprinse de armata română în timpul celui de-al Doilea. Război Mondial. Pregătirile unui spectacoil de teatru de reconstituire istorică inspirat din masacrarea evreilor din Odessa anilor 1941 și acțiunea de documentare a unei tinere regizoare. Se insistă asupra nevoii de a conștientiza crimele trecutului, Dialogul încărcat de informații dă totuși senzația de didacticism care dăunează calității… Și filmul lui Christian Mungiu, recompensart cu premiul pentru regie, la Cannes, recurge la trucul radiografierii societății prin portretul unui medic. Filmul lui Adrian Sitaru, din 2017, Fixeur, pare a se detașa ceva mai mult de noul cinema. Din păcate, Octav, în regia lui Serge Ioan Celibidachi, deși s-a bucurat de interpretarea magistrală a lui Marcel Iureș, nu a reușit să se impună. Iar Un pas în urma serafimilor de Daniel Sandu, rămâne neconvingător. În concluzie, tot niște experimente.
După câte se pare, filmul românesc are nevoie de un ucenic vrăjitor!

Unde sunt filmele dintre 1993 și 2008, ale „celui care a schimbat fața cinematografiei romnești”, ale lui Nae Caranfil: E pericoloso sporgersi, Asphalt Tango, Dolce farniente, Filantropica, Restul e tăcere, ale căror merite au fost oarecum recunoscute, dar nu cât s-ar fi cuvenit, după umila mea părere de cinefil. „Cineast riguros, intransigent și cu un remarcabil spirit de sinteză”, omul orchestră, regizor, scenarist, ilustrator muzical, ce ați făcut cu el? Chiar și ultimele filme, care, ce-i drept, au pierdut din substanță, sunt la mare distanță de experimentrele actuale, sunt filme!
Apropo, am văzut, zilele trecute, piesa pusă în scenă de Caranfil, la Teatrul Național: Papagalul mut, în care și-a dat din nou măsura. Regia, scenariul și ilustrația muzicală, îi aparțin. Punând în scenă povestea misteriosului spion trtavestit, de la curtea lui Ludovic al XV-lea, cuoscut sub numele de cavalerul d’Eon, Nae a reușit să ne prezinte o piesă de mare ținută, împănată cu umorul fin al cărui meșteșug îl mânuiește cu măiestrie, evitând cu dibăcia lui specifică obscenitățile, în capcana cărora , cu siguranță, un alt regizor, ar fi căzut, pentru că subiectul era permisiv. Ilustrația muzicală a completat magistral discuțiile diplomatice, politica perversă și intrigile de la curtea țarinei Elisabeta a Rusiei, de la muzica preclasică până la muzica live sau aria din opera Rinaldo de Haendel, Lascia ch’io pianga.
Nu putem trece sub tăcere performanța actoricească a lui Vlad Logigan (contele Charles d’Eon, recte Lia de Beaumont) care, pe lângă întruchiparea perfectă a unei tinere de la curte, plină de grație, timidă uneori, dar inteligentă și iscusită, când era cazul, ne-a surprins cu inegalabilul registru vocal, trecând de la glasul feminin insinuant la cel de bariton al contelui, care dacă nu și-ar fi scos peruca, la sfârșitul piesei, la aplauze, parcă nu am fi fost convinși că nu a fost totuși femeie; alături de talentatul Claudiu Bleonț (povestitor și interpret al personajului Douiglas).
Caranfil, aduce un aer nou și în teatru, care este de asemenea sub semnul experimentului, am văzut un mare număr de piese, în ultima vreme, care transformate în musicaluri,în goana după senzațional, sunt pline de obscenități gratuite.
Sunt convinsă că filmul românesc are nevoie de o baghetă magică pentru a spune atâtea lucruri care sunt de spus, în mod inteligent, cu fermitate, rigoare, și de ce nu, cu umor, și sunt convinsă, în forul meu interior, că Nae Caranfil este omul potrivit, mai are ceva de spus, a dovedit-o cu prisosință cu această punere în scenă magistrală.

Beatrice Kiseleff