CALISTRAT HOGAŞ (19 aprilie 1847, Tecuci – 28 august 1917, Roman)

CALISTRAT HOGAŞ
19 aprilie 1847, Tecuci – 28 august 1917, Roman

Biografia subțire a scriitorului Calistrat Hogaș și opera lui care numără două cărți, nu i-a împiedicat pe criticii literari de-a lungul timpului ca, de altfel, nici pe cititorii lui, să nu-l aprecieze la justa valoare așa cum s-a procedat și în cazul lui Ion Creangă. Valoarea lor constă în calitatea operei, nu în cantitatea maculaturii scrise.
Calistrat Dimitriu s-a născut la 19 aprilie 1847 în Tecuci, oraș din sudul Moldovei, într-o regiune de șes și dealuri mărunte. Băiatul a fost unul din cei opt copii ai protopopului Gheorghe Dimitriu, înflăcărat luptător pentru Unirea Țărilor Române. La școala primară din orașul natal i s-a schimbat numele după cel al bunicului dinspre tată: Hogaș. În anul 1859, elevul foarte conștiincios Calistrat Hogaș a terminat cursurile școlii primare cu calificativul „eminent”, însă a mai rămas acasă un an, din cauze materiale, până când Ministerul Instrucțiunii Publice i-a aprobat să fie primit gratuit în internatul Academiei Mihăilene din Iași, când aceasta, din inițiativa domnitorului Alexandru Ioan Cuza și a sfetnicului său Mihail Kogălniceanu, s-a scindat în Universitatea din Iași și Liceul Național. Aici și-a continuat studiile viitorul scriitor, cântăreț al munților Moldovei. Amândouă instituțiile se bucurau de un prestigiu deosebit datorită unor profesori eminenți, precum Grigore Cobălcescu, Bogdan Petriceicu Hașdeu și alții. Adolescentul Hogaș s-a format într-o atmosferă serioasă de studiu. Tot atunci învață la Colegiul Național și viitorul istoric Vasile Conta.
Calistrat Hogaș își însușește în liceu o serioasă cultură literară, studiindu-i atât pe scriitorii clasici ai antichității, greci și romani, cât și pe cei ai literaturilor moderne. A învățat limba italiană, reușind să citească în original „Divina Comedia” a lui Dante, operă din care citează adesea în povestirile lui de călătorie prin munți, precum și pe Torqato Tasso și Petrarca: „…iar valurile de lumină ale răsăritului depărtat, lunecând pe deasupra creștetului stâncos al Petricicăi, întindeau peste adâncul văzduhului o punte aeriană de pulbere aurită, care mergea să-și rezeme capătul dimpotrivă pe negurile sure, în care se păreau cufundate până la gât piscurile viorii ale munților de apus… …Tacito, solo, e senzo compagnia…( „Tăcut, singuratic și fără tovărășie”, parafrază după Dante, Infernul, Cântul XXIII ).
În toamna anului 1867, Hogaș devine student al Universității din Iași, la Facultatea de litere. A refuzat să se consacre preoției, neplăcându-i această carieră. S-a întreținut singur în studenție, dând meditații. Râvna pentru învățătură nu i-a scăzut. Prin concurs a fost numit profesor de limba latină și director al unui gimnaziu, recent înființat, la Piatra Neamț, orașul de care se va lega întreaga lui activitate literară. Hogaș începea în 1869 o îndelungată și luminoasă carieră de profesor. Timp de 46 de ani, până în 1915, a slujit cu devotament școala dedicându-și opera literară elevilor lui: „Închin această scriere tuturor foștilor mei elevi, în semn de dragoste și aducere aminte.”
Între 1882 și 1884, Calistrat Hogaș publică sub titlul „Amintiri din călătorie” evocări din itinerariul: Hornița, Văratic, Săcui, Sihla și Agapia. Evocările sunt publicate într-o nouă versiune în revista „Arhiva” ( 1893- 1894; 1901-1902) și în „Viața românească” (1907-1916). După o perioadă de profesorat la Alexandria (1886-1899) și la Liceul Internat cât și la Liceul Național din Iași (1899-1912), se va pensiona în 1912. Volumul „Pe drumuri de munte” apare în 1914 la Editura „Viața românească”, dar aproape toate cărțile au fost mistuite într-un incendiu, după ce un alt tiraj fusese distrus din cauza multor greșeli de tipar. Au rămas câteva exemplare din ediția a doua. În 1917, la 28 august, scriitorul moare la Roman, unde locuise în ultimii ani. După dorința lui, trupul i-a fost adus într-un car cu boi și înmormântat la Piatra Neamț.
Un rol decisiv în viața de scriitor a lui Calistrat Hogaș l-a avut revista „Viața românească” și prietenia cu Garabet Ibrăileanu. Între 1907 și 1912 publică „În Munții Neamțului” și alte note de drum.
Oricând putem recurge la „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” de George Călinescu, pentru a găsi câteva aprecieri asupra omului și a operei lui Calistrat Hogaș: „Între cele două culegeri”, „În munții Neamțului” și „Amintiri din călătorie”, nu este absolut nicio diferență de nivel. Orice propoziție critică se poate susține cu citate luate deopotrivă dintr-un volum ori din altul. Hogaș nici n-ar fi putut scrie altceva, inventând. El este un diletant superior, cu o singură coardă, și ca atare un scriitor minor. Însă un minor mare.”
Această ultimă afirmație a făcut carieră. Iar mai departe, George Călinescu afirmă: „Întâi de toate Hogaș este profesor, deci un cărturar. Literatura lui este livrescă, fără a fi seacă, pedantă în chip surprinzător de proaspăt.(…) Hogaș e timid, paralizat de respect pentru clasici, și nu îndrăznește să scrie decât la bătrânețe, după îndelungi examene de conștiință. Omul care a corectat mii de teze e sever cu sine însuși. Boema lui se adaptează mediului în care trăiește. E maniac la modul sublim (…) În proza sa genială și nesigură se văd urmele profesorale, poncifele (afirmații banale, locuri comune). La răsărit se ivește <>, o localitate e <> (…) Intrând pe o potecă scurtă de pădure, drumețul se gândește la peria Sfintei Vineri din basm, la Calea Iadului din Eneida, la intrarea în infernul dantesc. Și după astfel de evocări nu uită să rotunjească tema printr-o recapitulare școlărească: <>”
Prietenii lui de la „Viața românească” au sesizat glumele prozatorului al cărui protagonist era muntele și-i trimiteau glume asemănătoare: „Bătrânule fachir și delicioasă scrumbie” sau „Drăgălașă Giocondo și frumoasă Fiametta”. Se observă în opera lui Hogaș „bombasticul oratoric și hiperbola”: ” Viziunea lui Hogaș este plastică, scriitorul este un pictor, un colorist. El ne determină să vedem dimensiunile grandioase ale munților, orizonturile largi, verdele pădurii, lunecarea sclipitoare a apelor. Este un pictor al codrilor uriași, luminoși în bătaia soarelui sau frământați și întunecați de furtună. Pictor al înălțimilor imense, însorite, scriitorul zugrăvește uneori cu gingășie și „fluturi mici și albaștri ca niște fulgi de azur.”
Capodopera literaturii sale descriptive este evocarea furtunii din munții Neamțului în fragmentul „Singur”, pe care o prețuia în mod deosebit I. L. Caragiale. Dragostea entuziastă a lui Hogaș față de spectacolul sublim se exprimă prin numeroase imagini vizuale și auditive se împletesc pentru a înfățișa uriașa dezlănțuire a elementelor naturii într-un tablou de un dinamism impunător. Descrierea furtunii are o gradare ascendentă până la punctul ei maxim, după care descreșterea în intensitate se face treptat, topindu-se în calmul solemn al dimineții: „Noaptea se vedea grăbită din adâncuri și luna nu pășise, încă, dincoace de hotarele răsăritului său. În schimb, însă, de sub marginile depărtate ale văzduhului de pretutindeni, nenumărate grămezi vinete de nouri posomorâți, cu frunți îndrăznețe și amenințătoare, se iviră fără de veste și împânziră într-o clipă, de jur împrejur, linia de împreunare a cerurilor cu pământul. (…) Un tunet răzleț, răsărit din miazănoapte, răscoli clocotitor nemărginirile rotunde, și un ropot fără întrerupere și nedeslușit vestea de pretutindeni apropierea prăpăstioasă a artileriei cerești… O puternică suflare de vânt trecătoare și iute, ca un glas de pieire, strecurându-se printre frunzișuri, se stinse, tânguios și jalnic, în nesfârșitul umbros al depărtărilor… Vijelia își trimisese înainte pe cel mai ager dintre vestitorii săi înaripați… Și, de peste firea întreagă, până la hotarele auzului, într-o clipă se ridică, pe mii de note discordante și, totuși, armonice, simfonia înfricoșată a frământării și a zbuciumului universal!…

Puterile adâncului se treziră de pretutindeni și, sub ocrotirea oarbă a nopții, își dezlănțuiră asupra pământului îngrozit furia lor prăpăditoare… Uraganele umplură jgheaburile largi ale munților și, ca niște imense puhoaie vijelioase, se rostogoleau prăpăstios la vale: viforul șuiera, gemea și urla în răstimpuri cu glas acum de frunze spulberate, acum de codri zbuciumați, acum de munți cu furie zguduiți pe temeliile lor de cremene eternă… Sclipirile neîntrerupte și orbitoare de lumină frântă ale fulgerelor spintecau, pe linii fantastice și nemărginit de lungi, întunecimile fioroase ale nopții înalte… Și, între cele patru hotare ale nesfârșitului, întinderile oarbe tremurau cu răstimpuri scurte de întuneric și lumină albăstrie, sub licăririle fugătoare și iuți ale focului ceresc… Fierbeau văzduhurile și cerurile clocoteau sub descărcările zguduitoare ale tunetelor, și pământul înfricoșat se cutremura nemernic, până în cele mai din adânc ale temeliilor sale, sub ropotul de trăsnete care cădeau asurzitoare prin întuneric, ca niște imense boambe de flăcări, și spulberau, ca și cum ai sufla într-un strop de țărână, frunțile de stânci îndrăznețe ale celor mai semeți dintre munții săi… Și sub zvârcolirea fără de margini a frământării și sub urgia întregului zbucium al făpturii, zăgazurile cerului se rupseră, jgheaburile adâncului se desfundară și, din înaltul întunecimilor, se prăpăstuiră asupra pământului cu șuier de aer sfâșiat, potopul greu al apelor cerești… Și geamătul vijeliei pustiitoare își amesteca simfonia sa de nimicire cu urletul rostogolirii clocotitoare a șuvoaielor pământului… Iar sub urgia vijelioasă a apelor, stâncile, zguduite din înălțime și smulse de pe temeliile lor de veacuri, se rostogoleau prăpăstios în genunile adânci ale văilor… și sub izbirea lor neîndurată, brazii trufași ai codrilor se frângeau cu glasuri de trăsnet și umpleau depărtările întunecoase și goale cu cel de pe urmă răsunet prelung al prăpăstuirii lor de veci.
Cine știe dacă ceasul cel grozav al împlinirii vremurilor de apoi nu sunase acum și dacă nu era scris în cărțile oarbe ale ursitei ca să se aprindă și să ardă osia nemăsurată a lumilor, de la un capăt până la celălalt? Iar temeiurile firii să se prăbușească și să umple, cu pulberea lor măruntă, întunecimile goale și fără de sfârșit ale haosului negru, din care puterea cuvântului dumnezeiesc le scosese spre ființă? (…) Poate să fi fost pe la cântători, când urletele vijeliei începură a-și scoborî glasul, și zbuciumul codrilor a se mai potoli: un tunet răzleț încercă, din miazăzi, să mai răscolească clocotitor nemărginirile întunecoase, dar, iute, își întinse neputincios, în tăcerea nopții adânci, duruitu-i depărtat. Artileria cerească scoborâse treptele văzduhului spre lumea cealaltă… Cineva trase, parcă, în lături perdeaua neguroasă a norilor și, în întunericul cel mai de deasupra al cerurilor, o poartă de senin limpede se deschise spre adâncimile umbrelor albastre și o stea cu lumina tremurătoare își cumpăni, sfioasă, parcă, chipul său peste adâncuri… Numai șuvoaiele apelor, nepotolite încă, își mai trimiteau de prin văi, până-n depărtare, vuietul lor nedeslușit și surd… Fiori iuți de vânturi ușoare însuflețeau, în răstimpuri, neclintirea frunzișului negru, și picături de apă mari cădeau grele pe pământ…”
Dezlănțuirea elementelor naturii este privită dintr-un adăpost sigur, pe care nicio putere nu-l poate clinti. Omul se arată neînfricat în fața naturii răzvrătite. Apare și buna dispoziție, și umorul, și schimbarea de decor. Se ivesc în opera lui Calistrat Hogaș și țăranii, și ciobanii uriași și pașnici, și părintele Ghermănuță, și femeile drăguțe, și câte nu mai apar „În munții Neamțului”, ca, de altfel, în toți munții noștri…
Literatura lui Calistrat Hogaș are un statut aparte. E un amestec de amintiri, povestiri și poeme în proză. Ne amintește de „Pseudo-kineghetikos”, originala operă a lui Alexandru Odobescu cât și aceea a scriitorului Geo Bogza, dar ceva mai târziu.
Cert este că descrierile prozatorului îndrăgostit de munții patriei rămân de neîntrecut. Lor li se alătură umorul sănătos și comunicativ și incontestabila valoare artistică. Garabet Ibrăileanu se pronunța asupra mesajului educativ al scrierilor-unicat: „Calistrat Hogaș a pus în paginile lui numai lumină și viață, numai soare și bucurie.”

Cleopatra Luca