TRANSFER ANTROPOMORF (II) – ICONICUL ARHETIPAL

TRANSFER ANTROPOMORF (II)
– ICONICUL ARHETIPAL –

Inițial, omula fost făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, dar prin cădere, chipul s-a degradat. Motiv pentru care Creatorul pregătește drumul spre întoarcere. El Însuși probând haina din piele, devine Fiul Omului.Practic folosește strategia emică, intrănd în rolul profane pe scena pământului alterat. După cum indică Scriptura și Tradiția arheologia și dogmatica, omul este o icoanăa lui Dumnezeu, iar în momentul întrupării, Hristos, păstrăndu-și firea dumnezeiască o ia și pe cea omenească. Această nouă înfățișare, nu este o „mască”, un „costum de scenă” pe care îl încearcă ocazional, sau din curiozitate. El este personal și în cer, și pe pământ.Termenul grecesc „prosopon”(persoană) apare cu semnificația de mască teatrală din perspectivă etimologică și chiar dacă nu e în conformitate cu dogmatica creștină, a rămas întipărit în gândirea apuseană.
Hristos îmbracă haina umanității în sens filantropic, din pronie dumnezeiască.El nu se ascunde, nu se preface, și nici nu-Și schimbă aspectul pentru a construe o „identitate nouă”, pentru că este „Dumnezeu adevărat, din Dumnezeu adevărat”, după cum mărturisim în Crezul orthodox. Se naște din Maica Tuturor și Duhul Adevărului. „De abia acum, Îndumnezeirea omului prin har sau desăvîrșirea asemănării cu Dumnezeueste posibilă”, arată părintele Stăniloaie, fiindcă omul are capacitatea de a fi îndumnezeit, fiiind făcut după chipul Fiului, putând fi înviat.
Dacă înainte de veci Fiul s-a născut din Tatăl fără de mama, pe pământ, s-a născut din Mama fără de tată, prin Pogorârea Duhului Sfânt. Aceasta este o mare taină a creștinismului pe care nu avem puterea să o descifrăm. Am notat Mamă, cu „M” mare, deoarece Maica Domnului s-a ridicat duhovnicește și trupește la o asemenea valoare încât un tropar îi cântă: „ceea ce ești mai cinstită decât serafimii și mai preamărită fără de asemănare decît heruvimii, care fără stricăciune, pe Dumnezeu Cuvântul ai născut”, devenind Maica întregii omeniri, mijlocitoare în rugăciune pe lângă Mântuitorul, Noua Eva. „Textele liturgice folosesc multe nume, arătând constant că Maria întruchipează diferite aspecte ale intenției lui Dumnezeu pentru Mântuirea oamenilor”. George Florovschi spune că: „Întreaga învățătură dogmatică despre Maica Domnului poate fi rezumată în aceste două denumiri: Maica Domnului și cea pururea Fecioară. Ambele poartă pecetea autenticității Bisericii sobornicești, o pecete cu adevărat universal. Noul Testament mărturisește în mod vădit nașterea Mântuitorului din Sfânta Fecioară, mărturie care a devenit un element inseperabil al tradiției sobornicești. Acest lucru este mărturisit și în Simbolul de Credință: „S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara”. Această sintagmă nu reprezintă o simplă relatare a unui eveniment istoric, ci o exprimare oficială, o mărturisire de credință”.
Astfel, la sosirea vremii, la înștiințarea data de arhanghelul Gavriil, cu acordul PreaSfintei Fecioare, se coboară Duhul Sfânt, umbrind-o. Atunci s-a împlinit prorocia lui Isaia, din jurul anului 735 î.d.Hr., din vremea regelui Ahaz, care spune că: „Iată fecioara va purta în pântece și va naște fiu, și-L vor chema cu numele de Emanuel”, adică „Dumnezeu cu noi”. Fără îndoială, „Mama și Pruncul sunt strâns legați în decizia unică de întrupare. Ca eveniment, întruparea reprezintă tocmai momentul de cumpănă al Istoriei, un moment cu totul antinomic: aparține și trecutului și prezentului. Trebuie să stăm cu evlavie și frică de Dumnezeu, în fața importanței tainei”. Privind lucrurile din această perspectivă, nu trebuie să ne mire faptul că: „Cea mai mare experiență a Maicii Domnului este ascunsă de la fața noastră. Nimeni vreodată nu va putea împărtăși această experiență unică, tocmai din cauza naturii ei. Fiindcă este vorba despre taina persoanei Fecioarei. De aceea Dogmatica Bisericii tace în cazul Mariologiei. Sau dacă vorbește, vorbește într-o limbă cu totul sfântă, într-o limbă plină de metafore și imagini antinomice.”
În nemărginita iubire a Sa față de creație încep toate evenimentele pământești trăite la imensitate umană.Mântuitorul își asumă cu cea mai mare smerenie rolul de om crescând în trup și în duh, cu răbdare, așteptănd vremea propăvăduirii, a oblojelii și învierii din morți. Apare să-Și împlinească menirea de Restaurator, să ridice din nou omul căzut, să-l transfigureze. Din pruncie, prin propriul exemplu a lăsat învățătură, având un rol taumaturgic, de răscumpărare, dar în primul rând de îndumnezeire a omului, acesta este scopul Său atemporal. Ea (îndumnezeirea) este efectul unei cauze și se manifestă dinamic și sinergic. La ea trebuie să participe și omul înzestrat cu liber arbitru, nu doar de harul divin.
Hristos n-a primit de la nimeni vreun simbol de preoție (nu se trăgea din neam de preoți) sau demnitate laică, spune Eusebiu din Cesareeea, în schimb, El a umplut lumea întreagă cu creștini. El nu are nevoie de simboluri și imagini întrucât este „întruchiparea virtuților”.
În trup fiind, așa cum unui împărat I se imprimă efigia pe monedă, și Împăratului ceresc, cu chip de om I s-a făcut portretul pentru prima dată de către Sf. Evanghelist Luca. În brațele Maicii Sale, capătă formă și sens integrarea iconică inițială, cea dinaintea păcatului înfăptuit. Prin urmare, întrucăt Hristos e mărturisit a avea funcție de prototip ca oricare altul din indivizii luați în parte, e cu totul necesar să aibă și o icoană transpusă de pe efigia lui și modelată într-o materie. Ca nu cumva dacă nu e văzut și închinat prin producerea de icoane să dispară și faptul că e om.
Sfăntul Luca a fost unul din cei șaptezeci de apostolic, iar în anul 44 aparținea comunității creștine din Antiohia(Siria).Era intellectual, medic și colaborator al Sf. Apostol Pavel. O mărturie din secolul al VI-lea îl atestă ca Pictor. Sfăntul Luca a fost promotorul imaginii sacralității creștine, pictând printe altele , douăsprezece icoane ale Maicii cu Pruncul care au fost semănate odată cu Evanghelia către Apostolii misionari, în timpul propăvăduirii în lume. Maica Domnului i-a fost model și l-a binecuvântat în lucrarea sa iconografică spunându-i: „Darul Celui Născut din mine, prin mine, împreună cul el să fie”.
La noi în țară, se spune că este o icoanădin cele douăsprezece originale adusă chiar de către Sf.Ap. Andrei, cel întâi chemat de Hristos, fratele Sf. Ap. Petru. El a propăvăduit în Dobrogea, după care legenda susține că a plecat spre Dacia Superioară ajungând în actualul județ Arges, pe lângă Câmpulung.A găsit o grotă, în care a crezut că e vreun slujitor a lui Zamolxis, dar nu era nimeni și a exclamat: „nemo est”. Astfel a rămas denumirea de Nămoiești, loc în care s-a ridicat o mănăstire.
În timpul primului război mondial, din cauza bombardamentelor și a degradării în timp, icoana a fost aproape distrusă. Doar forma aureolelor se păstra după ferecătură. A fost restaurată de către pictorul Alexandru Nicolau, după o tehnică athonită, pictându-i-se o pânză interpusă lemnului degradatși ferecăturii. În fapt, icoana ar fi aproximativ din sec. al VII-lea, iar inscripția de pe spatele ei nu poate fi descifrată.În cultura poporului nostrum s-a construit o aura narativă în jurul acestei icoane, deși niciuna dintre cele originale de secol I nu mai există.
Evanghelistul Luca a fost contemporan cu Maica Domnului, cu Mântuitorul și cu Sfinții Apostoli.După răstignire, a mers pe calea spre Emaus împreună cu Cleopa și cu Domnul Nostru înviat.Aici, atât Luca, cât și Cleopa au fost implicați într-o stare de transpunere, o trecere de la percepția unei imagini necunoscute a unui personaj străin (Hristos Înviat) care-I însoțea, la o stare prin care au devenit conștienți că personajul defapt, era tocmai Cel despre care vorbeau.
Hristos L-I s-a descoperit treptat. Întâi le ardeau inimile ascultând tâlcurile profeților și Scripturii făcute de El. Apoi, prin gestul frângerii pâinii, când stătea cu ei la masă, li s-au deschis ochii, și au conștientizat că e Domnul, care în acel moment S-a făcut nevăzut. Într-o relatare a lui Luca se conturează ideea că, Cel înviat avea un alt chip, deși era același personaj de mai sus, într-o stare de transfigurare. Această transfigurare nu era similară cu cea a Schimbării la Față, de pe muntele Tabor, căci atunci era viu, în trupul îndumnezeit.
În iconografia bizantină, aceste stări de tranziție ale lui Hristos au fost traduse prin simbol, prin însemne precum mandorla de diferite forme, sau transparența la care apelează Arsenie Boca, în mod inedit menționat, de către Nichifor Crainic.
Prima imagine a Domnului, nefăcută de mână, ne este relatată într-o scriere a lui Eusebiu de Cezareea, după o traducere siriacăa unei istorisiri bisericești, unde apare corespondența dintre regale Abgar și Mântuitorul.În scrisoarea adusă de Anania, Domnul este chemat (rugat- rugăciunea o parte importantă în dialogul cu Creatorul) să-l vindece pe regele bolnav de lepră și să-l scape de cotropitori. Acesta primind un răspuns negative își trimite un supus Să-l picteze. Neputând, Mântuitorul își șterge fața cu o mahramă, pe care I se imprimă chipul și i-o trimite regelui, prin Iuda Tadeul, unul din ucenicii săi.Conform categoriei aristotelice a relativilor, icoana vibrează în relație cu Prototipul, căci relativii par să fie de la natură simultani. Iată prima icoană Arhitepală, cu efect terapeuticmenționată în scrierea apocrifă Doctrina Addaei apostolic. Reprezentarea nepictată de mână s-a păstrat la Edesa și a fost menționată de armeanul Moses Horen, apoi în Istoria Bisericească, de către Evagrie Ponticul, în secolul al VI-lea. În veacul al VII-lea Sfăntul Ioan Damaschinul și alți sfinți ai Sinodului al VII-lea Ecumenic, amintesc de această pînză.
Prin tradiție orală se spune că a apărat, cetatea fiind așezată la una din porți, până în anul 944, când a fost mutată la Constantinopol. Ulterrior, cavalerii Cruciadei a IV-a au dus-o în Occident de unde a fost preluată ca model iconografic. Academicianul Emilian Popescu, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloaie”, din Iași, susține că Sfânta Mahramă s-a aflat într-o biserică din Paris, iar în timpul Revoluției franceze a ars. Câteva icoane făcute după Sf. Mahramă se află pe muntele Sinai, din Egipt, la mănăstirea Sfănta Ecaterina. Din cercetările sale, află că odată cu Mahrama, cruciații au furat și coroana de spini, cât și o parte din cuie, însemnele jertfei Domnului.
Pe drumul spre Golgota, o femeie a șters chipul asudat și însângerat de batjocură și suferință a lui Hristos. Pe mahramă s-a imprimat fața Sa, căreia I s-a spus vera icon-adevărata imagine. Tradiția a transformat denumirea în numele personal… Veronica. După scrierile apocrife din secolul al VI-lea, din cartea „Faptele lui Pilat” aceasta era o femeie cu scurgere de sânge, care fusese vindecată prin atingerea hainei lui Iisus.
O nouă ipoteză ar fi că, relicva reală este o pânză transparentă de17/24 cm, din lînă albă, care se află în Italia, la Manoppello. Studiile făcute timp de treisprezeceani, de către profesorul german de iconologie, Heinrich Pfeifer, susțin o mare asemănare cu imaginea de pe Giulgiul din Torino. În anul 1997, un profesor din Bari, Donato Vittori, a cercetat cu raze ultraviolet și la microscop, ajungând la concluzia că nu este pictată, și nici țesută cu fire colorate și că prin suprapunere, cu Giulgiul din Torino, imaginile au aceeași dimensiune, doar că, la pânza din Manoppello, ochii și buzele sunt deschise.
O altă imagine nefăcută de mână, este menționată ca relicvă, în 1553, și care la rândul ei este învăluită în mister. Autenticitatea ei a creat numeroase polemici. Imaginea respectivă înfățișează urmele trupului Domnului pus în mormânt. După o perioadă de stat în Franța, aceasta este adusă la Torino, și încredințată Casei De Savoia.
Puțin s-a consemnat însă, despre mahrama care a înconjurat capul lui Iisus, în mormânt, pe care Petru a găsit-o înfășurată, la o parte, într-un loc diferit față de giulgiu. Se pare că, aceasta a fost păstrată într-o catedrală din Oviedo, localitate din Spania. Ea are dimensiunea de 83/53cm și cercetată la microscop au putut fi observate, pe aceasta, pete de sânge. Specialiștii „Centrului de Sindonologie” afirmă coincidența rezultatelor, cu cele ale Giulgiului, din Torino. Acest congres a avut loc în anul 1994 și a adunat specialiști, din toată lumea, în scopul confirmării teoriei că ar avea aceeași proveniență.

Elena Borundel