Între două lumi

Între două lumi

Sub acest titlu a apărut în anul 2015 un roman având ca autoare pe Claudia Moscovici, mai puțin cunoscută la noi dar celebră peste Ocean. În esența sa narațiunea în cauză prezintă supraviețuirea unei familii în vremuri dificile înainte de ’89 din România, ca după o experiență în America să poată face o paralelă între totalitarismul de la noi când mai opresiv ori mai moderat, dar mai apoi și o libertate relativă de acolo în care și-a regăsit, fericirea personală, nu lipsită de inerentele dificultăți.
Între două lumi, pare a fi un titlu agreat mai degrabă în cinematografie. “Upside down” are ca tramă principală un fel de viață ideală de tip SF – având ca protagoniști pe Adam și Eden. Adam muncește din greu într-o lume întunecată pe când ea, Eden, într-o lume luminoasă și prosperă.
Această temă a trăirilor în lumi diferite, frământă din plin societatea contemporană, exprimările din cinematografie preaplinind cele spuse: “Pathfinder – între două lumi” (2007), “Copiii Domnișoarei Peregrine – între două lumi” (2016). Ca titluri de carte, prelegeri ori articole, în domeniul științific, tema în cauză este intens abordată: “Omul între două lumi – Enigme și mistere”, “Șamanismul – Călătorie între două lumi”, “O mamă între două lumi” ș.a.
Se poate pune firesc întrebarea este oare această temă o angoasă a începutului de mileniu trei? Mai degrabă pare a fi refugiul într-o zonă de trăiri paradisiace, ideale, de iubiri imposibile, de trăiri interioare, mergând până la extrem, închiderea în sine. Atunci când stai în fața calculatorului, începând de la vârste fragede și până la senectute, acesta devine prietenul tău de încredere, acolo percepi că domini universul (universul tău), acolo îți “ascunzi” adevăratele gânduri iar în afară ai o altă mască de conjunctură care îți acoperă adevăratul tău chip. Și pe mai departe cu ce te alegi? Cu o decuplare de la viața reală cea în care îți macini zi de zi viața și trecutul tău ca într-o moară împinsă de pârâul ce curge șovăitor dar hotărât printre pietrele existenței lui. Limpezimea sclipirilor de cleștar se transformă printr-o mecanică umană într-o aducătoare de relativă prosperitate. Viața reală însă nu ne lasă să gestăm prea mult în aceste paradigme. Trăim permanent între două lumi, de când ne naștem și până pășim spre veșnicie. Pe la începutul erei postcomuniste gândeam “să facem măcar în așa fel, încât semenii să sufere cât mai puțin de pe urma faptelor noastre, dacă se poate dimpotrivă”.
Ultimul deceniu, dar mai ales ultimii ani – nu e vorba de ultimii doi – ne-a separat aproape pe toți din această țară și chiar pe semenii din afară în cel puțin două tabere. Faimoasele lozinci de odinioară de luptă comună împotriva imperialismului, de atașament față de valorile socialiste, de unitate a poporului în cuget și simțire etc credibile în îndoctrinarea la care eram supuși zi de zi, s-au transformat acum în opusul lor.
Media și în special posturile TV – au împărțit privitorii în două categorii distincte; din reacțiile pe stradă, în magazine ori în piață, după un scurt schimb de replici îți dai seama cam la ce se uită. Emisiunile sunt atent alese spre o scindare mentală profundă. Iar de aici vin variantele de programe economico-sociale. Nu construim autostrăzi deoarece pe ele circulă cei în putere, tinerii, iar ei sunt cel mai adesea ostili puterii actuale.
Cei din mediul rural, vârstnici în principal, nu au nevoie de autostrăzi, dar de pensii da; și atunci cu mult tam-tam se măresc pensiile, chiar dacă majorarea lor în scurt timp este “topită” de creșterile de prețuri.
Ce mai place alegătorului mai puțin informat? Să-ți bați joc de “bogătani”, bănci , mari corporații aruncând pe masa de poker “taxa pe lăcomie”; ceva mai grosier decât abandonata “taxă pe stâlp” a fostului pontac. Această tornadă economică care s-a ridicat devastator la finele lui 2018 s-a terminat cum era de așteptat într-o lamentabilă coadă de pește.
Ideea în sine nu era rea, dar împachetată în obrăznicie și dispreț, fără o minimă analiză de impact (cu care specialiști?) s-a transformat într-un bluff.
Și ce mai avem în desaga țării, ceva peste o sută de tone de aur depozitat în Anglia. Omului cu puține cunoștințe de rating de țară, de sustenabilitate financiară, de credibilitate pe piețele internaționale etc, îi strălucesc ochii, când aude de aur, ca și când ar avea și el vreo cărămidă din acel nobil metal.
Și iată cum încetul cu încetul începem să gravităm între două lumi. Una occidentală, așezată, cu inerentele lor ieșiri publice de putere și zona noastră ca fiind pe zi ce trece, o altă lume, separându-ne de valorile la care am aderat cu ani în urmă. În treacăt fiind spus, la sud de Dunăre, vreo doi miniștri din cabinetul bulgar și-au dat demisia pentru niște găinării iar un deputat de prin vestul Europei a trebuit să demisioneze fiind prins că a șterpelit un sandwich. De fapt îi privește, ei au lumea lor iar noi pe a noastră nu-i așa?
O altă falie ce se coace de vreo doi ani încoace ar avea ca țintă justiția. Este de la sine înțeles că exceptând poate jurisprudența anglo-saxonă, în principiu inflexibilă de sute de ani, în restul lumii civilizate unele norme de drept trebuiesc adaptate pe măsură ce societatea se izbește de fel de fel de situații, care firesc se cade a fi transpuse în plan juridic. Dacă la bază reglementările au fost legi, tot prin legi ar trebui modificate; este logic. Dacă au fost OUG-uri se vor emite tot ordonanțe de modificare și tot așa mai jos, norme de aplicare, etc.
Orice guvern ar fi el, din orice țară, nu poate anula/ modifica o lege, aceasta din urmă fiind atributul Parlamentului. La noi nu; sunt emise OUG-uri de “adaptare” a legislației și “punere de acord” cu deciziile Curții Constituționale. Total ilegal și imoral, neglijând votul Parlamentului.
În acest mod s-a produs o bulversare a justiției în ansamblul ei începând de la judecătorie până la Înalta Curte, angrenând în acest carusel parchetele, DNA-ul și în genere toate structurile acestei puteri în stat. Cum s-ar spune puterea executivă s-a amestecat în mod grosolan în zona puterii judecătorești.
S-a ajuns la situații paradoxale în care două instanțe având aceeași componență să dea două soluții diametral opuse. S-a creat o crevasă adâncă în zona puterii judecătorești, între cei care apără această instituție și cei care încearcă să o destructureze.
Ultimul termen își are locul lui mai ales prin înființarea faimoasei Secții Speciale (S.S) care nu este “legată” de nici o structură din zona puterii judecătorești.
Ca și în domeniul economic, al educației, cercetării, sportului etc, efectele actualelor bulversări din zona justiției se vor vedea în timp necesitând ani de zile până să se realizeze o benefică armonizare.
De o bună bucată de vreme, puternicii politicii de la noi, sunt urechiați masiv de mai toate structurile Uniunii Europene, culminând cu “nucleara”, art. 7 din Tratatul de Aderare.
Ce nu înțeleg ei, iar noi știm cu prisosință, că modelul inițial – lovitura de stat din decembrie ’89 – s-a transmis din generație în generație de politicieni. Chiar dacă pe unii îi vedem tineri, ei au împrumutat din plin metehnele, modelele tătucilor lor.
După așa-zisa fugă a “Dictatorului” în fapt o alungare a lui spre a fi “prins” și împușcat, sub o puternică emoție am compus o poezie “A fugit…”:
“A fugit Dictatorul,
L-a luat helicopterul
Cred, așa s-a zis,
Că vom trăi în Paradis
Văd la balcon
Se cațără, în palton,
O serie de indivizi.
Apreciez că sunt avizi,

Să preia puterea,
Rămasă acum aiurea.
Oricum, nu au stil.
Să nu fie război civil

Am stat în „Piață”,
Deocamdată, în viață.
Se trage de zor
E circ mare la televizor

Toți ca revoluționari
Printre ei și torționari
De fapt, mă simt bine
Sper în ziua de mâine

Ajung târziu acasă,
Mă pun la masă,
Un glonț șuieră și vine
În balcon la mine

Cine e, ce am făcut?
Cu cine m-am bătut?
Acum nu am răspuns
Oricum, o eră a apus!”
24.12.1989

De atunci încoace, trăim permanent între două lumi, a lor care au preluat puterea și nu o mai dau din mână pe vecie și a noastră, evident a celor ce am mai rămas pe aici, în care orice am face ne zbatem ca într-o colivie precum “pasărea spin”. Acțiunea (Thorn Birds) din acel formidabil film cu Richard Chamberlain și Rachel Ward (autoarea romanului omonim Colleen Mc. Cullough) are ca punct de pornire o legendă despre o pasăre care cântă o singură dată în viață; cântă apoi în copac cu spini, ea negăsindu-și odihnă până nu intră în ramurile lui sălbatice. Cântă apoi magnific după care se aruncă singură în spinul cel mai lung, găsindu-și sfârșitul.
Morala ar fi că, precum în Meșterul Manole, nimic nu poți obține mai bun în viață, nu poți tinde spre perfecțiune decât cu prețul unei dureri existențiale.
Dar nu, aceasta este o lume ideală, unde caracterele sunt clădite pe valori iar acestea din urmă reprezintă chintesența existenței omului ca specie, cea hărăzită de Dumnezeu să populeze Pământul în numele Lui.
În actuala configurație estic-regională în care ne aflăm și noi, avem de ales a gravita între două lumi, una vestică având ca mandat un anume fel de prosperitate și stabilitate și una din restul lumii (China, Federația Rusia, Turcia etc) care ne face doar cu ochiul fără a ne oferi deocamdată nimic concret.
Îmi pun o întrebare ca pentru mine; oare după atâția ani de domnie a d-lui Putin, de ce nu a aruncat așa ca din întâmplare, poate fără să se realizeze vreodată, măcar din curtoazie, o invitație pentru vreun Președinte Român de când este domnia sa la putere și până în prezent? Oare ce îl costa? O anumită propagandă spune că dinspre – niște strămoși ai lui ar fi de pe meleagurile noastre, dl. Porosenko (președintele Ucrainei) este vorbitor fluent de română iar fostul președinte al Basarabiei – Voronin este născut în România. Luând-o așa ca Moș Ion Roată, apăi să intrăm toți într-o căruță și să nu ne mai dăm pumni unii altora, căci este total neproductiv și fals învrăjbitor.
Iar această atitudine ne desparte în mod inutil în lumi diferite. Că așa doresc ei în nemărginita lor cvasicultură ori poate dinspre un văl de extracție politicianistă ieftină; asta este treaba lor. La îndemână ne vin fel de fel de informații legate mai toate de originile noastre dacice. Preiau din media o informație. Un presupus “român” Mayer și un altul așijderea Duridanov (bulgar) concluzionează, în foruri științifice mondiale că pe la noi prin România sunt amestecuri de popoare în care dominanta ar fi lituaniană , oricum din zona baltică ori albaneză. Dacă ar proveni din dakyti (agitat, care produce dezordine) sau draknoti (a acționa necugetat) ori dakoi (neliniștit, veșnic pe fugă)
Mai întâi ar fi trebuit să analizăm originile lor, Mayer și Duridanov și dacă ei în vechime chiar au existat precum cei de pe aici, pe de-o parte, iar pe de alta, să o spunem așa pe de-a dreptul că sunt niște derbedei, ce-și arogă titlul de cercetători pe de altă parte. De ce nu se referă la bulgari (zarzavagii) ce au migrat spre noi care deja aveam cnezate și voievodate, blocându-se ei pe moment la sud de Dunăre.

Din toate părțile, mai toți vecinii noștri vor să-și clădească istoria lor, tăvălind-o pe a noastră, niște impostori cum s-ar spune, dar nu, să fim atenți, este o conspirație concertată spre a duce în derizoriu sau de ce nu spre a șterge cu buretele ce alți istorici – nu de pe la noi – au concluzionat că istoria veche a Europei și a Asiei are obârșia pe arealul țării noastre. Pe toți detractorii noștri îi mănâncă în ceafa lor lată, faptul că noi chiar existăm pe aici, că în perioada interbelică și cea comunistă am construit o industrie și o agricultură performante, chiar dacă în deceniul opt, presupun eu, al trădătorilor, țara producea la greu iar populația era înfometată. Sunt o sumedenie de dileme care ne macină.
Cine suntem noi și de unde venim; sub acest titlu trebuie ca să demonstrăm cu “acte” provenind adesea din afara țării noastre, că suntem stăpânitorii acestor meleaguri nu de o sută de ani ci din timpuri istorice în care alte popoare înconjurătoare nouă, au venit, s-au așezat peste milenii asupra noastră ori în apropiere.
Istoricii, arheologii, atunci când sunt lăsați, arată aproape an de an, descoperiri incredibile ale viețuitorilor acestor pământuri în urmă cu 5-6.000 de ani înainte de Christos și cu o relicvă “extrasă” în afara țării noastre cu o vechime de 35.000 de ani.
Revenind la realitățile cotidiene, datele oficiale privitoare la migrațiunea românilor, nivel de trai, investiții, educație, sănătate, alocări bugetare pe aceste segmente sunt delicat vorbind îngrijorătoare. “Prăduielile” ce au loc în prezent – pilonul II de pensii, “fondul suveran de dezvoltare”, mult discutatul retur al aurului din Anglia și multe altele, offshorul gazelor românești etc, toate la un loc și multe altele vor crea o sărăcie lucie în viitor, devalorizând pe decenii baza de referință economică a țării.
Acum sunt doar inițiative ori cifre aruncate în spațiul public de către unii exponenți ai puterii. Așa cum Dosarul Revoluției ajunge în instanță, un alt dosar, acela al distrugerii economiei autohtone va ajunge într-o instanță viitoare. Cei care au contribuit la dărâmarea economiei românești vor răspunde chiar postum. Abia atunci, falia care ne separă în prezent va fi acoperită măcar mental.
Viloaiele, conturile grase din afara țării, opulența unor neica-nimeni ajunși pe culmile puterii, toate la un loc vor trebui duse la groapa istoriei, iar protagoniștii să răspundă pentru fărădelegile lor.
Poate atunci ne vom mântui!

Florian Laurențiu Stoika