TRACOLOGIA ȘI TRADIȚIILE ROMÂNEȘTI

TRACOLOGIA ȘI TRADIȚIILE ROMÂNEȘTI

În ultima vreme tracologia din România și-a extins câmpul de acțiune în toate domeniile, așa că rezultatele tracologiei mitologice nu mai pot fi neglijate atunci când ne referim la substratul și ereditatea mitologică. Așadar, în articolul de astăzi intenționez să marchez etapele principale de dezvoltare științifică și personalitățile culturale care au contribuit la promovarea ipotezei trace a mitologiei române, pentru a fi mai bine înțeleasă legătura dintre miturile și legendele noastre, istorie și viața de mult uitată a strămoșilor noștri dacii.
Pentru aceasta mă voi folosi, în principal, de articolul lui. Vasile Vetișanu, “Un manuscris al lui Hașdeu despre Zamolxe”, (suplimentul Buletinului european nr. 3/l978 Noi Tracii, care mă va ajuta în intenția mea de a face cunoscută lumea geto-dacă. și a stabili locul Dacilor în istorie, precum și în cultura europeană și universală.
Bogdan Petriceicu Hașdeu, la jumătatea secolului trecut, a fost primul care a enunțat științific ipoteza tracă a mitologiei române. Pe lângă manuscrisul lui despre Zamolxe (din arhiva Academiei Române: redat de Vasile Vetișanu), a rezultat și o serie de studii și lucrări, pentru a-și susține teoria, studii ca: „Pierit-au Dacii„(1860); sau „Cine au fost Dacii?” (1868),publicat în patru numere din revista Familia; sau „Istoria critică a Românilor” (1873) în care sunt reluate probleme legate de viața dacilor din vechime. În „Principie de filologie comparativa ario-europeană” (1875) se ocupă de cultura din spațiul carpato-dunărean, și insistă asupra mitologiei trace. În strădania sa de a scoate în evidență importnța dacilor, nu lipsesc nici indicațiile referitoare la Alfabetul dacic din revista Columna lui Traian ( 1873), iar în Ethymologicum Magnum Romaniae (1886-1898) evidențiază, folosindu-se de documente lingvistice, istorice și etnografice, elemente și aspecte mitice autohtone traco-ilirice.
Hașdeu consideră că existența spirituală a unui popor începe cu mitul.care: derivă dintr-o lege istorică universală; prin mit, prezentul descoperă straturile originale ale culturii, din timpuri imemoriale, care intrând în conștiința colectivă. face ca viața istorică să capete prin mit o altă dimensiune. În urma studiilor făcute, Hașdeu scria: „Eu sunt departe de a crede că Ercule, Cadmus,etc. ar fi niște nume de tot fictive, simplu numai pentru că istoria acestor eroi s-a încărcat cu multe trăsături fabuloase”.
După cum spune Mircea Eliade, în Comentarii la legenda Meșterul Manole, „miturile descind dintr-o protoistorie purtătoare de simboluri. Mitul are rolul de a integra omul într-o ordine cosmică, după ritmul în care se desfășoară și anotimpurile”. Și subliniază Eliade, ne interesează ( în cazul legendei Meșterului Manole, despre care era vorba) „nu istoria baladei ca atare, ci studiul lumii pe care ea o înfățișează”.
Hașdeu insistă asupra semnificației simbolice, purtătoare a unor realități din care s-a desprins și ar trebui „să restaurăm aceste mituri prin divinațiune, dacă se întâmplă cumva să le fi neglijat cronicele și legendele”.
Într-un fel, Hașdeu este premergătorul teoriei lui Blaga despre raportul și conlucrarea dintre istorie și mit. Câtă vreme istoria reală nu aparține unui popor, în sensul că acesta este supus și dominat politic și social de forțe străine lui, atunci același popor, din motive de securitate etnică, rezistă printr-o viață spirituală proprie, de care îl leagă ființa sa de tot „ce-i prevechiu, din moși strămoși”.
Oricum, prin cercetările sale, Hașdeu deschide o cale către mitologia autohtonă, prin acea „sete de origini” , după cum subliniază V. Vetișanu, pe care vor înainta un Iorga,, Blaga, Pârvan și Eliade în epoca noastră. În viziunea lui Hașdeu, susține el, mitul are o funcție generatoare de motive și simboluri, multiplicând sensurile acestei lumi și monumentalizând realitatea ei pasageră, stimulând încercările spiritului uman de a ajunge la o imagine atotcuprinzătoare a existenței.
Al doilea investigator în domeniul tracologiei mitologice române, după părerea lui Romulus Vulcănescu (Mitologie română), este Nicolae Densușianu, cu mult discutata sa lucrare, Dacia preistorică (1910), în care se străduiește să demonstreze că mitologia pelasgă de tip uranic, confirmată de literatura antică greco-romană, este un produs carpatic și folosește drept mărturie simulacrele și incintele sacre ale multor divinități uranice care se găsesc sub formă de stânci antropomorfe și locuri de cult în Carpații meridionali.
Fondatorul tracologiei române rămâne totuși Vasile Pârvan ( secolul XX), care a întreprins cercetări sistematice, obiective și istoriste ale străvechii mitologii, și a purces la investigații ale căror rezultate au fost consemnate în monografia arheologică Getica. El a preconizat investigații de tracologie arheologică și investigații asupra civilizației și culturii trace propriu-zise, traco-getice, traco-scitice, traco-grecești, traco-romane. Întreprinzând cercetări sistematice asupra străvechii mitologii autohtone, punând sub o lumină nouă ipoteza tracă a mitologiei autohtone și, prin aceasta, și a mitologiei române Opera lui este continuată de o serie de oameni de știință, care au format o adevărată școală arheologică, din care amintim doar pe cei mai cunoscuți: Radu Vulpe, Constantin. Daicoviciu ,Emil Condurachi, Vladimir Dumitrescu, cărora li s-a alăturat și o serie de arheologi printre care se numără: C. Nicolăescu -Plopșor, Alexandru Vulpe, Vl. Zirra, Gh. Bichir ș.a.
Cel mai profund interpret al mitologiei române din perspectiva istoriei culturii universale este Mircea Eliade. În cercetările lui privește fenomenul mitic ca pe un fenomen originar care evoluează în timp și spațiu până la sacralizarea generală a profanului. Pentru a descoperi fragmentele unor mituri și simbolistici autohtone dace, el investighează folclorul mitic românesc. A scris studii comparativ-istorice asupra paleofolclorului dac. În „De Zalmoxis ὰ Gengis-Khan” (1970) concentrează esența concepției sale asupra unor probleme ale mitologiei preromâne și române. El susține ipoteza tracă (fără a exagera, cum au făcut-o unii dintre protagoniștii ei)., cu argumente de ordinul istoriei religiei și a culturii. Și sesisează cele trei nivele de concretizare mitică autohtonă: nivelul geto-dac, cel daco-roman și cel românesc. În concluzie, ipoteza tracă a mitologiei române nu poate anula contribuția reală, obiectivă și concludentă a ipotezei latine, pentru că ambele ipoteze reprezintă o parte din explicarea întregii mitologii românești.

În legătură cu restructurarea generativă a acestor două componente într-o a treia, conform unei noi concepții de viață și unei noi viziuni mitologice degajate de această concepție, Romulus Vulcănescu (op. cit.) vine cu o serie de exemple de conținuturi și expresii mentale ale unor mituri dominante în limba română, din care reiese complexitatea și complementaritatea acestei probleme. „Conținutul unor mituri daco-getice resemnificate de expresia mentală latină: mitul arborelui cosmic ca arbore sacru,mitul moșilor și strămoșilor ca lari și penați, mitul sorții, ca Fatum și Parce, mitul spiritelor rătăcitoare ca strigoi și fantome, mitul cerului total ca Uranus, al pământului mumă ca Mater Terra sau Gaea etc. Invers conținutul unor mituri latine resemnificate după expresia mentală daco-getică: mitul ciclopilor și al gigantomahiei,, mitul lui Apollon șiu al Dianei, mitul izvoarelor sacre, unele mituri meteorologice și calendaristice, cârteva mituri animaliere și dew bestiar, mitul lui Hercule, istoria mitică a împăratului Traian (care nu trebuie confundat sub raport tematic cu mitul istoriat al împăratului Traian și al principesei Dochia). Și în continuare adaugă Vulcănescu: La această restructurare componențială daco- latină și latino-dacă ceea ce ne interesează e matricea genetică care se arată a fi de tip indo-european, în care matrice/…/ intervin în evul-mediu elemente componențiale heterohtone , în fond neo-indo-europene slave și germanice”.
Revenind la Mircea Eliade, în capitolul rezervat baladei populare Miorița, din De la Zalmoxuis la Genghis-Han, scria: „Când, în 1850, poetul Vasile Alecsandri publica în revista Bucovina /…/balada populară intitulată de el Miorița /…/ era convins de valoarea poetică și de importața ei pentru afirmarea națională pentru că ilustra strălucit geniul creator al poporului român. Dar nici Alecsandri, nici vreunul din contemporanii săi nu putea să prevadă excepționalul destin pe care Mioroța îl va avea în cultura română modernă. Poemul a fascinat de la început și nu numai pe români. Michelet îl considera „un lucru atât de sfânt și emoționant că-ți sfâșie inima”. Și, continuă Eliade, „Miorița a fost de mai multe ori tradusă în franceză, prima oară de Jules Michelet, în 1854. Ca majoritatea capodoperelor poeziilor populare, ea este într-un anumit fel intraductibilă; atâtea imagini arhaice și paradisiace își pierd misterioasa lor prospețime, bogățiile lor poetice de îndată ce sunt transpuse în altă limbă”. Și reproduce în continuare versiunea lui Ion Ureche, pe care o consideră a fi una dintre cele mai reușite. Voi reda câteva versuri în paralel cu cele românești ale baladei, spre exemplificare: „Par les cols fleuris/ Seuils de paradis,/ Vois, descendre, prestes,/ Des jardins célestes,/ Trois troupeaux d’agneaux/ Et trois pastoureaux: și în limba română: Pe-un picior de plai,/ Pe-o gură de rai,/ Iată vin în cale,/ Se cobor la vale/ Trei turme de miei/ Cu trei ciobănei”.
Referindu-se la capodoperele literaturii orale balcano-danubiene pe baza unui scenariu ritual atât de arhaic, Eliade îl citează pe Caracostea , despre care spune că: „credea că ar putea demonstra că, dintre toate aceste producții folclorice, balada românească a Meșterului Manole este artistic cea mai realizată. Chiar dacă anumiți balcanologi și folcloriști nu împărtășesc această opinie, rămâne faptul – de o mare importanță – că nici într-o altă literatură orală balcanică balada sacrificiului de construcție nu este socotită o capodoperă. Or, suntem cu toții de acord că Meșterul Manole și Miorița /…/ constituie pe bună dreptate culmea poeziei populare românești. Este semnificativ că aceste două creații ale geniului poetic românesc au ca motiv dramatic o „moarte violență” cu seninătate acceptată. Se poate discuta la infinit dacă această concepție derivă direct sau nu din faimoasa bucurie de a muri a geților. Fapt e că folclorul poetic românesc n-a reușit niciodată să depășească aceste două capodopere elaborate în jurul ideii de moarte senin acceptată”.
Și în încheierea capitolului destinat Mioriței din volumul mai sus citat, Eliade ajunge la concluzia că: „dacă Miorița și-a cucerit un loc unic la cele două nivele ale culturii românești – folcloric și cult – înseamnă că poporul, ca și intelectualii, recunosc în această capodoperă a geniului popular modul lor de a exista în lume și răspunsul cel mai eficace pe care ei pot să-l dea destinului, când se arată, ca de atâtea ori, ostil și tragic”.

BEATRICE KISELEFF