ALEXANDRU O. TEODOREANU (PĂSTOREL)

30 iulie 1894, Dorohoi – 15 mar e 1964, București

Alexandru Osvald este primul copil al avocatului Osvald Teodoreanu și al Sofiei Muzicescu. Mai târziu, va fi cunoscut în literatura noastră sub pseudonimul Păstorel, alături de prolificul său frate, în domeniul prozei, Ionel Teodoreanu. Cel de al treilea băiat al familiei este Laurențiu (Puiuțu).

Criticul literar George Călinescu i-a creionat lui Păstorel un succint dar complex portret: „Inteligent, cu un fond trainic de cultură clasică, afectiv și impulsiv, cu un simț al limbii excepțional, ardent, jovial, conservator sincer și înverșunat, Păstorel Teodoreanu înfățișează cea mai firească împăcare a narațiunii satirice galo-italice cu parfum de vin vechi al cronicii moldovenești”.

Al. O. Teodoreanu a urmat primele patru clase la Liceul Național din Iași, apoi, pentru cursul superior, a trecut la Liceul Internat, după cum consemn ează Mircea Handoca în „Pe urmele lui Al. O. Teodoreanu”. În 1914, tânărul absolvent va satisface stagiul militar și va urma cursurile unei școli de ofițeri. În 1916 va lupta pe fronturile din Transilvania și Moldova, fiind decorat cu „Steaua României” și avansat la gradul de căpitan. Despre cei care și-au pierdut tinerețea pe front va scrie în mai multe rânduri: „1916”. La Iași, într-o grădină de spectacol. Comandantul pieții, căpitanul Celibidachi, apare în pauză, anunțând mobilizarea. Acasă, în jurul mesei, părinții, frații și câțiva prieteni. Făceam parte din Regimentul 24 artilerie care urma să plece la primul semn. Aveam un tren la 6 dimineața, așa că a trebuit să încep imediat pregătirile. La orele 3 noaptea, pe când încuiasem lăzile și mă pregăteam să mă culc, o bătaie în geam. Dl. Prof. I. Simionescu, care se găsea la noi, se dusese acasă și suise pe jos tot dealul Sărăriei, pentru a-mi oferi la despărțire o cutie de țigarete de Macedonia (asemenea atențiuni delicate nu se uită). Îmi amintesc apoi plecarea în vagon de marfă până la Roman și, de aci, cu o locomotivă până la Piatra-Neamț, împreună cu colonelul Vlădescu și Osvald Teodoreanu, tatăl meu, care m-a întovărășit până în zona frontului. De-aici înainte, cu toate că am văzut și am trecut prin multe, o scenă mi s-a întipărit îndeosebi: primul contact cu inamicul. Am și acum în urechi glasul căpitanului Ștefan Pop (directorul Colegiului Sf. Sava din București) și parcă-l aud rostind: „Tunari, la posturi, marș! Și-apoi: Din dreapta, trage!”) (cf. „După douăzeci de ani”, în „Tămâie și otravă”, vol ll)

În 1918 a murit pe front Laurențiu Teodoreanu. Tristețe și durere în familia cu trei băieți, din care cel mic piere în bătălie.

Păstorel, devenit student la drept, va debuta cu poezii în 1919, în revista „Însemnări literare”, la care mai colaborau Garabet Ibrăileanu, Demostene Botez, Ionel Teodoreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Vasile Voiculescu, Otilia Cazimir, Elena Farago, Alexandru A. Philippide, Ion Pillat. După ce reapare „Viața Românească”, activitatea literară a lui Păstorel se va lega de această revistă. În 1920, ca proaspăt licențiat în drept, va fi încadrat la Tribunalul din Turnu-Severin, unde stă mai puțin de un an. Îl cheamă Cezar Petrescu la Cluj pentru a contribui la pregătirea revistei „Gândirea”. Scrie, împreună cu Adrian Maniu, feeria în versuri „Rodia de aur”, publicată în „Viața Românească” și jucată în stagiunea din același an pe scena Teatrului Național din Iași. În 1929 această piesă va fi pusă în scenă și la Teatrul Național din București, sub direcția lui Liviu Rebreanu.

Apare la Cluj, în 1921, revista „Gândirea”, la care va colabora și Al. O. Teodoreanu-Păstorel. În 1923 participă la un lung turneu de șezători literare prin țară, organizat de revista Gândirea și Societatea Scriitorilor Români, împreună cu Ion Agârbiceanu, Lucian Blaga, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Aron Codruș, Camil Petrescu, George Topârceanu, Demostene Botez, Ion Minulescu, Cezar Petrescu, Ion Pillat, Gib Mihăescu, Adrian Maniu, Mihai Codreanu, Ionel Teodoreanu, Emil Isac.

În 1928, Păstorel debutează editorial cu volumul „Hronicul Măscăriciului Vălătuc”, la Editura Cartea Românească. Despre această carte va scrie George Călinescu în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” (ed. ll, p. 776): Hronicul Măscăriciului Vălătuc corespunde în limba română balzacienelor „Contes drolatiques”, care pastișau pe Boccacio și Rabelais într-un ton mai gras. Sensul unor asemenea pastișe e savoarea, susținută de o mare capacitate de a face „joyeusetés”. Povestitorul român tratează “cazuri de stricăciune și de amabilă ticăloșie de la începutul secolului al XlX-lea, în limba mai veche a cronicarilor. Fără ca imitarea lui Neculce să fie făcută în chip savant filologic, contrafacerea e amabilă prin autenticitatea moldovenismului. În fond, nuvelele sunt divagații în scopul de a se dovedi pe o cât mai largă întindere îndemânarea verbală, nodul lor vital fiind de obicei un calambur enorm sau o vorbă memorabilă. Dar în veselia, uneori extravagantă, și în snobismul gastronomic și oenologic e și o notă substanțial personală. Toader Zippa vine din străinătate cu o întreagă pivniță pe roate, adică 101 antale, 39 butoaie mai mici, 317 balerci și mai multe mii de sticle…”

Al. O. Teodoreanu, în 1930, face parte din Consiliul de direcție al Teatrului Național din Iași, alături de Mihail Sadoveanu, Iorgu Iordan, Mihai Codreanu, Demostene Botez.

În 1931 apare volumul „Strofe cu pelin de mai contra (pentru) Iorga Nicolai”. Toate editurile din țară refuzaseră publicarea acestui opuscul. A fost totuși imprimat prin contribuția prietenilor autorului.

La Cartea Românească se editează „Mici satisfacții” (schițe și nuvele umoristice, cu un portret inedit de Ștefan Dimitrescu), despre care Perpessicius nota: „Amuzant jurnal de moravuri contemporane, iată cum am putea numi ultimul volum de vervă umoristică al domnului Al. O. Teodoreanu. Un jurnal în care defilează profesorul universitar, profesorul secundar, mediul de școală, cel din armată și din garnizoanele de provincie, omul de club, omul juridic din noile provincii – dar un jurnal în care negrul e numai de funingină și chipurile numai comice. (…) Schița umoristică a domnului Al. O. Teodoreanu e lipsită de răutate, de acea causticitate acidă, proprie momentelor și comediilor lui Caragiale”. (Mențiuni critice, Ed. Minerva, 1972)

Apare volumul „Un porc de câine”. Același critic literar, Perpessicius, îl numește pe Păstorel Teodoreanu „…drept unul dintre tinerii maeștri ai umorismului nostru. Aceasta înseamnă că autorul „Unui porc de câine” posedă arta transpunerilor de rigoare, că fantezia și verva sa răscumpără orice situații, chiar pe cele mai îndrăznețe, și că niciodată nu va fi un scriitor obscen”.

În 1934, apare la Editura Națională Ciornei, volumul l din „Tămâie și otravă” în care George Călinescu descoperă „…originile plăcerii pe care o asemenea citire ne-o dă. O carte, în care autorul ia o serie de atitudini ce sunt reductibile la câteva idei, e o carte, în linii generale, de ideologie. (…) «Tămâie și otravă» reprezintă (…) o colecție de panegirice și pamflete discutabile sub raportul adevărului, delectabile în măsura în care sentimentul e adus la cea mai înaltă expresie”.

Apare al doilea volum din „Tămâie și otravă”, 1935. Constantin Ciopraga scria despre Al. O. Teodoreanu și creația sa, atribuindu-i: „Inteligență sclipitoare, boem sociabil, interlocutor rafinat, scriitorul avea o solidă cultură literară, trecând lesne de la clasicii latini la modernii francezi sau la valorile autohtone. (…) Peste aproape întreaga proză a lui Al. O. Teodoreanu suflă o briză de jovialitate, naratorul fiind nu numai un component al „lotului bachic” român ( cum îl numea Perpessicius ), ci și un caragialian moldovean, totdeauna cu anecdota gata. (…) Farmecul rostirii în «Tămâie și otravă» ține de diversitatea mozaicală a procedeelor, încât medalionul, catrenul epigramic, fabula, articolul de gazetă, amintirea pioasă și celelalte sugerează un tutti frutti plin de surprize”. (Cronica, Iași / 1974)

Pe banderola cărții „Bercu Leibovici”, Păstorel scria: „Refuz ca micul meu volum, /Pentru neghiobi și gură-cască, /Pe banderolă să-l rezum. /De vor să știe ce-i și cum, /Să facă bine să-l citească”. Tot George Călinescu fixează originalitatea creației lui Păstorel în cronica ce i-o dedică: „Această veselie, sau în termeni mai tehnici jovialitate, o are în cea mai înaltă măsură Păstorel Teodoreanu. Rar găsești la el mecanismul obișnuit al comicului, adică rar știm de ce râdem și totodată rar râdem zgomotos. Umorul lui Păstorel este schimbător ca mătasea, nestabil și ascuns și lucrează asupra cititorului simpatetic. Nu e, cu alte cuvinte, un umor strict obiectiv, trăind din viziunea oamenilor, ci un umor liric, care trăiește din reconstrucția autorului ca om, cu ajutorul spațiilor dintre rânduri. (…) Păstorel Teodoreanu este azi singurul continuator al schiței caragialești, pe care o tratează cu atât mai mult merit cu cât iese cu totul din sfera de înrâurire a marelui umorist”. (Adevărul literar și artistic, nr. 751 / 1935)

În 1936 va fi scos volumul „Vin și apă”, la Editura Cultura Națională, cu ilustrații de Ion Anestin.

Anul 1937 îi aduce lui Al. O. Teodoreanu-Păstorel premiul național pentru proză, din partea unui juriu alcătuit din scriitorii Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu și Victor Eftimiu. Despre prozatorul premiat scriu apreciativ George Călinescu și Al. A. Philippide.

În 1938, Alexandru Paleologu, comentând volumul de poezie intitulat „Caiet”, observa pronunțate trăsături macedonskiene.

Este concentrat pe perioada războiului în Regimentul 24 artilerie, care avea cartierul general în Roman (1939).

În 1942, apare ediția a doua, revăzută și adăugită, din „Bercu Leibovici.”

La 3 februarie 1954, în timp ce mergea spre sediul Tribunalului bucureștean, moare Ionel Teodoreanu din cauza unui infarct. Moartea fratelui l-a marcat puternic pe Păstorel.

În 1956, se publică „Peripețiile bravului soldat Svejk” de Jaroslav Hasek și „Taras Bulba” de N. V. Gogol, în traducerea lui Al. O. Teodoreanu.

Volumul „Sonete” (1957) de Mihai Codreanu este însoțit de o prefață scrisă de Al. O. Teodoreanu.

La 15 martie 1964, s-a stins din viață, la București, cel care a rămas cunoscut sub pseudonimul Păstorel.

Alexandru Paleologu scria în „Spiritul și litera”, Editura Eminescu, 1970 : „Moartea lui a fost exemplară. Până în clipa din urmă, fără nici o iluzie, și-a permis suprema eleganță de a o întâmpina tot cu vorbe de spirit, dar fără ostentație, lucid și curtenitor, ușurând celor din jur, și nu sieși, durerea despărțirii”.

În 1965, apar, în traducerea lui Al. O. Teodoreanu, „Istoria contemporană” de Anatole France și „Nuvele” de Prosper Merimee.

Apare volumul selectiv „Versuri” (1972), o antologie și fișă biobibliografică de Ilie Dan; cuvânt înainte de D. I. Suchianu și un studiu introductiv de Ion Rotaru.

În 1973 apare în condiții grafice și artistice deosebite volumul „Gastronomice”, ediție îngrijită de Grigore Daminescu și Valentin Borda, prezentarea grafică și artistică, Done Stan, postfața, de George Muntean. În postfață, Al. O. Teodoreanu –Păstorel este integrat într-un context ilustru: „De la Homer, Lucrețiu și Horațiu, la Dante și Rabelais, până la Cervantes, Goethe și Tolstoi, ori la marii romancieri ai secolului XX, mâncarea și băutura se constituie într-o pânză literară continuă și densă, în ale cărei fibre și cute putem citi sufletul omenesc într-o perspectivă adesea revelatoare”.

Pe lângă operele de referință publicate de Al. O TeodoreanuPăstorel, s-au răspândit de-a lungul timpului numeroase epigrame, notate de autor sau de prietenii lui: „Aici doarme Păstorel, / Băiat bun și suflet fin, / Dacă treceți pe la el, / Nu-l treziți că cere vin.” Sau, poate, ultima lui epigramă: „Culmea ironiilor / Și râsul copiilor / Să pun punct bețiilor / Pe Șoseaua Viilor!”. (A murit la câteva zile)

Când era elev în clasa a V-a, a scris pe foaia de teză doar un catren: „Dacă apa din fântână, /S-ar preface în Cotnar, /Aș lăsa limba română / Și m-aș face Fântânar.” Profesorul Fântânaru i-a spus în sens admirativ: „Măgarule, unu la purtare și zece pentru epigramă…”.

Să încheiem cu un catren omagial către I.L. Caragiale: „Cu greu îmi vine să aștern /Un adevăr ce nu-l suport /Ca tocmai tu să fii cel mort / Și Cațavencu cel etern”.

O amplă și documentată carte, din care ne-am inspirat și noi, a scris în 1975 Mircea Handoca și a intitulat-o „Pe urmele lui Al. O. TeodoreanuPăstorel”. Poate vor mai merge pe urmele acestui scriitor și alți exgeți.

CLEOPATRA LUCA