FOCȘANI, BUCUREȘTI, KUCIUK KAINARGI 1774

La sfârșitul secolului al XVIII-lea Țările Române aveau trei vecini cumpliți.

Principatele Române fuseseră pricopsite din generozitatea Porții cu Domni nepământeni, aleși din profunzimile Fanarului stambuliot, care promovau o politică mai mult grecească și apuseană, decât otomană.

Provocările rusești nu puteau fi tolerate continuu, fără ca otomanii să nu le sancționeze. În februarie 1768 rușii au atacat cetatea românească Soroca pe care au incendiat-o. Cazacii zaporojeni împreună cu trupe rusești treceau deseori granița în Moldova. Orașul Balta, cu populație integral turcească a fost distrus. Asediul Cracoviei în august a determinat Poarta – influențată de Franța și Austria – să declare război Rusiei în octombrie 1768. Războiul efectiv a debutat în anul următor după părăsirea cantonamentelor de iarnă. Una din armatele rusești, cea din Podolia, trebuia să atace Hotinul, apoi să ocupe Moldova și Muntenia. Cete otomane făceau incursiuni peste Dunăre, devastând orașele. În mai, Bucureștiul a fost pustiit de cete turcești care au ocupat Curtea Domnească. Într-un raport se descriau suferințele orășenilor, trecuți prin foc și sabie. (Primul domn fanariot, Nicolae Mavrocordat desființase oastea pământeană, înlocuită cu garda mercenară a Domnului, miliția curții și cetele ce păzeau frontierele). În primăvara lui 1769, armatele ruse au pătruns în Moldova, până la Focșani. Ura împotriva turcilor a hotărât pe pământeni să formeze unități de voluntari, mai ales țărani, care să lupte alături de ruși contra turcilor. Fenomenul volintirilor s-a extins și în Țara Românească, mai ales în București. În toamna lui 1769, Rusia ocupa Moldova și Țara Românească. Nemulțumirea Austriei, a „convins” Rusia să nu anexeze Principatele Române, care deveniseră câmpul de luptă al celor două puteri combatante. La intrarea rușilor în Iași (după alungarea slabelor cete otomane) la 26 septembrie 1769, în Mitropolie au intrat generalii și ofițerii ruși întâmpinați de mitropolit, boieri și norod. S-a depus jurământul de credință al Țării Moldovei către țarina Ekaterina a II-a. S-a jurat pe cruce, evanghelie, cu lumânări aprinse. Trecând în Muntenia, armata rusă a instituit administrația militară (ca și în Moldova), condusă de generalul P. A. Rumianțev. Domnul muntean Grigore Ghica al III-lea, care avea tot timpul să fugă, a fost „prins” de ruși care l-au trimis la Petersburg, primit cu onoruri de țarină, dăruit cu o tabacheră cu briliante (fiul său primit în corpul cadeților), iar peste câțiva ani a fost numit sub presiunea rușilor Domn în Moldova (februarie 1775). Politica sa rusofilă l-a costat viața, fiind executat de turci în octombrie 1777 (istoriografia română a făcut din fanariot un „patriot” care s-a împotrivit – după doi ani – cedării Bucovinei către Austria în 7 mai 1775, deși el era atunci Domn al Moldovei din februarie).

În 1770 Ekaterina a II-a a inițiat planul dacic – formarea unui stat tampon format din Moldova și Muntenia, între cele trei imperii rivale, Rusia, Austria, Turcia. Austria era reticentă și a propus în secret Porții s-o ajute să încheie pacea cu rușii și recuperarea Principatelor Române, în schimbul Olteniei și nord-vestului Moldovei (care va fi încorporat Austriei la 7 mai 1775). În 1771 a fost realizat proiectul. Tratatul între Austria și Turcia, din iulie de la Constantinopol prevedea restabilirea diplomatică sau militară a posesiunilor guvernului otoman înainte de război. Turcii cedau Oltenia (mai fusese austriacă după pacea de la Passarowitz 1718-1739) și plăteau Vienei zece milioane piaștri. Regele Frederic al II-lea al Prusiei dorea menținerea echilibrului în zonă și prin tratatul prusiano-rus din noiembrie 1771, Ekaterina comunica Prusiei că renunța la orice pretenție asupra Principatelor (bineînțeles temporar!). Apoi mulțumite, cele două puteri au semnat tratatul de împărțire a Poloniei în ianuarie 1772, la care în februarie a aderat și Austria.

Divanurile celor două Țări Românești, ocupate de ruși, au redactat două memorii către Ekaterina a II-a, au alcătuit două delegații care s-au deplasat la Petersburg pentru a depune la luminatele picioare ale împărătesei, dorințele lor. Țarina a primit solii care solicitau „Domn de aceeași credință… și ocrotirea Rusiei, Austriei și Prusiei”. Totodată au solicitat Austriei, înlăturarea dominației otomane, autonomia și chiar unirea celor două țări, libertatea de conducere și administrare, întărirea oștirii cu rolul de apărare al teritoriului țării. În 1770 Poarta a emis un hatișerif (ordin sau decret sultanal) prin care Țările Române erau declarate dușmane ale Porții.

Localitățile unde s-au purtat lupte au fost numeroase, însă nu sunt relevante pentru subiect (Larga, Cahul, Chilia, Tighina, Cetatea Albă, Hotin, Brăila, Giurgiu, București).

Totuși Imperiul țarist era în criză: foamete, ciumă, războiul intern condus de Emelian Pugaciov, revolta moscovită, și dorea pace. Sub medierea austro-prusiană s-a deschis congresul de la Focșani, mutat ulterior la București (24 iulie 1772 – 21 martie 1773). Tratativele au început la Focșani, la granița dintre Principate.
Cererile rusești, aceleași de la Focșani, n-au fost acceptate de turci. Printre altele rușii cereau: Grigore Ghica al III-lea să fie Domn ereditar în Țara Românească cu condiția plății tributului la trei ani. Rusia pretindea independența tătarilor, fapt ce însemna pentru otomani pierderea posesiunilor acestora. Mai cerea și libertatea navigației pe Dunăre și Marea Neagră. În cadrul congresului Focșani/ București, delegațiile Moldovei și Țării Românești cereau autonomia garantată de Austria, Rusia și Prusia.

La 10 martie 1773 a expirat armistițiul și războiul a reizbucnit cu furie. În 1773 și 1774 regia era aceeași: rușii erau ofensivi pe toate fronturile, otomanii îi respingeau și inițiau cu timiditate contraatacuri. În iulie 1774 criza imperiului Otoman era evidentă. Dezertarea ostașilor, răscoala din Anatolia, victoriile rusești în marea bătălie din Crimeea, și apoi în Bulgaria, Constanti nopolul fiind amenințat, au determinat pe marele vizir Mehmet Pașa să ceară încheierea păcii. La 5 iulie 1774 delegațiile rusă și turcă s-au întâlnit în satul bulgar Kuciuk Kainargi. După 5 zile, la 10/ 21 iulie s-a semnat pacea. Ocuparea rusească instalase garnizoane în orașele și cetățile Hotin, Tighina, Cetatea Albă, Brăila, Giurgiu, Chilia, Iași, București. Divanurile domnești erau conduse de generali ruși. Comandanții armatelor autohtone, spătarul în Muntenia și hatmanul în Moldova se ocupau de paza podurilor și a drumurilor, deplasările armatelor rusești, aprovizionarea ocupanților (cereale, vite, furaje, cherestea etc), poștă, spitale, construcții, fortificații. Costurile erau suportate de Români. Calculul indica cifra de patru milioane de ruble (o șesime din totalul cheltuielilor rusești în războiul din 1768-1774). Nemulțumirile pământenilor provocate de crâncena ocupație rusească, au declanșat în martie 1773 răscoala țărănească din Soroca, Orhei, Lăpușna, care a cuprins 49 de sate. Cu mare efort, rușii au reușit „pacificarea” cu ajutorul cazacilor care au făcut cumplite atrocități. Ocuparea temporară de către ruși a Țărilor Române, a prefigurat ocuparea definitivă a celei mai mari părți a Moldovei, după pacea ruso-otomană din mai 1812. Răscoala fusese motivată și de recrutările masive ale moldovenilor, buni luptători, încadrați în oștile rusești.

Tratatul de pace dintre turci și ruși de la Kuciuk Kainargi a fost relativ favorabil Românilor. Țările Române au beneficiat de o mai mare autonomie chiar dacă nu era reală din cauza opoziției otomane.

Tratatul cu condiții neașteptat de favorabile Rusiei a nemulțumit cercurile conducătoare islamice la Istanbul care s-au adresat Prusiei și Austriei pentru revizuirea tratatului. Otomanii s-au împotrivit cu cerbicie aplicării prevederilor tratatului și prin hatișeriful de privilegii amintit din toamna lui 1774, drepturile românilor au fost diminuate serios. Consecința tensiunilor ruso-otomane și nerespectării clauzelor tratatului a fost încheierea Convenției de la Ainali Kavak din 10 martie 1779 care a confirmat și a întărit tratatul din 1774.

Din 28 de articole ale tratatului, articolul al XVI-lea care cuprindea zece puncte se referea la Țările Române. Locuitorii aveau aceleași drepturi și privilegii ca în timpul sultanului Mehmed al IV-lea (1648-1687). Domnii erau aleși pe viață de către Divanurile Munteniei și Moldovei. Era confirmată libera practicare a religiei creștine, interdicția puterii suverane de a se amesteca în treburile interne, restituirea teritoriilor ocupate de otomani în jurul orașelor și cetăților Brăila, Hotin, Bender, amnistie generală acordată celor care luptaseră alături de ruși împotriva turcilor, plata haraciului la doi ani (primii doi ani scutire din cauza distrugerilor războiului purtat pe teritoriul Țărilor Române). Articolul 10 consacra dreptul Rusiei de a interveni la Poartă în favoarea Principatelor (de a vorbi în favoarea lor). Un articol secret permitea Rusiei să sugereze desemnarea/ numirea Domnilor în Moldova și Țara Românească.

În septembrie 1774 Poarta a emis hatișeriful prin care confirma vechile privilegii ale Țărilor Române.

Stăpânirea rusească asupra Țărilor Române s-a sfârșit în aprilie 1775 când rușii au predat Hotinul și împrejurimile. Memoriul Divanului Moldovei către Poartă pentru restituirea teritoriului și cetății Hotin, a fost blocat de ruși care intuiau că redevenit patrimoniu românesc, Rusia își diminua șansele de a-l ocupa, în timp ce ale austriecilor deveneau evidente. Împăratul habsburg Iosif al II-lea (1780-1790) a prezentat Prusiei și Rusiei, pretențiile Austriei asupra nord-vestului Moldovei. După încheierea păcii, austriecii au obținut „bunăvoința” mareșalului Rumianțev comandantul rus al armatei de ocupație, oferindu-i 5.000 de galbeni și o tabacheră cu briliante (o altă tabacheră). Grăbitele trupe austriece au intrat în Moldova când armata rusă nu evacuase încă Țările Române. Habsburgii au ocupat militar ținuturile Cernăuți, Câmpulung, Suceava, Hotin în octombrienoiembrie 1774. Convenția austro-turcă din 7 mai 1775 de la Constantinopol confirma anexarea teritoriului orașelor Cernăuți și Suceava de Imperiul Austriac. A fost răpit de străini hrăpăreți și lacomi, teritoriul românesc dintre Nistru, Ceremuș, Munții Carpați, care cuprindea vechea cetate de Scaun a Sucevei, orașele Cernăuți, Câmpulung, Baia, Siret, Dorna, Bistrița, necropolele domnești de la Putna și Rădăuți, sute de sate, cca 100.000 de locuitori ai unei suprafețe de pământ românesc de 10.442 km². Două imperii, cu acceptul tacit al altui imperiu au răpit în mod josnic teritorii din trupul țării, care nici astăzi n-au revenit la țara-mamă, Patria Română. Până în 1786 a fost un district al Imperiului Habsburgic, din 1790 a fost inclusă în provincia Galiția sub numele de Bucovina.

Divanul Moldovei a cerut ocrotirea Rusiei împotriva raptului austriac asupra nord-vestului Moldovei. Rușii au răspuns că „țara a fost înapoiată Porții și Rusia nu are dreptul de a se amesteca în treburile ei”. Dreptul de intervenție (de a vorbi în favoarea lor – a Țărilor Române), stipulat în tratatul din 1774, era de fapt dreptul de intervenție al Rusiei pe care-l folosea când interesul îi cerea. Așadar și rușii foloseau politica „duplicité” și „avidité” precum habsburgii. Tot o apă și-un pământ!

Încă din 1775 rușii planificau înființarea în Balcani și bazinul Mării Negre a unei rețele de consulate pentru dezvoltarea comerțului. Convenția de la Ainali Kavak din 1779 prevedea și înființarea consulatelor la Iași și București. La 7 decembrie 1779 a fost numit consulul general al Rusiei pentru Țările Române. Reședința i-a fost fixată la București. Consulii aveau regim special: primeau alimente din cămara domnească, beneficiau de prestatori de servicii (scutelnici și poslușnici), foloseau meseriașii Curții Domnești și arnăuți pentru pază. Primeau mită de la Domni, pungi cu aur și salarii mari (afară de salariile de la Petersburg), licențe comerciale (grâne, cherestea, sare, lână etc).

Concluzie: tratatul din 1774 a schimbat raportul de forțe în Marea Neagră în favoarea Rusiei. A început o nouă etapă a relațiilor ruso-române și între Principate și Poartă. N-a fost înlăturat monopolul turc și exploatarea turco-fanariotă. Obligațiile bănești au crescut în pofida tratatului. Rusia a susținut interesele sale în numele Țărilor Române. Autonomia Țărilor Române s-a întărit.

Remarcabil este faptul că, ideea unității etnice, a românilor, care a străbătut tot Evul Mediu românesc, a intrat în conștiința conducerii celor trei imperii vecine. Administrarea rusească a Principatelor ocupate a avut un comandant unic, iar Planul Dacic al Ecaterinei a II-a prevedea un stat unit al muntenilor și moldovenilor, habsburgii au avut o stăpânire temporară, asupra celor două țări, iar otomanii au emis „hatișerife la pachet” pentru cele două țări românești. Toate acestea creau premizele unei uniri politice, care avea să se concretizeze la mijlocul secolului XIX.

La sfârșitul Secolului Reformelor (XVIII), Bucovina a fost răpită de austrieci. La începutul Secolului Revoluțiilor (XIX) Basarabia a fost răpită Moldovei de ruși în 1812.

VIOREL GH. SPETEANU