MÂNTUIREA DIN PERSPECTIVA IPOTEZEI EXTRATERESTRE

Creștinismul afirmă că țelul oamenilor este mântuirea. Dar ce este ea? La nivelul teoretic al dogmelor, aflăm că mântuirea este recâștigarea vieții veșnice în Împărăția lui Dumnezeu prin răscumpărarea păcatului originar. Mai știm că este o taină. Și tot dogmele ne spun că mântuiții ajung în rai îngeri, sfinți sau se unesc cu Dumnezeu. Sufletele nemântuiților sunt însușite de „diavoli”. Se impune aici o întrebare firească, la care religiile importante ale lumii nu cred că sunt capabile să ofere un răspuns clar: dacă scopul oamenilor, după căderea în păcatul originar, este mântuirea, atunci care este scopul creației omului, a lui Adam, înainte de păcatul biblic?

Să vedem care sunt explicațiile dogmatice din Sfinților Părinți, adică din Patristică. De pildă, Sf. Vasile cel Mare spune din Hexaimeron (Facerea lumii în șase zile) că raiul a fost făcut de Dumnezeu „mai întâi ca o școală și ca loc de învățătură a sufletelor omenești”. Totuși raiul era locuit numai de Adam, iar oamenii au apărut ceva mai târziu. Dar, dacă raiul era „un loc de învățătură a sufletelor omenești”, înseamnă că Adam se afla în el ca formă spirituală, în nici un caz sub aspect fizic. Sf. Grigorie Teologul, în Al doilea cuvânt la Paști, Sf. Ioan Damaschinul, în Dogmatica II, și Sf. Ioan Gură de Aur, în Despre facerea lumii, spun că Dumnezeu l-a așezat pe Adam în raiul aflat între starea cerească și cea pământească pentru ca primul și singurul om ajuns la înțelepciunea maturității să aleagă cu dicernământ binele în loc de rău. Dar Adam nu s-a împotrivit ispitei răului, adică a diavolului, și a căzut în păcat (prin liberul arbitru), călcând porunca divină de a nu se înfrupta din pomul interzis. Totuși, și acest lucru s-a petrecut mai târziu, după crearea Evei din coasta lui Adam. Iar aici nu pot să nu mă întreb din nou de ce a creat Dumnezeu bărbatul și femeia dacă ei tot nu odrăsleau…

Faptul că omul a fosr creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” înseamnă că el nu a fost făcut la voia întâmplării. Interesul acestei creații probează că omul este subiectul unor „lucrări cerești” de o importanță covârșitoare, dar secrete. Crearea omului, deci, nu a fost un act gratuit, ci rezultatul firesc al unor interese cosmice. Prin urmare, câștigarea sufletelor omenești pare a fi miza bătăliei între două forțe aflate într-o permanentă dispută.

Potrivit dogmelor creștine, îngerii sunt ființe cerești, spirituale, imateriale, adică au o frecvență înaltă și o densitate mică (sunt așadar invizibile ochiului uman), nu au sex și se înmulțesc cu ajutorul sufletelor mântuiților decedați. Într-un moment de succes al modei New Age, care înseamnă și o creștere a interesului pentru popularizarea gnozei pentru intelectuali, criticul și istoricul literar Harold Bloom se întreabă: „Suntem doar o parodie a îngerilor? Sau am fost creați pentru a le lua locul?”.

Îngerii sunt înrudiți cu oamenii pentru că îngeriiextratereștri îșisporesc numărul numai cu ajutorul oamenilor, iar consangvinitatea dintre oameni și îngeri se referă exclusiv la un ADN compatibil sau identic, fără de care înmulțirea lor ar deveni imposibilă. În Filocalia, Sf. Isaac Sirul spune că „cerul este înlăuntrul tău, de ești curat, și vei vedea îngerii din tine”, iar sufletele umane sunt echivalate cu îngerii. Cu alte cuvinte, dacă ADN-ul din om este nehibridat (adică „drept”, „curat”, „ales” sau „nestricăcios”), deci compatibil genetic cu cel al îngerilor, atunci cerul va fi accesibil sub forma îngerului din om. În concluzie, singura legătură, cea cu adevărat importantă, între om și înger este ADN-ul. În realitate, lumea cerească a lui Dumnezeu nu este deloc interesată de păcatele lumești în general, ci numai de acelea care ar duce la necurăția ADN-ului: o otreapă compatibilă genetic cu îngerii-extratereștri este infinit mai prețioasă decât un savant incompatibil.

Ce știm despre Dumnezeu? Că „Domnul este Duh și unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (Epistola a doua către Corinteni a Sf. Apostol Pavel 3,17). Duh înseamnă „suflet” sau „corp spiritual”. Mai departe „Și din tron ieșeau fulgere și glasuri și tunete, și șapte făclii de foc ardeau înaintea tronului, care sunt cele șapte duhuri ale lui Dumnezeu” (Apocalipsa Sf. Ioan Teologul 4,5). Așadar, Dumnezeu este o superființă, în esența căreia intră șapte corpuri spirituale. Oamenii au un singur corp spiritual.

Ne amintim că, zeul fenician al războiului, Moloh, se întinerea permanent și se regenera energetic prin sacrificiile rituale ale copiilor. Să punem această „amintire” în legătură cu alte două informații. Fizica cuantică a demonstrat că totul în Univers este energie, corpurile spirituale fiind și ele forme de energie. Apoi se știe că milenii de-a rândul oamenii au adus sacrificii zeilor, acestea fiind fie animale, fie copii sau tineri, cu predilecție băieți. Și Iisus avea o mare simpatie pentru copii, argumentând că sufletele lor erau infinit mai curate decât cele ale bătrânilor. Este vorba despre sufletele neprihănite, mai ales cele ale băieților sau ale tinerilor.

Alt citat din Biblie: „El ne-a mântuit, nu din faptele cele întru îndreptare, săvârșite de noi, ci după a Lui îndurerare, prin baia nașterii celei de a doua și prin înnoirea Duhului Sfânt” (Epistola către Tit a Sfântului Apostol Pavel 3,5). Ce aflăm? Că Duhul Sfânt se înnoiește, adică se regenerează cu ajutorul corpurilor spirituale eliberate și curățate prin „baia nașterii celei de-a doua”, ca rezultat firesc al „morții celei dintâi” a corpului fizic. Singura condiție este cea a compatibilității genetice, pentru că-o spune și textul-faptele bune, „cele întru dreptate” săvârșite pe Pământ, nu contează absolut deloc. Aceasta este unirea, contopirea sau stingerea în Dumnezeu. Eu aș spune chiar „disipare”, sau „atomizare”.

Meister Eckhart (secolele XIII-XIV), una dintre cele mai importante figuri ale misticii occidentale, a intuit că scopul esențial al existenței umane este unirea cu Dumnezeu, pe care o compara cu o picătură de apă ce cade în ocean și se identifică cu el- dar oceanul nu se identifică la rândul lui cu picătura de apă.Tot așa, sufletul se face dumnezeiesc, dar Dumnezeu nu se face suflet. Cu alte cuvinte, omul a fost predestinat să fie în Dumnezeu, și nu să trăiască numai ca făptură a Sa. Mântuindu-se, sufletul omului, care este veșnic, se retrage din timp și se face una cu timpul „absolut”, cu Eternitatea. Să ne amintim că fizicienii zilelor noastre, care-și contruiesc teoriile numai în raport cu existența Universului unic, nu cred în timpul absolut.

Tot în secolul al XIV-lea, Sfântul Grigorie Palama cugeta la rândul lui că scopul primordial al omului în creștinism este unirea mistică cu Dumnezeu. Să nu uităm că același sfânt a elaborat conceptul de energii divine necreate: esența și energia lui Dumnezeu sunt lucruri diferite, energia Sa nu este creată.

Înțelepciunea islamică, prin versurile misticului AlHallaj, din Iranul secolului X d.Hr., tratează aceeași temă a unirii cu eternitatea:
„Prieteni, vă cer moartea, că numai ea mă-nvie!
Prin ea mai viețuiesc, pieirea-mi Viață fie!
Să plec dintr-a mea ființă e darul cel mai nobil
Ce pot să-mi fac, rămasul-un rău și-o nebunie.
I-e sufletului silă de-un trai între ruine –
Ci ardeți trecătoarele –mi oase, colivie
Apoi, pe lângă urma-mi trecând, printre morminte,
Afla-veți taina: sufletul prins de veșnicie”.

În închisoarea vieții, cu ziduri de mulțime,
Mă chinui, ci mă smulge prin gratii către Tine!”
Și din străvechea Indie aflăm că Atman (sinele) se contopește cu Brahman(universalul), respectiv picătura cu oceanul. Adică: „Aceasta este, o fiu al lui Prtha, starea în Brahman (brahma-sthiti) pe care dobândind-o nu te mai tulburi, (omul) dobândind-o, fie și în ceasul morții, ajunge la stingerea în Brahman(brahma nirvana)… „ (Bhagavad Gita 2,72). Sau: „Numai cel care are fericirea lăuntrică, bucuria lăuntrică, acel yoghin devenit una cu Brahman, ajunge la stingerea în Brahman(brahma nirvana)…” (Bhagavad Gita 5,24).

Înțelegem că, pe câtă vreme în creștinism Dumnezeu este realitatea ultimă, în filosofiile și în religiile orientale, neexistând o divinitate personalizată, unio mystica se poate manifesta drept o unire cu Universul.

Iată însă și un alt vers din aceeași Bhagavad Gita (3, 11), pe care l-am mai citat: „Prin el (adică prin sacrificiu-n.a) să-i țineți în viață pe zei, iar zeii să vă țină în viață pe voi, susținându-vă unii pe alții, veți dobândi binele suprem.” Am putea oare să facem o comporație cu maniheismul din zorii creștinismului? Iată ce spunea Mircea Eliade în Istoria credințelor și ideilor religioase: „În profida originii sale ignobile, omul devine centrul și miza dramei, căci omul poartă în el o părticică din sufletul divin. (În mod paradoxal, această scânteie divină sălășluiește în spermă). Mani reia ideea arhaică indo-iraniană a identității spirit, lumină, semen virile. Totuși este vorba de un malentendu, căci Dumnezeu nu se interesează de omul ca atare, ci de suflet, care este de origine divină și precede apariția seminției umane. În fond, este vorba tot de efortul lui Dumnezeu de a se salva pe sine însuși, și în acest caz se poate vorbi de un „salvator salvat”.

Și, dacă tot a venit vorba despre spermă, iată două sugestive sure din Coran care ne spun cum a fost creat omul:
„Citește, în numele Domnului tău ce acreat!
Cel care a creat omul dintr-un cheag de sânge” (Coranul, Sura 96, 1).
Și:
„Să fie ucis omul! Cât este de nerecunoscător!
Din ce l-a creat?
Dintr-un cheag!” (Coranul, Sura 80, 16-18)

Iar, din Tora aflăm că numele primului om este Adam, al cărui principiu de viață se găsește în sânge. Desigur, atât în cazul spermei, cât și în cel al sângelui este vorba de un ADN. Și exact în același senscitim un verset din Apocalipsă, care ne oferă o informație prețioasă:
„Vrednic ești, Doamne și Dumnezeul nostru, să primești slava și cinstea și puterea, căci Tu ai zidit toate lucrurile și prin voința Ta ele erau și s-au făcut (4,11).” Așadar, Dumnezeu primește de la „sufletele curate” (genetic) ale mântuiților ce se unesc, se sting sau se risipesc în El puterea și slava(energia) de care are nevoie pentru a trăi, pentru a supraviețui, pentru a se regenera. Oamenii au fost creați nu din iubire, ci cu scopul precis și pragmatic de a susține existența zeilor. Adică a extratereștrilor. Spus altfel: „Slava mea va întineri neîncetat și arcul meu se va înoi în mâna mea.” (Cartea lui Iov 29, 20).

Astfel, energia lui Dumnezeu se va împrospăta permanent, dar numai cu ajutorul sufletelor omenești, anume pregătite pentru asta în viața pământească.

PETRU VINTILĂ Jr Fragment din romanul „Lucia Ferescu sau Steaua dimineții”, apărut în 2016, la editura „Compania”