NICOLAE FILIMON – 6 septembrie 1819 – 19 ianuarie 1865

De-a lungul timpului, Nicolae Filimon a fost recunoscut în cultura română a secolului al XlX-lea drept romancier, nuvelist, cronicar dramatic și muzical, dar, în principal, a fost numit, de la început, scriitor matur, sensibil evoluat, dovedind o sinteză a tendințelor ce i-au premers, recunoscut ca realizator al primului roman românesc, cu multe naivități și inabilități de construcție, dar cu valoare satirică și cu personaje realizate după tiparul maniheist, conform căruia lumea este guvernată de două principii, al binelui și al răului. Dinu Păturică, personajul principal, are valoare arhetipală.

Henri Zalis, realizatorul monografiei lui Nicolae Filimon, în 1958, menționa: „Istoria literară consemnează faptul straniu că, în conștiința publică, personajul unei cărți cunoaște o faimă cu mult mai mare decât a creatorului său. E cazul lui Dinu Păturică, părintele unei numeroase familii de ariviști, a cărui biografie este mult mai cunoscută decât cea a scriitorului care a plăsmuit-o.”

Însuși autorul ascensiunii lui Dinu Păturică, dedică lucrarea sa recunoscută ca deschizătoare de drumuri în specia literară pe care o ilustrează cu titlul „Ciocoii vechi și noi” exact celor pe care-i numește pe scurt: „Vouă, dar, străluciți luceferi ai vicielor, cari ați mâncat starea stăpânilor voștri și v-ați rădicat pe ruinele acelora ce nu v-au lăsat să muriți în mizerie; vouă, cari sunteți putrăjunea și mucegaiul ce sapă din temelii și răstoarnă împărățiile și domniile; vouă, cari ați furat cu zvanțul din funcțiunele cele mici și cu miile de galbeni din cele mari, iar acum, când v-ați cumpărat moșii și palate, stropiți cu noroi pe făcătorii voștri de bine; vouă și numai vouă dedic această slabă și neînsemnată scriere. Citiți-o cu băgare de seamă, domnii mei, și oricâte hoții îmi vor fi scăpat din vedere, însemnați-le pe un catastih și mi le trămiteți ca să le adaog la a doua edițiune”.

Iată-l pe Nicolae Filimon, scriitorul care s-a afirmat mai întâi în calitate de cronicar muzical în preajma Unirii Principatelor și apoi prin celelalte elemente care l-au fixat pentru totdeauna în domeniul literaturii și artelor. Noțiunile pe care le-a mânuit ele au fost acumulate în calitate de autodidact, nu în școli înalte din țară ori din străinătate, cum s-a întâmplat cu unii din conaționalii săi, fără a-i acuza pe aceștia din urmă.

Nicolae Filimon, născut la 6 septembrie 1819, la București, a fost cel de al treilea din cei cinci copii ai preotului Mihai Filimon – paroh al bisericii Ienei – și al preotesei Maria. Dintr-o însemnare autobiografică, aflăm că, în 1829, deci atunci când avea zece ani, copilul Nicolae era cântăreț la biserica pe care o păstorea tatăl lui. În același timp, băiatul frecventa și școala dascălului Chiru, de la aceeași casă a Domnului. Nu peste mult timp, la un an distanță, în 1830, în iulie, tatăl moare de holeră. At unci Nicolae Filimon a fost luat pe lângă casa marelui logofăt Scarlat Bărcănescu. Va învăța carte și-și va forma o cultură muzicală împreună cu fiii acestuia: Scarlat și Dimitrie. Curând, copilul orfan de tată va fi încredințat lui Eftimie Răsuceanu, devenit epitrop al bisericii Ienei „cu obligațiunea de a-l îngriji și a-l da la învățătură”.

În 1835 a luat ființă, la București, „Școala de muzică vocală și instrumentală” a Societății Filarmonice ca în 1836, Nicolae Filimon să frecventeze, concomitent, această școală, numită mai sus și școala „Horul cântăreților” de pe lângă „Ștabul Oștirii” din București. (cf. Viorel Cosma, „Nicolae Filimon, critic muzical și folclorist”, Editura Muzicală, 1966).

În 1841 moare și epitropul Eftimie Răsuceanu, ciocoi boierit, posibil model literar pentru galeria personajelor lui Nicolae Filimon, scriitorul de mai târziu. Între 1844 și 1852, Nicolae Filimon era consemnat drept cântăreț la biserica Ienei și „corist în trupa madamei Henriette Karl” și flautist în orchestra lui Papa Nicola, care în perioada aceea conducea opera italiană din București (între 1848 și 1856 , cf. George Ivașcu, ed. Albatros, 1977). Din 1852, până la moarte, Nicolae Filimon a fost epitrop la Biserica Ienei, cu leafa de 2400 de lei anual. Din 1856 a primit rangul de pitar, la Departamentul Credinței. În următorul an își face debutul de gazetar la ziarul „Naționalul”. În 29 iunie 1858 va pleca într-o călătorie în apusul Europei. În octombrie își va începe colaborarea la „Naționalul” în calitate de cronicar muzical și dramatic, iar în noiembrie va începe să publice la același ziar nuvela „Mateo Cipriani” sub titlul „Monastirea domenicanilor dupe colina Fiesole”. În decembrie, „Naționalul” publică „Monumentul maestrului Gaetano Donizetti”. În ianuarie 1859, apare la „Naționalul”, „O baroneasă de porunceală”, fragment din „Escursiunile în Germania Meridională”. În același an, la 9 august, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a semnat decretul prin care Nicolae Filimon era „întărit” cap al mesei a ll-a din Secția l din Departamentul Cultelor și Instrucțiunii Publice. (Cf. George Ivașcu, op. cit. p. 63) În 17 septembrie, Nicolae Filimon este numit secretar al „Comisiei Documentale”.

La începutul anului 1860, scriitorul publică în „Naționalul” fragmente din „Escursiunile în Germania Meridională”, iar „Revista Carpaților” publică nuvela „Mateo Cipriani”. Între 1860 și 1865 își desfășoară activitatea de pamfletar cu caracter muzical și folcloric în diverse reviste: „Pepelea”, „Nichipercea”, „Aghiuță”, „Cicala”, nesemnate ori semnate cu pseudonime, precum: Nechita Felimărescu, Undrea (Cf. Viorel Cosma, op. cit.).

În 1861 „Revista Carpaților” publică nuvela „Friederich Staaps sau atentatul de la Schonbrunn în contra vieții lui Napoleon l” și „Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala”. În 1862 apar în „Țăranul român” basmele „Roman Năzdrăvan”, „Omul de piatră” și „Omul de flori cu barba de mătase sau Povestea lui Făt-Frumos”. În „Revista română” a lui Al. I. Odobescu apare romanul „Ciocoii vechi și noi sau ce naște din pisică șoareci mănâncă”, iar în 1863, același roman apare în volum la „Imprimeria statului”.

În octombrie 1864, Nicolae Filimon este confirmat epitrop al bisericii Ienei. În decembrie Monitorul publică ultima cronică muzicală a acestuia.

În martie 1865, 18 spre 19 ale lunii, Nicolae Filimon moare la București. Este înmormântat la Cimitirul Bellu.

În 1965, apare Hotărârea Consiliului Mondial al Păcii pe anul 1965 pentru comemorarea, printre alți oameni de seamă ai poporului român, și a scriitorului clasic Nicolae Filimon.

Romanul „Ciocoii vechi și noi” este opera cea mai importantă a scriitorului. La apariția „Ciocoilor…”, romanul românesc , care parcursese doar un deceniu și jumătate, se afla încă în faza începutului. Tehnica era, în genere, rudimentară, intriga și înlănțuirea episoadelor erau în bună parte naive. Nicolae Filimon aduce în roman o surprinzătoare artă a construcției, a reliefării caracterelor și a evocării epocii, neîntâlnită în romanul românesc până către sfârșitul veacului. Autorul își propune, cum precizează în „Prolog”, să înfățișeze tipul ciocoiului „în deosebitele faze prin care el a trecut în secolul nostru, de la ciocoiul cu anteriu și cu călimări la brâu al timpilor fanariotici, până la ciocoiul cu frac și cu mănuși albe din zilele noastre”.

Romanul se referă la ciocoiul de la începutul veacului al XlX-lea, iar cel contemporan scriitorului, adică din preajma anului 1860, urmând să fie evocat într-o a doua parte a romanului, care n-a mai apărut. Nicolae Filimon urmărește destinul unui parvenit, Dinu Păturică, cel care, prin lingușire și înșelăciune, face avere și urcă treptele ierarhiei sociale, de la slujitor mărunt până la rangul de mare boier și înalt dregător. Urmărindu-și eroul cu pătrundere psihologică, scriitorul face ample incursiuni în viața societății românești, evocându-i moravurile în variatele ei compartimente. De relevat scrupulozitatea scriitorului în a se documenta, folosind larg informația de arhivă. Un atare procedeu, impus de preocuparea insistentă a lui Nicolae Filimon pentru evocarea detaliată a cadrului epocii, pentru descrierea costumelor personajelor, pentru reconstituiri topografice și de arhitectură, urmărirea în amănunțime a speculațiilor financiare, cămătărești indică o manieră de creație balzaciană. Dinu Păturică însuși, ca și cămătarul Chir Costea Chiorul sunt personaje de tip balzacian. Nicolae Filimon deschide astfel drumul realismului în romanul românesc, dominat până atunci de romantism, cu predilecție pentru sentimentalism și mistere. Prin unele aspecte, romanul lui Nicolae Filimon rămâne legat și de romantism. Concepția proeminent antifanariotă și antifeudală, tonul narațiunii adesea polemic situează „Ciocoii vechi și noi” în zona tradiției literaturii perioadei anterioare, căreia Nicolae Filimon îi adaugă o tehnică superioară a construcției și un spor de adâncime în evocarea epocii, marcând un moment important în evoluția romanului românesc.

„Ciocoii vechi și noi” se înscrie ca un roman al Bucureștilor, un roman citadin și întâiul nostru „romanț original”, așa cum l-a numit autorul, în modestia lui.

Scriitorul manevrează foarte bine onomastica, dând prin Dinu Păturică un nume metaforic sugestiv. Numele lui Andronache Tuzluc este o sinteză greco-turcească. Chera Duduca e un nume de același tip ca și cel precedent, prin caracterul greco-turc al etimologiei și sugerând o „femeie fatală”. De rezonanță balcanică este numele lui chir Costea Chiorul ce vrea să sugereze nota „sinistră” a personajului. Prin contrast cu cei enumerați mai sus, Gheorghe sugerează virtuțile unui justițiar, iar Maria, pe acela al neprihănirii feciorelnice. Nefixarea numelui , la banul C…, cu enigmatica inițială, reprezentând a treia literă din alfabet, ar putea fi interpretată ca un simbol ezoteric.

Romanul „Ciocoii vechi și noi”, ca și „Scrisorile” lui Ion Ghica adresate lui Vasile Alecsandri, oferă cititorului societatea vremii, în perioada feudală, cu asprimea condițiilor sociale și economice. Observăm talentul scriitorului de pictor în frescă și de pamfletar obiectiv. Romanul românesc la începuturi își are trăsăturile lui romantice (Dimitrie Bolintineanu: „Manoil” și „Elena”, Mihail Kogălniceanu: „Tainele inimii”, „Un boem român” de Pantazi Ghica, „Mistere din București” de Ioan M. Bujoreanu, „Don Juanii din București” de Radu Ionescu etc.), dar, prin Nicolae Filimon, pătrundem în roman cu trăsăturile prozei realiste, cu o tehnică specială teatrală și a povestirii. Stângăciile persistă și în romanul „Ciocoilor vechi și noi”, dar observăm că se anunță lumea lui Ion Luca Caragiale.

Prin romanul lui Nicolae Filimon ne aflăm încă la începuturile dezvoltării acestei specii literare, cu o tehnică rudimentară și o înlănțuire naivă a episoadelor, dar, cu personajul Dinu Păturică urmărim destinul unui parvenit, care, prin lingușire și înșelăciune, face avere și urcă treptele ierarhiei sociale, de la slujitor mărunt până la rangul de mare boier și înalt dregător. Urmărindu-și personajul, cu pătrundere psihologică, scriitorul face ample incursiuni în viața societății românești, evocându-i moravurile în diferitele ei compartimente. Autorul „Ciocoilor…” folosește informația de arhivă pentru descrierea costumelor personajelor, pentru reconstituiri topografice și de arhitectură, pentru descrierea speculațiilor financiare, cămătărești, apropiindu-se, în felul acesta, de maniera de creație balzaciană. Dinu Păturică și cămătarul Chir Costea Chiorul au aspect de personaje balzaciene, depășind sentimentalismul romantic și maniera romanului de mistere.

Analizând romanul lui Nicolae Filimon, constatăm o mulțime de neajunsuri, totuși cum de încă are durabilitate, așa cum însuși George Călinescu își punea întrebarea în 1941 în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”. Și tot criticul încearcă să răspundă: „Din marea siguranță a desenurilor și a tonurilor fundamentale. Tabloul este lucrat repede, în fierbințeala intuiției, prin contururi și gesturi schematice, renunțându-se la detalii. (…) Simplificarea colorilor și a liniilor face ca tabloul să fie cu atât mai neted cu cât e mai îndepărtat”. Dar „îndepărtarea” aceasta, despre care vorbește marele critic, nu privește doar stilul, tehnica de lucru a autorului, ci și materia, substanța intimă a cărții. Reușita lui Filimon a rezultat probabil și din distanța temporală pe care el a știut să o impună între sine și subiectul ales. Nu numai pentru noi, cititorii de azi, ci și pentru autorul lui, „Ciocoii vechi și noi” este un roman istoric, un roman inspirat din trecut, din perioada 1814-1821, nu foarte îndepărtată în timp de propria sa lume, însă istoricizată deja (prin limbaj, vestimentație, prin suprastructura politico-administrativă).

Stilul lui Nicolae Filimon pare hibrid, dar poate că tocmai eterogenitatea procedeelor pe care el le amestecă în pagină, acest conflict al scriiturilor divergente creează savoarea scrisului său. George Călinescu descoperea cu încântare în roman „un ton arheologic, multicolor, oriental, de o împestrițare de Halima”.

Prof. CLEOPATRA LUCA