MORȚI SUSPECTE ÎN ÎNCHISORILE COMUNISTE

Un bilanț al crimelor comunismului indică aproximativ trei milioane de victime persecutate, anchetate, arestate, condamnate, torturate și chiar ucise în detenție (circa o treime). Harta sistemului carceral publicată de Romulus Rusan în cartea „Cronologia și geografia represiunii comuniste din România. Recensământul populației concentraționare (1945-1949)” include 44 de închisori, 72 de colonii de muncă, 61 de locuri de anchetă și alte lagăre, răspândite în toate zonele țării, unde se practica tortura și exterminarea prin foame, frig, îmbolnăvire, lipsă de medicamente, umilire și bătaie permanentă.

Cele mai cunoscute închisori politice în care au murit numeroși deținuți sunt cele de la Pitești, Aiud, Gherla, Sighet, Râmnicu Sărat, Făgăraș, „Canal”, Jilava. Toate decesele survenite în închisorile comuniste erau „acoperite” de acte „legale” (boală incurabilă, infarct etc.), nicidecum tortură sau uciderea în bătaie), cadavrele fiind „aruncate” în gropi comune, fără excepție. Morțile deținuților politici în închisorile comuniste sunt suspecte de ucidere premeditată, direct (bătăi, torturi) sau indirect (înfometare, frig, lipsa medicamentelor), învăluite fiind în secretul impus de autorități față de familii și opinia publică.

Un tablou al victimelor regimului comunist pierite în închisori include mari personalități ale vieții publice românești, politicieni, militari, funcționari, intelectuali, universitari, istorici, fețe bisericești etc.

După actul de la 23 august 1944 și arestarea Mareșalului Ion Antonescu a urmat decimarea Armatei (luarea în prizonierat a peste 100.000 de militari, majoritatea trimiși în lagăre și închisori), preluarea puterii de către comuniști și o aprigă prigoană împotriva „elitelor” materializată în anchetarea, condamnarea, torturarea și chiar uciderea în detenție a opozanților politici.

Între 1949-1952, în „Închisoarea tinerilor” de la Pitești s-a desfășurat experimentul „Reeducarea prin tortură” având scop și finalitate „lepădarea” deținuților politici de convingerile lor ideologice și religioase, în urma căruia au murit schingiuiți peste 100 de condamnați, omagiați anul (din 2001) în cadrul Simpozionului Internațional „PERT”, organizat de Fundația Culturală „Memoria” – Filiala Argeș.

În „Închisoarea polițiștilor” de la Făgăraș, în perioada 1945-1965, au pierit, peste 150 de polițiști, jandarmi și alți funcționari, profesioniști și patrioți, acuzați și torturați pentru „activitate contra clasei muncitoare și mișcării populare” (a se vedea Florin Șinca – Martirii Poliției Române).

Dintre numeroasele personalități care și-au pierdut viața în închisorile comuniste, vom exemplifica unele mai semnificative, selectate în principal, pe criteriul notorietății și impactului asupra opiniei publice:

Iuliu Maniu (n. 1.02.1873 – d. 5.02.1953), mare politician, arestat în iulie 1947, acuzat de înaltă trădare și spionaj în favoarea anglo-americanilor, condamnat la temniță grea pe viață, a murit în urma torturilor fizice și psihice în închisoarea de la Sighet. Cadavrul său a fost aruncat la groapa comună din Cimitirul Săracilor (situat la marginea orașului), nemaiputând fi niciodată recuperat.

Ion Mihalache (n. 3.03.1882 – d. 5.02.1963), fruntaș P.N.Ț, arestat la 14 iulie 1947 în urma înscenării de la Tămădău, condamnat la temniță grea pe viață pentru înaltă trădare și tentativă de părăsire ilegală a țării. Încarcerat la Râmnicu Sărat, unde a decedat la 5 februarie 1963 din cauza torturii îndurate.

Constantin Argetoianu (n. 15.03.1874 – d. 6.02.1955), primministru în 1939, a fost arestat în noaptea de 5/6 martie 1950 după ce i-a fost confiscată averea și scos de la catedra universitară, a fost întemnițat fără judecată sau condamnare – la Sighet, unde, în urma umilințelor și torturilor la care supus, la 6 februarie 1955 a decedat, trupul fiind aruncat la groapa comună din Cimitirul Săracilor.

Mircea Vulcănescu (n. 3.03.1909 – d. 28.10.1952), mare intelectual, ministru în Guvernul Antonescu, a fost arestat la 30 august 1946 pentru crime de război și condamnat la 8 ani de temniță grea. Închis la Aiud, bolnav de plămâni, a murit la 28 octombrie 1952 în urma torturilor și lipsei de îngrijiri medicale.

Monseniorul Vladimir Ghika (n. 28.12.1873 – d. 16.06.1954), mare personalitate religioasă (preot catolic) și cărturar, arestat la 18 noiembrie 1952 pentru înaltă trădare, întemnițat la Jilava, unde a fost ucis în bătaie la 16 iunie 1954. În 2013 a fost beatificat în cadrul unei ceremonii la care au participat peste 10.000 de credincioși.

Gheorghe I. Brătianu (n. 28.01.1848 – d. 24.04.1953), fiul lui Ion I. C. Brătianu, istoric, om politic, universitar. În noaptea de 7/8 mai 1950 a fost arestat și închis la Sighet fără judecată sau condamnare. Bolnav grav și bătut cu bestialitate, a murit în noaptea de 23/24 aprilie 1953 în condiții suspecte. Versiunea oficială a fost sinucidere prin spânzurare, dar colegii de celulă au afirmat că decesul a fost cauzat de torturile la care fusese supus sistematic fiindcă a refuzat pactul cu comuniștii, ca în schimbul îngrijirilor medicale să-și retragă teza potrivit căreia „Basarabia este pământ românesc”. Au rămas în anale replicile date călăilor săi, „Nu-mi voi trăda țara, nu pot dezminți un adevăr istoric” și răspunsul memorabil la amenințarea, „Aici o să pieri”, dat fără ezitare „Și dumneavoastră veți pieri într-o zi, dar nu-i totuna să pieri cu demnitate sau cu lașitate”.

Gheorghe (Ginel) Plăcințeanu (n. 3.12.1924 – d. 30.04.1961), intelectual fin, fost sportiv, medic ortoped (la spitalele „Colentina”, „I. C. Frimu” și „Brâncovenesc”). Nenorocul a făcut ca prin 1948 s-o cunoască pe Lica Gheorghiu – fiica liderului Gheorghe Gheorghiu-Dej, împrietenindu-se și devenind amanți. Tatăl ei nu a văzut cu ochi buni această „relație” și a poruncit Securității și Ministrului de Interne punerea la cale a unor acțiuni de compromitere a doctorului Plăcințeanu, înscenându-i un dosar penal pentru speculă și uneltire împotriva ordinii publice. În 1959 a fost arestat și încarcerat la Râmnicu Sărat – în regim sever (fără drept la vizite, pachet sau medicamente), fiind judecat „de urgență” și condamnat la 10 ani de muncă silnică. La 30 aprilie 1961 a decedat în urma torturilor și lipsei îngrijirilor medicale. Versiunea oficială a morții era „colaps cardio-vascular”, dar toată lumea a știut că a fost victima răzbunării lui GheorghiuDej pentru îndrăzneala de a-i nesocoti voia.

Lucrețiu Pătrășcanu (n. 4.11.1900 – d. 17.04.1954), cea mai mare personalitate a P.C.R, doctor în drept și economie, a intrat de tânăr în mișcarea muncitorească, participând activ și la actul de la 23 august 1944, după care, a fost numit ministru de justiție în primele guverne procomuniste. În iunie 1946, la un miting de la Cluj a rostit fraza memorabilă „Înainte de a fi comunist, sunt român”. Aceasta ca și atitudinea lui generală i-au atras antipatia liderului Gheorghe GheorghiuDej și celorlalți conducători căzând rapid în totală dizgrație. La 28 august 1948, a fost arestat sub acuzațiile de naționalism burghez, colaborare cu Siguranța și legături cu cercurile reacționare din emigrație. În pofida torturilor la care a fost supus, Lucrețiu Pătrășcanu nu s-a dezis de convingerile sale, sfidând anchetatorii și judecătorii, afirmând „scuip pe acuzațiile voastre” și „vor fi oameni care să urmărească acest proces măsluit”, ceea ce i-a enervat mai tare. După un lung proces, la 14 aprilie 1954 a fost condamnat la moarte, refuzând cu demnitate să ceară îndurare torționarilor săi. În noaptea de 16/17 aprilie 1954, aflându-se în Penitenciarul Jilava, a fost scos la plimbare în curtea interioară, ocazie cu care a fost împușcat mișelește, pe la spate, trăgându-i-se un glonț în ceafă. A doua zi, pe 17 aprilie 1954, procurorul Grigore Rîpeanu întocmea un document oficial în care consemna în fals că a fost executat conform sentinței, respectându-se procedura legală (cu pluton, medic legist, procuror etc.) și nu asasinat.

În 1968, Nicolae Ceaușescu l-a reabilitat pe Lucrețiu Pătrășcanu, dar nu din dorința de adevăr sau dreptate, ci pentru a „plăti polițe” lui Gheorghiu-Dej și altor foști fruntași ai partidului. După amnistia din 1964 și venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu (în 1965) a continuat prigoana împotriva opozanților regimului, dar numărul celor uciși în închisori a scăzut vertiginos, mai ales că, noul lider nu dorea să mai avem deținuți politici, pretinzând că este agreat și acceptat benevol.

Cea mai cunoscută și mediatizată crimă a regimului (de după 1965) este cea comisă asupra inginerului dizident Gheorghe Ursu, bătut cu bestialitate în arestul Direcției Cercetări Penale, decedat la 17 noiembrie 1985.

Gheorghe Ursu, în vârstă de 59 de ani a fost arestat în urma unei percheziții domiciliare efectuate la locuința sa în 21 septembrie 1985, ocazie cu care s-a găsit și confiscat „Jurnalul intim” (critică asupra regimului comunist). Sub pretextul comiterii unei infracțiuni de drept comun (deținere ilegală de valută), a fost arestat și introdus în Arestul Direcției Cercetări Penale din Calea Rahovei 39, la camera 30 (supranumită „Catanga”), încarcerat alături de doi infractori înrăiți printre care și recidivistul Marian Clită, om de încredere al Șefului Direcției, colonelul Tudor Stănică. La indicația acestuia și cu îngăduința șefului de arest, colonelul Mihai Creangă, cei doi „colegi de cameră” ai dizidentului, îl băteau cu brutalitate, schingiuindu-l sistematic. În noaptea de 14/15 noiembrie 1985, criminalul Marian Clită l-a bătut crunt pe Gheorghe Ursu provocându-i leziuni grave – spargerea intestinelor. Dus într-un târziu la Spitalul Penitenciar Jilava, în data de 17 noiembrie 1985 a decedat. Cauza oficială a morții, rezultată din raportul de autopsie (întocmit la comandă) a fost peritonita (moarte neviolentă), dosarul fiind „clasat” (mușamalizat).
După Revoluție, la insistențele familiei și sub presiunea opiniei publice, cazul a fost redeschis. Din noua anchetă reiese că infractorul Marian Clită, instigat și încurajat de colonelul Tudor Stănică și cu îngăduința culpabilă a colonelului Mihai Creangă, l-a ucis în bătaie pe Gheorghe Ursu pentru dizidența sa. Raportul de contraexpertiză medico-legală din 2000, a concluzionat că „Moartea numitului Ursu Gheorghe-Emil a fost violentă și s-a datorat peritonitei purulente generalizate prin perforarea post-traumatică de ansa ileală… Leziunile externe și interne s-au putut produce prin lovituri repetate cu corpuri dure în regiunea abdominală cu circa 3-4 zile anterior”.

În 2003 criminalii și-au primit pedeapsele cuvenite, fiind condamnați fiecare la câte 20 de ani închisoare pentru omor și respectiv instigare la crimă.

Multe dintre victimele comunismului, ucise în închisori și în afară (inclusiv din cele nominalizate aici) sunt artizanii Unirii de la 1918, făuritorii României Mari, eroi și martiri ai neamului, pe care generațiile de azi trebuie să le cunoască și să le cinstească memoria.

HORAȚIU MĂNDĂȘESCU