IOAN MORARU Ilustru savant – patriot, aproape necunoscut

De la început, trebuie să fac o mărturisire pentru cititorul ce va avea răbdarea, să urmărească cele ce urmează, referitor la viața, drumul, activitatea desfășurată și mai ales nedreptatea ce i s-a făcut acestui om, care și astăzi este lăsat în umbră … academicianul post-mortem Ioan Moraru (3 iulie 1990).

Era în a doua jumătate a lunii septembrie a anului 1986. Începuseră cursurile școlare, și fratele meu doctor Ion Țiclete, a venit la București, pentru a se întâlni cu doctorul Moise Terbancea. Fuseseră colegi și buni prieteni la Cluj, încă din vremea studenției, dar doctorul Terbancea era de ceva timp, directorul Institutului Medico-Legal din București. Am fost invitat și eu, pentru a merge împreună, toți trei, la Casa Universitarilor. Am acceptat cu bucurie, astfel că la întâlnire, a fost un moment emoționant, căci doctorul Terbancea entuziasmat a exclamat: „măi Nelule, fratele tău a crescut și a scăpat, atunci în Cluj… credeam că nu-l voi mai vedea”. Ne-am așezat în grădină, la o masa retrasă și doctorul Terbancea a scos din servietă, un album cu fotografii… Le priveau, își aminteau întâmplări de neuitat… căci fuseseră câțiva ani, după terminarea facultății, burlaci veseli și adesea îndrăgostiți. La un moment dat, se opresc să privească mai îndelung o fotografie, se uită unul la altul dar nu rostesc nici un cuvânt, până când, aproape în același timp, parcă izbucnesc înăbușit: „dar cum s-a terminat…?”. Eram atent la ce discutau, dar nu înțelegeam despre ce-i vorba (?!). amândoi se uită la mine, căutând și să-mi explice într-un fel, cum un coleg de-al lor, acum și el în București, a fost apreciat și recompensat cu un premiu internațional, dar care însă a terminat mai târziu decât ei, în 1953, tot la Cluj… Ei tot vorbeau, privind albumul și făcând remarci de tot felul, referindu-se la personaje, locuri și întâmplări ce au fost imortalizate. Timpul a trecut și trebuia să plecăm căci era ora de închidere…

Când ne-am întors acasă, împreună cu fratele meu, am vorbit de toate și nu ne-am mai dus la troleibus. Am parcurs drumul, pe jos, agale, povestind și rememorând într-un fel, cele derulate în aproape patru ore cât le-am petrecut la Casa Universitarilor… La un moment dat fratele meu îmi mărturisește, că nu știe prea multe, dar în Cluj, s-a răspândit știrea, că un fost absolvent al Facultății de Medicină și Farmacie ar fi primit Premiul Nobel. Din păcate, nu i s-a permis să se bucure de acest succes, căci ar fi fost oarecum, un afront adus lui Ceaușescu, care aspira și el la Premiul Nobel pentru Pace… Dar să nu mai vorbesc despre acest eveniment, căci este interzis. I-am promis că-mi voi ține gura, mai ales că nici nu știam mare lucru.

A trecut timpul și nu m-am mai preocupat de cele discutate la Casa Universitarilor, dar în decembrie 1989, au apărut articole cu evenimentele, legate de așa zisa revoluție, ziare multe, publicații ce răsăreau ca ciupercile după ploaie și fiecare încercau să se facă „auzite”, prin știri mai mult sau mai puțin interesante și adevărate… La începutul anului 1990, un număr al ziarului „România Liberă”, publică un articol care-mi atrage în mod deosebit atenția. Era vorba de Ioan Moraru, cel căruia i s-a atribuit, colectiv, premiul Nobel pentru Pace pe anul 1985, împreună cu americanul Bernard Lown și sovieticul Mihai Kuzin. Pentru a fi clarificat totul de la început, trebuie precizat că acest premiu a fost atribuit organizației internaționale „International Physicians for the Prevention of Nuclear War” (I.P.P.N.W), în românește „Medicii Lumii pentru Prevenirea Războiului Nuclear”. Această organizație mondială, îl avea ca președinte pe americanul Bernard Lown și copreședinți pe Mihai Kuzin și Ioan Moraru. Organizația a luat ființă mai înainte, într-o perioadă foarte agitată a războiului rece. În anul 1983, după mai multe refuzuri, din partea guvernanților români îi este permis lui Ioan Moraru, organizarea unei filiale și la noi în țară (la București). Organizația fusese fondată, ca urmare a conferințelor de la Boston din 1981 și Cambridge, 1982.

Să încercăm, acum, după plecarea acestui remarcabil savant în lumea veșniciei, la 20 decembrie 1989, să-l cunoaștem, reconstituind drumul său în această viață, așa cum am reușit să parcurg puținele consemnări și relatări; căci așa cum l-a descris Paul Goma, în al său jurnal 2009 (9 octombrie, ora 17:25): „Ioan Moraru este un ilustru necunoscut printre compatrioți. După ce a primit celebra distincție, a intrat rapid într-un con de umbră…”.

S-a născut la 8 septembrie 1927, în același an în Care Victor Babeș, a plecat din această lume, în comuna Dâlos, nu departe de Mediaș, în județul Sibiu și a urmat primele clase tot aici. Pe atunci această comună era situată în județul Târnava Mare. Astăzi, aici există o Școală de Arte și Meserii care-i poartă numele, iar în 1993, pentru a-i cinsti memoria a fost amplasat și un bust de către oficialitățile locale.

După cele consemnate, în registrul de la primărie, s-a născut, ca al treilea copil, din cei șapte ai familiei Moraru. Urmează Facultatea de Medicină, din cadrul Institutului de Medicină și Farmacie (I.M.F), Cluj, pe care o termină în 1953. La absolvire a obținut Diploma de Merit (Magna cum Laude). Fiind un om foarte activ și dăruit în totalitate științei, cercetării și activității didactice, obține titlul de Doctor în Medicină în 1957 și de Doctor Docent în 1968.

Dovedindu-se o personalitate ieșită din comun, va fi investit ca reprezentant al României, la Organizația Mondială a Sănătății, mai întâi ca membru și apoi ales ca vicepreședinte al Comitetului acestei organizații.

Este primit ca membru titular (fondator) și apoi devine vicepreședinte al Academiei de Științe Medicale din România, pentru ca apoi să fie numit Secretar General la Ministerul Sănătății și Ministru Adjunct al acestui Minister (1964-1969).

Fiind un cercetător neobosit, va întocmi, nenumărate lucrări științifice, dintre care peste 300 vor fi publicate în diverse publicații de specialitate, în țară și în străinătate. În calitatea sa de cadru didactic, se va consacra în egală măsură și la elaborarea a o serie de tratate și manuale universitare, din care să amintim: Redactor la tratatul de Medicină legală, 1967; „Anatomie patologică”, 1980; „Imunologie”, 1984; colaborator la elaborarea volumului „Methods in Emynology”, apărut în 1983 la New York etc.

Activitatea sa în domeniul anatomiei patologice, se întinde pe o perioadă de peste 30 de ani, lucrând în diferite laboratoare, precum: secția de anatomie patologică a I.M.L – București și la Institutul „Victor Babeș” din București (perioada ce mai îndelungată). Datorită acestei activități și a prestigiului câștigat pe plan internațional a fost și ales covicepreședinte al I.P.P.N.W.

Cum oficial, nu i s-a permis a merge la Oslo, pentru primirea premiului decernat organizației I.P.P.N.W, nu a fost găsit, printre cei care au luat cuvântul. Din surse nedeconspirate încă, el a putut să obțină, în ultim moment, viza pentru a participa la această ceremonie, cu oarecare întârziere, ca urmare a intervenției unui securist, care a înțeles nedreptatea ce i se făcea. De aceea într-o fotografie (nedată publicității), apar cei trei reprezentanți, Ioan Moraru fiind la mijloc și având în fața sa medalia premiului împreună cu diploma.

Probabil, cel care printr-un act, destul de riscant i-a obținut fulgerător viza, l-a avertizat, că nu se va putea face niciun fel de publicitate, Ioan Moraru a respectat întocmai acele interdicții… care la investigațiile întreprinse de un post de televiziune, s-au confirmat, căci printr-o solicitare la I.P.P.N.W, cei de la arhivele I.P.P.N.W au răspuns „înregistrările noastre arată că în 1985, dr. Ioan Moraru, atunci vicepreședintele Academiei de Științe Medicale, Institutul Victor Babeș din București, era șeful subsidiarei române în 1983” semnează și directorul executiv al I.P.P.N.W, Michael Christ, precizând în continuare că „Dr. Ioan Moraru, a luat un premiu colectiv, acordat I.P.P.N.W, care în 1985 este o federație de organizații medicale naționale, fiind afiliate 41 de țări, cu un total de 135.000 de fizicieni. Grupul român afiliat al I.P.P.N.W, pe care Ioan Moraru l-a fondat și condus, a împărțit acest premiu Nobel pentru Pace, oferit organizației în 1985”… În acest sens, fratele său Gheorghe Moraru, a declarat că într-adevăr securitatea, nu a putut să-i elibereze viza, respectând ordinele date de dictator, totuși cineva i-a dat-o în ultimul moment (?!). Cu această ocazie și fostul parlamentar Caius Dragomir, în calitatea sa de director al Institutului Național „Victor Babeș” (I.N.V.B) a confirmat că Ioan Moraru, a fost unul din beneficiarii acestui premiu colectiv…

De altfel, printre multiplele felicitări ce i-au fost adresate la primirea acestui premiu, se numără și președintele I.P.P.N.W, Bernard Lown, care-i scrie: „Felicitări pentru Premiul de Pace Nobel, pe care dumneavoastră și noi toți l-am primit”. Ca o remarcă, pe care nu vreau s-o caracterizez însă, este aceea că mai târziu, acesta afirma senin chiar, că nu și-l amintește pe Ioan Moraru. (!?!)

Fiul său, Ionuț Moraru, a terminat tot Facultatea de Medicină și ține să precizeze, că tatăl sau a primit cu adevărat acest premiu, nu individualnominal, ci în cadrul decernării acestuia, organizației I.P.P.N.W. După 1989, el a plecat în S.U.A și lucrează în același domeniu ca și tatăl său, fiind profesor de Biologie Celulară, la Universitatea din Connecticut. El a mărturisit că în casa părintească din București (?), în bibliotecă, el păstrează cu sfințenie tot felul de acte, diplome și documente, prin care se confirmă întreaga activitate a tatălui său, împreună cu „Invitația pentru decernarea Premiului Nobel de la Oslo”, dar și nenumăratele felicitări scrise și primite de la o seamă de personalități…

Dacă înainte de 1989, acest savant cu renume mondial, a fost pe nedrept marginalizat și ignorat, normal și corect ar fi fost, ca cei care suntem astăzi aici, pe acest pământ, să-l cunoaștem, pentru a-l putea aprecia și a-i urma exemplul. A fost un patriot care a muncit și trăit pe aceste meleaguri, chiar dacă i s-au oferit tentant avantaje, în afara granițelor. Un om care a suferit și a îndurat nedreptatea, de aceea poate, viața lui a fost uneori tristă, iar boala necruțătoare l-a răpus la 62 de ani… el este un erou necunoscut, de cei mai mulți dintre noi, odihnindu-se acolo unde s-a născut, dar preotul Achim Sărășan din Mediaș, a scris o monografie a satului, unde-i relevă personalitatea, dar din păcate nu poate mai mult, căci așa cum a afirmat că nu are decât prea puține documente.

Oare, dacă oficialitățile, au interzis expunerea trupului neînsuflețit într-una din sălile Institutului Victor Babeș, astăzi, memoria sa trebuie ștearsă? Trebuie să-l uităm? Oare Clujul, orașul în care s-a format ca specialist, nu ar trebui într-un fel să-i fie recunoscător? Astăzi sunt doar eroi și vedete, cei care apar pe micul ecran? Viața și exemplul unui savant nu prezintă interes? Doar știrile „inedite”: accidente, delicte, politicieni corupți, demagogi și îmbogățiți fraudulos sau doctori făcuți prin metode rușinoase au prioritate pentru a fi cunoscuți?

Mici pâlpâiri firave ale neuitării, se pot vedea însă rar, precum: o sală la Institutul de Anatomie Patologică din București, o stradă din Mediaș, iar la 29 aprilie 1996, Consiliul Local al acestui oraș i-a acordat (post-mortem) titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Mediaș. Și totuși, cred că acest om merită mai mult… el fiind într-un fel erou, dar și martir.

Prof. Univ. Dr. Ing. GH. ȚICLETE