ÎNCEPUTURI

ÎNCEPUTURI

Terra, planetă vie, niciodată liniştită, veşnic în spasmele prefacerilor, a trecut prin multiple faze de “reaşezări” până să-l primească pe Om. Acesta, în continuare martor la frământările ei, îşi aminteşte cu groază ameninţările cu care l-a înconjurat planeta lui mamă.
Amintiri de neşters au lăsat cele două mari civilizaţii: Mu-Lemuria-Pacifida, dezvoltată pe un continent mare din Oceanul Pacific şi, ulterior, civilizaţia Atlantidei, dezvoltată pe un continent format din câteva insule din Oceanul Atlantic. Coastele Oceanului Pacific sunt astăzi martore ale lanţului de vulcani care, odată, au prefăcut continentul din Pacific în mii de insule.

Deriva continentelor, ciocnirea plăcilor tectonice, vulcanismul continuă să acţioneze în Atlantic, îndepărtând Africa şi Europa de cele două Americi. În plus, pe mijlocul Oceanului Atlantic s-a format marele rift vulcanic, care brăzdează de la nord la sud fundul oceanului. Acest rift produce erupţii vulcanice (la perioade mari), lava submarină exultată împingând în direcţii contrarii şi îndepărtând continentul African şi cel European de dublul continent American.
Aceste fenomene vulcanice, ca şi deriva continentelor (după teoria lui Alfred Wegener) au determinat, treptat, prăbuşirea continentului Atlantidei, fragmentat probabil în trei insule, înghiţite de ocean în perioade diferite.
Legenda Atlantidei, dezvăluită de Platon, din informaţiile lui Solon, care a fost iniţiat în Egipt şi a beneficiat de mărturisirile marelui preot din Sais – Egipt, era consemnată pe pietrele templului. Legenda Atlantidei a suscitat multe controverse şi a prilejuit tot atât de multe studii şi cercetări ştiinţifice, stimulate de uluitoarele consecinţe venite în civilizaţia incipientă a Europei, aflată la mii de ani distanţă ca dezvoltare, care moştenea şi abia descifra noianul de cunoştinţe de spiritualitate, artă, tehnică etc.
Toate acestea constituindu-se în mitologie şi legendă, urma ca timpul să descifreze şi să accepte ca verosimile fenomene şi evidenţe deduse din tezaurul de moştenire.

Europa, care, probabil, fusese relativ colonizată de atlanţi, era cea mai pregătită, prin rasa ei albă, să preia, să cerceteze şi să dezvolte treptat ecouri de civilizaţie care atinseseră coastele Spaniei, ale Franţei, dar şi mai timid, din cauza climei, resturile de continent european, fărâmiţate în insule ca Islanda, Insulele Britanice, coastele Scandinave. În Europa, cel mai timpuriu a evoluat un început de civilizaţie în Spaţiul Carpatic (danubian-pontic), care a salvat populaţiile nordice şi occidentale care au reuşit să se refugieze din faţa întinderii glaciaţiunilor; se poate vorbi mai documentat de ultima Glaciaţiune Würm, care a încheiat, până acum, numărul celor cinci glaciaţii despre care vorbeşte ştiinţa: Donau, Günz, Mindel, Riss, Würm.
Spaţiul Carpatic a fost cel care a salvat refugiaţii Europei, asigurând supravieţuirea, Glaciaţia Würm extinzându-se până în apropierea Vienei actuale. Spaţiul Carpatic prezenta peşteri pentru adăpost şi gheţari numai peste altitudinea de 2000 m. Acesta era înzestrat cu păduri bogate în vânat, ape abundând în peşti, sare la suprafaţă. Cea mai veche populaţie a Europei o constituiau pelasgii, locuitorii autohtoni ai Spaţiului carpato-danubiano-pontic, populaţie care a cucerit întreaga Europă, înmulţindu-se datorită condiţiilor avute, roind în toate direcţiile, în neolitic punând bazele viitoarelor civilizaţii, ca şi popoarelor europene.
Aceşti pelasgi au populat lumea Mediteranei, Asiei Mici, Orientului Mijlociu, fertilizând continentul Asiatic, începând cu India.
Cercetări recente i-au găsit ca “dacoţi” în America de Nord, carieni, cretani, fenicieni (canaaneeni, cartaginezi, troieni), ca şi în America Centrală şi în America de Sud, lăsând urme vizibile şi clare, prin inscripţii, simboluri, monumente – printre care numeroşi dolmeni –, construcţii cu etaje etc.
Tradiţiile egiptene, chaldeene, canaaneene au păstrat ca istorie mitologică şi legendară numele (traduse în diverse limbi) eroilor civilizatori, probabil supravieţuitori atlanţi, care au constituit cel mai vechi pantheon – în Spaţiul Carpatic – al Europei, reprezentat prin Uran-Montu-Amon (în Egipt), Saturn Dokius Filius Caeli – Zalmoxis; Hermes, Apollon, Prometeu, tatăl lui Deucalion (Noe-Utnapiştim, la sumerieni).
Dintre aceştia, au fost martori ai efectelor dezgheţului, care a ridicat nivelul mărilor – se spune, cu 100 m – ceea ce a constituit aşa-numitul potop, cu efecte cvasi-mondiale.
În Europa, Deucalion (Noe) a avut ca urmaşi pe Yaphet, Ham şi Sem, deci fraţi şi întemeietori de popoare organizate, răspândiţi în Europa, Asia Mică, Orientul Mijlociu.
Yaphet a fost strămoşul popoarelor europene, pelasgii europeni: daco-geto (goto) – germanice, scito-sarmaţi, scyto agathyrşii, Ingevonii nordici şi Hermundurii, cimbrii, Caucii, Suevii, Cheruşii, Alanii, Chatti, Calabrii, Siculii, Apulii, Gelonii, Latinii priscii (strămoşii latinilor romani). Urmaşii lui Ham au rămas parţial la nordul Dunării, s-au aşezat în Nordul Europei (arimii albi), dar şi în preajma Munţilor Urali şi a Mării Caspice. Poporul “Ilak” (Elac) locuia lângă “Tara Pascalic” (Başchiria).

Urmaşii lui Sem au populat Armenia, Syria, întreaga Mesopotamie (Asiria, Canaan, Chaldeea, Fenicia) – canaaneni, Amoniţi, Moabiţi, Edomiţi, Akkadieni, filisteni, aramei, cu toţii semiţi, în afară de evrei şi arabi, care proveneau din Deşertul Arabiei şi nu le erau înrudiţi (eroare care s-a perpetuat până astăzi în lucrări de specialitate). Toate aceste popoare descendente din cei trei fii ai lui Deucalion (Noe, a cărui amintire s-a păstrat în poemul sumerian “Ghilgameş”, sub numele de strămoşul Utnapiştim), şi anume: Yaphet, Ham şi Sem, au avut la bază civilizaţia pelasgă europeană, moştenitoare a civilizaţiei atlantidice, care a supravieţuit prin ecouri mitico-religioase şi de cultură (simboluri, tezaurizatoare de multiple cunoştinţe în memoria supravieţuitorilor refugiaţi din cataclism şi de glaciaţiune, păstrate prin tradiţie, mai apoi prin folclor poetic, plastic sau legendar).
S-au impus ca civilizatori şi deveniţi regipreoţi, deţinători ai ecourilor atlantidice, Saturn, fiul lui Uran (acesta la rândul său fiul lui Pheroneus), Saturn instituind un cult religios (considerat necesar unei orânduiri sociale), un corp de preoţi şi reguli de cult, la început cu un pantheon politeist format din eroi civilizatori, consideraţi zei, precum Cybele (Rhea), soţia şi sora lui Saturn, Hermes, Apollon, mai târziu Marte etc., primul Zalmoxis fiind Saturn, Dokius Filius Caeli, numele lui Zalmoxis fiind preluat ulterior de marii preoţi.
Remarcăm în multiplul nume pe care îl purta marele civilizator Saturn pe cel de DOKIUS, realizând cât de veche era denumirea Daciei, chiar dacă ea nu exista pe atunci.
Ultimul mare preot, tot cu numele de Zalmoxis, a instituit monoteismul care urma să fie moştenit de ulterioarele religii reformatoare, până la creştinism.

DR. MICHAELA AL. ORESCU