MIREL ILIEȘIU ȘI VIAȚA CA O ETERNĂ REÎNTOARCERE

Creația unui artist al imaginii, precum Mirel Ilieșiu are, asemenea vieții sale un reflex compensatoriu. Contemplativă și înțeleaptă, îndrăzneață până la a tulbura prin unicitatea ei ofensivă profund marcata noastră obișnuință de a socoti orgoliul nemuririi un păcat, un faliment moral, ea ascunde totuși, nostalgia și tristețea însingurării, chiar dacă nu le mărturisește direct, fără „pauze intermediare „ „ ”.

A-l aminti pe Mirel Ilieșiu altfel decât un discret spectator protejat ș parcă de întunericul sălii de cinema, mereu preocupat să descopere viața personajelor, să le pătrundă resorturile intime ar fi o impietate. Era dintre acei fericiți artiști dăruiți cu harul autocontemplării; încă din tinerețe, din vremea lucrului la ceea ce avea să devină sigiliul unui documentar antologic: „Cântecele Renașterii” (marele premiu Palme D’or, la ș ș Cannes, 1969). Figură singulară în generația documentariștilor anilor ’50-’60 (alături de unTitus Mesaroș, Gabriel și Dona Barta, Pompiliu Gîlmeanu, Paula și Doru Segal) s-a remarcat prin rafinamentul viziunii filmice și fertilitatea inspirației; autor a peste o mie de filme documentare de mediu și scurt-metraje, la care s-au adăugat scenariile consacrate filmelor de artă, gen „Concerto grosso”, „Drumuri” , „H. Catargi”, „Ziduri care visează” sau „Sfârșit de veac în sunet și imagini”.Locul lui preferat ș ș era masa de montaj, orele petrecute ș în laborator, sunetul, modul în care elabora imaginea.

Generos cu el însuși, nu practica false modestii și retrageri„nu perora nedefinit despre condiția geniului”, cum se obișnuia în epocă. Dimpotrivă îi plăcea eleganța, știa să se asorteze, să se îmbrace potrivit și cochet ca un vechi senior. Așa l-au perceput toți colaboratorii și prietenii săi apropiați. Pentru un portret veridic al creatorului, ar trebui amintit acelMirel Ilieșiu al începuturilor, al căutării obstinate a ș faptului de viață.

Mirel Ilieșiu nu știa și nici nu putea să lucreze mecanic, săș și „automotiveze” inspirația. Temperamentul și educația nu l-ar fi lăsat. Arta lui nu i-ar fi permis „simple acte de serviciu”, sau angajamente (luate solemn, în fața fabricilor de ciment și de oțel).

Sinceritatea, simplitatea și chiar intransigența sa a străbătut neintimidată, toate mizeriile șantierelor și din noroaiele lor a cules „arghezian”, câteva perle și stele adevărate fără mizanscene, fără pompierisme. Era în stare cum îi spunea cândva Evei Sârbu „să moară nu de inimă, ci de fals, de butaforie” fiindcă, fără acest etern gri al materiei ce ne înconjoară, de unde ar mai respira „Liniștea picturii”?

Se dezvoltă în opera sa un anume sentiment al permanenței, sesizabil încă din vremea „Cântecelor renașterii”, trecând prin tapiseriile evocate în „Curajul marilor spații” ivindu-se apoi în bocetele surprinse în ț „Marea trecere „ „ ” și contrastele sonore, din „Concerto grosso”. Tocmai aceste antinomii l-au condus invizibil, până la humorul filigranat din „portretul lui Dan Hatmanu”, sau a unor ilustrate de „Belle Epoque „ ” bucureștean. Dincolo de povestitor, Ilieșiu era prin natura sa, un introspectiv, dublat de un fin tehnician. Principalul său aport în dezvoltarea documentarului autohton a fost teatralizarea imaginii; și implicit a celui care o alcătuiește. Era un cineast, în genul lui Rene Clair, fascinat de teatru, de „efluviile scenei, de vocile costumelor de mască, de spectacol”. Cele mai bune realizări
rămân bocetele dansate de Miriam Răducanu și acel „Concerto Grosso”, în care un meci de box și tensiunile lui se întrepătrund prin barochismul lui Händel, cu mișcarea inegalabilei tragediene a baletului – Miriam Răducanu. Nimeni nu a înfăptuit o astfel de sinteză, de tragism și sonoritate, de asprime și uman; sunt viziunile sale de sens superior, vaste parabole vizuale în captarea acestei drame a teatralității. Ilieșiu era pasionat de foaiere, de mirajul culiselor, de orgi, de lumini, de încadrarea în spațiul unei scene, etc. Cu toate minusurile inevitabile singurul lui scurt metraj jucat, un fel de „noapte la operă” cu Ion Iancovescu, oferă senzația unei confesiuni inocente: un copil și un bătrân se joacă în sala unei opere dansând frenetic cu candelabrele, după ce au atins cuminți, manetele unei orgi de lumini; nu poți să nu legi această mișcare, de grandoarea cu care tapiserii vor înălța în foaierul Naționalului, opera lor, văzută ca o orgă a artelor, ca o uriașă pânză pentru corăbiile tuturor artiștilor. Cu timpul, simțul acestei deghizate teatralități s-a întors spre pictură. Dintre aceste creații consacrate artiștilor, se distinge un portret: un Hatmanu plin de humor, distilat în varii ipostaze. Este aproape o replică în oglindă la un crochiu, al artistului făcut de maestrul ieșean. Un portret sinteză al evoluției sale. El releva celălalt chip al autorului: un Mirel taciturn și interiorizat, fără cochetărie, demachiat, deposedat, despărțit de adolescență, oarecum uimindu-te prin luciditatea tăioasă a imaginii.

Acest ultim portret avea să fie din nefericire preludiul unei dispariții surprinzătoare. Așa cum surprinzătoare a fost și ultima sa realizare, despre Teatrul cel nou, din Brăila (neinclus până astăzi într-un medalion de autor).

Va trebui azi, la peste trei decenii de la dispariția sa, să îl imaginăm pe Mirel, unul împlinit, fără dorințe secrete. Ai ci rezidă întregul său mister; unde un anume bovarism, al imaginii ne face să ne întrebăm dacă, esențial este ca undeva, în memoria ta, să rămână lucrurile ce te-au făcut să trăiești. Împreună cu sărbătorile și o casă plină de nostalgii. Cum obișnuia să le tot spună prietenilor:„important este să exiști, să creezi pentru a te putea reîntoarce, spre a nu te pierde într-un pustiu real, nu inventat”.

ARMAND STERIADI