PERPESSICIUS (DUMITRU St. PANAITESCU)

21 octombrie 1891 – 29 martie 1971
Perpessicius a fost cunoscut în literatura română a secolului XX ca istoric, critic literar, folclorist, eseist, poet, cercetător și editor al operei eminesciene. A fost membru titular al Academiei Române.

Dumitru Șt. Panaitescu s-a născut la Brăila, în 21 octombrie 1891, ca al doilea fiu al lui Ștefan Panait, muncitor, originar din Iannina, și al Elisabetei Panait, născută Daraban, originară din Cucora (Putna). În 1898 a fost înscris la Școala primară nr. 4 din Brăila, pe care a absolvit-o în 1902. Din 1907, a studiat la Liceul „Nicolae Bălcescu” din orașul natal. Până la terminarea liceului a fost secretar general al Societății Culturale „Avântul”, a elevilor din liceu. În vara anului 1909, petrecându-și vacanța la mănăstirea Agapia, l-a cunoscut și s-a împrietenit cu Titu Dinu, student al lui Ovid Densușianu la Facultatea de Litere din București. În 1910, Dumitru Șt. Panaitescu absolvă liceul și devine student al Facultății de Litere, la secția de filologie modernă. În primul an de facultate a lucrat ca pedagog la pensionul Schewtz – Thierer, având sarcina de a împărți elevilor mâncarea. A luat parte la cursurile ținute de Ovid Densușianu, Nicolae Iorga, Ion Bianu, Ion Bogdan, Mihail Dragomirescu.

În anul al treilea de facultate, a primit o bursă lunară, în urma unui concurs, iar cu sprijinul și recomandarea lui Ion Bianu devine meditatorul nepoților lui Ion Ghica. În 1914, s-a căsătorit cu Alice Paleologu, o colegă de facultate. În 1914 obține licența în filologie romanică la Universitatea din București.

A debutat cu schița „Omida”, „Din lumea celor care se târăsc”, o replică la volumul „Din lumea celor care nu cuvântă” al lui Emil Gârleanu. Schița a fost semnată cu pseudonimul Victor Pribeagu și a apărut în revista brăileană „Flori de câmp”, nr. 5 din 20 iulie 1911. Ca poet, a debutat cu poemul „Remininiscență”, în revista „Versuri și proză” a lui Ion M. Rascu, în numărul 7-8 din aprilie 1913, semnat cu pseudonimul D. Pandara, un fel de anagramă compusă din inițiala prenumelui său și din începutul numelui de familie al tatălui, Pan(ait) și al mamei sale Dara(ban). Abia în 1915 semnează cu Perpessicius în „Cronica”, revista condusă de Gala Galaction și Tudor Arghezi. Mobilizat pe front, este rănit în 1916 și rămâne invalid de mâna dreaptă. Va funcționa ca profesor în mai multe localități din țară și va fi autor al mai multor apreciate manuale de literatură pentru liceu, elaborate împreună cu Alexandru Rosetti și Jacques Byck. Colaborează la „Cuvântul”, „Jurnal de dimineață”; „Lumea”, „Universul literar”, „România”, „Revista Fundațiilor Regale”, „Letopiseți”, „Neamul românesc”, „Cartea vremii”, „Flacăra”, „Gândirea”, „Cugetul românesc”, „Ideea europeană”, „Gazeta literară”, „Contemporanul”, „Viața românească”, „România literară”, „Steaua”, „Luceafărul”. A ținut „Cronica literară” la RADIO între 1934 și 1938. A fost director general al Bibliotecii Academiei, al Muzeului Literaturii Române( 1957 ) și al revistei „Manuscriptum”.

Perpessicius are o operă bogată și variată. În volumul „Scut și targă”, 1926, dezvoltă teme inspirate din experiența războiului și din vremurile care au urmat; „Mențiuni critice” (volumele I – IV , 1928 – 1946); „Itinerar sentimental” (1932); „Dictando divers” (1940); „Jurnal de lector” (1944); completat cu „Eminesciana”; „Mențiuni de istoriografie literară și folclor” (1948 – 1956); „Alte mențiuni de istoriografie literară și folclor” (1957 – 1967); „Opere”, vol. I – XII (1966 – 1983); „Lecturi intermitente” (1971); „Eminesciana” (1971); „Patru clasici” (1974); „12 prozatori interbelici” (1980); „Scriitori români” (vol. I și II), 1989. După 1933, Perpessicius s-a dedicat editării primelor șase volume din „Mihai Eminescu” – Opere complete, ediție critică, din cele aproximativ 20 de volume proiectate. La Brăila a fost amenajată Casa memorială Dumitru Panaitescu Perpessicius.

Ca poet, cu volumele „Scut și targă”, 1926, și „Itinerar sentimental”, 1931, Perpessicius se remarcă prin versuri de factură laforgueană, de o construcție delicată și un parfum vechi. Descinde din simbolism, cultivând un mitologism fin și o ironie adeseori dublată de sentimentalism.

Foiletoanele critice dezvoltă un impresionism erudit în opt volume, între 1928 și 1971. Perpessicius nu este partizanul unei singure școli
literare. A îmbrățișat cu căldură toate direcțiile și toate formulele artistice, din convingerea că un critic literar nu trebuie să aibă prejudecăți sau preferințe. Criticul manifestă curiozitate față de o operă naturalistă ca și față de una simbolistă. Se ocupă de lucrarea unui scriitor cunoscut și, în egală măsură de scrierea unui debutant. Le analizează minuțios, le introduce întrun cadru larg de referințe literare, le apropie de opere ilustre, le disecă în privința motivului artistic, făcând lungi incursiuni în literatura universală.

Volumul „Neliniști” de I. M. Rascu, spre exemplu, este analizat în „Mențiuni”, vol. II, p. 7 și urm., iar criticul face referiri la Henry de Regnier, Paul Valery, Charles van Leberghe, Georges Bataille, trimite la „verva funambulescă” a lui John Banville, la Paul Verlaine și Jules Laforgue, la Andre Gide, Marcel Proust, Jean Moreas etc.

Perpessicius este, de fapt, un poet fin și cult ce face o critică delicată și erudită, bazată pe reconstituirea amănunțită a universului operei și pe judecata fermă, dar, mai ales pe comentariul marginal, cu efecte imagistice. El ilustrează ideea că un critic nu este judecătorul scriitorului, ci comentatorul generos, care descoperă talentul ascuns al celui comentat.

Adeseori facem apel la judecățile de valoare ale lui George Călinescu inserate, mai ales, în Istoria Literaturii Române de la Origini până în Prezent. Iată ce notează marele critic relativ la scriitorul de care ne ocupăm: „Poet minor remarcabil, autorul și-a ales pseudonimul literar potrivit speciei sale clasice de tristețe: Perpessicius, adică cel deprins cu suferința”. Criticul necruțător, cel mai adesea, se referea concret la poezii care trimit la „Ovid-Catul-Properțiu. Melancolia e fără nevroză, numai ușor vânătă ca o urnă funerară. Frigul ținuturilor scitice, mormintele, ceea ce prin urmare întunecă existența sub soarele mediteranean și prin albele coloane, acestea sunt ideile poetice ale elegiacului, clasic în substanță, nu în decor. Urâtul de mări negre și zăpezi, de vântul aspru e ovidian: «Gazetele din Urbe au avut dreptate / Scriind că astăzi apele vor fi-nghețate. / Ieri, toată noaptea, cu tridentul său, Neptun, / Le-a frământat și răscolit ca un nebun».”

Pe de altă parte, în 1928, în prefața „Mențiunilor Critice”, „Perpessicius refuză să se socotească un critic literar – spune Eugen Simion, un alt mare critic și istoric literar –, socotind critica o disciplină didactică, fatal dogmatică (…). El nu se vrea decât un cititor atent și cordial, interesat să distingă frumusețea dintre defecte (formula este a lui Voltaire) și defectul dintre frumuseți”. Perpessicius are tangență cu impresioniștii francezi în privința criticii. Conform teoriei lor, opera cuiva nu există, dacă nu apare criticul. Perpessicius manifestă o prețuire împinsă până la evlavie față de cuvântul scris. (…) Opera, mare sau mică, e semnul unei misterioase forțe de creație în fața căreia criticul se umilește. El, în calitate de cititor, trebuie să înlăture orice vanitate, pentru a trece în atmosfera sacră de critic și „mă voi sili să comentez orice operă, din orice zonă ar veni.” Perpessicius citește literatura dintre cele două r ăzboaie arătând egală simpatie pentru tradiționalistul Ion Pillat, pentru simbolistul Ion Minulescu (marea lui iubire spirituală) sau avangardistul Ion Vinea. Singurul criteriu de departajare al operei acestor scriitori este cel al artei, înțeles și acesta în determinări foarte largi. „El îngăduie îmbrățișarea poeziei ermetice a lui Ion Barbu și a prozei absurde a lui Urmuz laolaltă cu proza realistă a lui Rebreanu și cea fastuos barocă a lui Mateiu Caragiale. Punctele de sprijin teoretice sunt Remy de Gourmont, Albert Thibaudet, Sainte-Beuve. În calitatea lui de critic literar, Perpessicius are o cultură simbolistă serioasă. Este un atent cititor. Când îi place cartea , lauda lui nu cunoaște moderație, când lucrarea în discuție e sub orice limită criticul nu evită judecata, dar își mută atenția spre alte lucruri, punânu-l pe creator la locul lui, pe ocolite. Nu-l iartă pe scriitorul comentat, dar îl disecă, deschizând mereu paranteze care să-l inculpe sau să-l disculpe. Comentând pe un scriitor , Perpessicius găsește pentru reliefarea unei idei imagini din sfera giuvaerului sau din lumea obiectelor ornamentale. „Târgul de fete” de Romulus Dianu este „o cupă rară” în vitrina prozei românești. Versul ermeticului Simion Stolnicu posedă „irizări magice”. George Magheru este numit un virtuoz „scamator al imaginii”, la Ilarie Voronca este apreciată „precipitarea de constelații și de căi lactee”, Urmuz este „un scânteietor și meteoric talent”. Timbrul romanelor lui George Mihail Zamfirescu este asemănător cu timbrul dat de „cleștarele dostoiewskiene”. Pentru a da strălucire unui text literar, Perpessicius se folosește de unele cuvinte , precum: castel, nimb, cleștar, perlă, safir, diamant, talisman, broșă etc.

Literatura este valorificată – după cum tot Eugen Simion se exprimă, referindu-se la Perpessicius – pentru puterea ei de seducție formală, în funcție (…) de un ideal al decorativului. Cuvântul este apreciat după măsura forței lui de iradiație, prin forța lui muzicală și prin culoare. Conform gândirii lui Perpessicius „o operă profundă ne ridică de-asupra mizeriei existenței. Un Ionel Teodoreanu ar fi putut să dea o carte care să cânte în inima cititorului ca o fântână paradisiacă (…), o literatură profundă ne îndepărtează (purificându-ne) de contingențele apăsătoare. În lumina acestor criterii, o operă perfectă are simetria și strălucirea unui ornament. Dar, ca și misterioasa cochilie dusă la ureche, ea trebuie să reproducă vuietul oceanului. Pentru același critic, excesul stilistic se transformă în defect. Respinge prețiozitatea, încărcătura decorativă. Este un reproș care se repetă în foiletoanele sale. Unele versuri din „Vecerniile” lui Camil Baltazar păcătuiesc prin „multă ornamentație, multă obsesie a cuvântului și multă prețiozitate”. Și totuși, dincolo de aceste nemulțumiri, criticul descoperă un talent scriitoricesc autentic. Este modul lui Perpessicius de a întoarce un defect într-o însușire și invers. Dacă scriitorul îi oferă criticului un material din care acesta scoate bibelouri stilistice o face, altfel cuvântul din versul unui Rotică este „opac, plumbos, fără nicio rezonanță”. În schimb, Sașa Pană, prin „Cuvântul talisman” se afirmă în poezia modernă prin „puterea de iradiație a cuvântului”.

Lectura prozei nu schimbă prea mult criteriile. Sadoveanu este exaltat pentru rafinamentul stilistic, ca și Mateiu Caragiale, Camil Petrescu pentru „jocul de tuburi telescopice”, adică pentru arta lui de a observa. Pentru Perpessicius, unii scriitori (în proză) intră în elita literaturii, precum Mateiu Caragiale sau Tudor Arghezi.
În general, s-a spus despre Perpessicius că „din solidaritate profesională” (vezi, Pompiliu Constantinescu), a vorbit numai de bine despre cei comentați de el. Nu totdeauna a avut dreptate deoarece opera cuiva „se mișcă”, evoluează sau nu. El a practicat deliberat o critică de susținere. A crezut în autori care nu s-au menținut pe linia începuturilor. Dar pune (în Mențiuni, vol. IV și V) în primul rând scriitori care acolo rămân precum Ion Pillat, Eugen Lovinescu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, George Călinescu, Gib Mihăescu, Garabet Ibrăileanu, Vasile Voiculescu. Și mai este ceva, o literatură nu este alcătuită numai din piscuri.
Perpessicius rămâne un erudit, un bine intenționat pentru toți scriitorii de care s-a ocupat. Chiar și când a avut în vedere literatura aridă veche, el n-a renunțat la posibilitățile artistice ale acesteia.

Începând cu 1933, Perpessicius s-a dedicat celor 15.000 de pagini ale manuscriselor lui Mihai Eminescu, rezultând ediția critică a operei poetului. Sub îngrijirea criticului au apărut primele șase volume „Opere” (vol. I – VI între 1939 și 1963). Celor șase volume monumentale le-a anexat un imens material, reprezentând note și variante, adnotări. Pentru editarea operei poetice eminesciene, Perpessicius a primit în 1954 Premiul de Stat.

Pentru acest articol prin care-l evocăm pe Dumitru Șt. PanaitescuPerpessicius, am obținut în exclusivitate și cu multă generozitate de la domnul Florian Laurențiu Stoika, directorul Fundației Literar-Istorice „Stoika” și al revistei „Independența Română, Independența prin cultură” câteva scrisori inedite care atestă relația profesorului de care ne ocupăm cu elevii, studenții și colegii acestuia. Pe una din fotografiile sale citim: „Ofer cu drag această fotografie (unicat) OMULUI cu mare suflet, domnului ing. Titus T. Stoika”. Semnătura în clar este a lui Ilie I. Mirea, 1 august 1975. Pentru cititorii revistei transcriem din scrisoarea ce însoțește portretul câteva cuvinte care demonstrează respectul celor ce au venit în contact și cu academicianul: „București, 1 august 1975, Scumpe și mult iubite Domnule inginer buzoian Titus T. Stoika, știm cât de mult îl iubiți pe marele suflet și cărturar D. Panaitescu-Perpessicius – și ca să vă procur o deosebită bucurie, vă ofer această fotografie unicat. Cu drag, Ilie I Mirea”. Un asterisc clarifică această notiță: *) „Elevul iubit și mult prețuit de Perpessicius a înălțat la 5 iulie 1974 Placa Memorială pe zidul casei – cu mare strădanie – unde a locuit și a scris academicianul din strada Mihai Eminescu, nr. 122, sector ll, București, Titus”. Comportamentul acestuia a fost impecabil. Avea o dorință firească, aceea de a publica în volum poeziile fraților lui: Constantin și Cezar. Pentru prefață a recurs la contribuția marelui critic. Din păcate, răspunsul lui a fost negativ. Era infirm de mâna dreaptă chiar de la intrarea țării în primul război mondial iar, de la un timp, avea și alte mari probleme de sănătate, mai ales cu ochii. Își arată regretul, dar refuză cerința. În alte condiții ar fi onorat-o. Cu grafie „de împrumut”, s-a pronunțat: „Mai e nevoie să-ți spun cât de mult mi-ar fi plăcut să scriu despre fostul colaborator al lui Densușianu, fratele dumitale, despre multiplele lui însușiri și chiar despre sacrificiul său pe câmpul de luptă? Dar la aceasta se opune imposibilitatea oricărei lecturi (despre «multiplele mele ocupații» să nu mai vorbim) – fără de care nu m-aș putea încumeta să schițez o cât de vagă prefață. Cu toată mâhnirea pe care ți-o produc, mă văd silit să declin onoarea suszisei prefețe. Doctorii, evident, vorbesc de ameliorări cu întârziere. Dar miracolul nu se arată. (…) De altminteri, nu mă îndoiesc că se vor găsi și alți admiratori – (ce ai zice de Rașcu?) – ai fratelui dumitale. Cu toată amărăciunea și disperarea, explicabile, te îmbrățișez, al dumitale, Perpessicius”. Și se adaugă, în întregime, adresa din str. M. Eminescu. Cu meticulozitatea și buna organizare specifice familiei Stoika, scrisoarea lui Perpessicius a fost îndosariată. Amânarea apariției volumului de poezii al lui Constantin T. Stoika l-a afectat pe Titus T. Stoika, pentru că timpul trece pentru toți… Opera poeților Stoika a apărut mai târziu sub îngrijirea nepotului acestora, Florian Laurențiu Stoika, directorul revistei Independența Română – Independența prin cultură și al Fundației literar-istorice Stoika. Admirația pentru Perpessicius rămâne…

CLEOPATRA LUCA