TRADIȚII – DE LA FIINȚELE ANDROGINE LA CELE SEXUATE

În Prima Carte a lui Moise, Facerea, din Vechiul Testament, prezentând actul creației, citim: Când Dumnezeu a făcut cerul și pământul, nu exista încâ nimic, nici măcar iarbă „ … pentru că Domnul Dumnezeu nu trimisese încă ploaie pe pământ și nu era nimeni care să lucreze pământul. Ci numai abur ieșea din pământ și umezea toată fața pământului. Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie.”(cap.2, primele 7 versete). Și, continuă descrierea spunând cum a făcut grădina Edenului și cele patru râuri, și, „l-a pus pe om în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze și s-o păzească /…/Și a zis Domnul Dumnezeu:‹Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el›”. Și, o face și pe Eva din coasta lui Adam.

Scenariul cosmogonic popular este asemănător cu cel biblic: „Deasupra Orcanului de ape cosmogonice nemânuite se plimbau, fără să-și găsească locul, două făpturi supranaturale gemelare : Fârtatul și Nefârtatul.(…) Doi frați care fizionomic, temperamental și caracterologic nu seamănă între ei, dar care se completează reciproc prin activitatea lor cosmică și terestră.Înfine, Fârtatul îl trimite pe Nefârtat să se cufunde în fundul apelor de unde să ia puțin mâl și să-l aducă în palmă, la suprafața apei, în numele divin al Fârtatului. Deoarece Nefârtatul a luat, de două ori, mâlul în numele lui, acesta s-a risipit până la suprafață, abia a treia oară, ieșind la suprafață în numele Fârtatului, ajunge cu mâlul ce mai rămăsese și Fârtatul face din el pământul. Continuă actul creației și se ajunge la om, care este făcut din lut, iar soața lui, Eva, din coasta bărbatului, după cum ne înfățișază Romulus Vulcănescu mitul în Mitologie română.

Mitul cosmogonic românesc este consemnat și studiat, în mai multe variante, de toți etnologii și folcloriștii noștri: Tudor Pamfile, Elena Niculiță Voronca, Sim. Fl.Marian și I.A. Candrea, citați de Mircea Eliade, în De la Zalmoxis la Genghis Han: în capitolul III, redă un mit cosmogonic, amintit de N. Cartojan (în legătură cu influențele bogomilice asupra folclorului românesc), după o variantă din Moldova, pe care-l rezumă astfel:

„Înainte de creațiunea lumii, era un noian întins de apă pe care se plimba Dumnezeu și Satana. Când Dumnezeu s-a hotărât să facă pământul, a trimis pe Satana (în fundul mării) ca să ia de acolo sămânță de pământ în numele lui și să i-o aducă deasupra apei.” Înfine, Satana se cufundă de trei ori, pentru ca, abia a treia oară să ia sămânța de pământ nu numai în numele lui ci și în cel al lui Dumnezeu. A treia oară i-a rămas puțin pământ sub unghie, cât luase în numele Domnului, din care Dumnezeu face o turtiță pe care se așază să se odihnească. Satana crezând că doarme, și vrând să stăpânească el totul, încearcă să-l răstoarne pe Dumnezeu în apă și să-l înece. Dar, pe măsură ce Dumnezeu se rostogolirea, pământul creștea sub El, până când apa nu a mai avut loc (N. Cartojan, Cărțile populare de literatură românească, vol I, (București 1929).

Elena Niculiță Voronca redă o variantă similară cu aceea a lui Cartojan, și, mai departe, în paragraful 8, prezentând crearea omului, scrie: „ Pe om dracul l-a făcut din lut și a început a vorbi cu dânsul, dar lutul nu-i răspundea. Trece Dumnezeu pe acolo și îl întreabă ce face.‹Ia, fac și eu, numai nu vorbește!› ‹Dă-mi-l mie!› ‹Dat să-ți fie!› Dumnezeu a suflat duh sfânt omului și a început a vorbi /…/”. Iar în paragraful 9, redă crearea femeii:„Dracul a făcut și pe Adam din lut iar apoi l-a dat lui Dumnezeu și l-a blagoslovit, și-a înviat. Adam era cu păr pe dânsul. Dumnezeu i-a făcut să aibă o soție, din coasta lui Adam a făcut-o pe Eva.”

După cum reiese atât din mitul folcloric cât și din Cartea din Vechiul Testament, „creația cosmosului s-a realizat fără o licărire de erotism”, remarcă Romulus Vulcănescu, în Erotogonia din opera citată. „ /…/ primele creaturi – care erau androgine – nu știau ce este sexualitatea și bineînțeles ce este erotismul”. Și după cum ne spune mai departe Vulcănescu : „ Separarea androginilor a fost ideea Nefărtatului, care urmărea pe această cale să corupă pe sexuați, îndeosebi făpturile feminine/…/. Fârtatul nu și-a dat seama decât târziu de șiretenia Nefârtatului, după ce a acceptat sexuarea androginilor și, ceva mai mult, într-un act de bravură sau de generozitate divină, a extins-o la toate făpturile create mai înainte, la speciile de animale și chiar la plante.”

Nefârtatul însă, nu s-a mulțumit doar cu sexualitatea, el și-a perfectat coruperea, „ încărcând sexualitatea de plăceri urmate de neplăceri, copulația, urmată de fertilitate și naștere./…/În timpul sarcinii femeii, Nefârtatul a făcut pe bărbat să caute, plăcerile sexuale, în altă parte. Așa a apărut corupția, perversitatea, sadismul./…/Tot el a creat făpturi demonice care să întrețină vie sexualitatea, între demonii erotici se numără iucubii și succubii. Iucubii, sunt demoni masculini care corup fetele, nevestele și văduvele și le lasă însărcinate, pentru a crea monștri antropodemonici. Iar succubii, sunt demoni feminini care corup bărbații tineri și însurați pentru a procrea cu ei alți monștri antropodemonici.

Toate aceste mituri legate de sexualitate și erotism sunt ilustrate atât în literatura populară cât și în cea cultă. Incubii și succubii acționau noaptea, între prima și ultima cântare a cocoșilor, fie găsindu-și victimile pe drum, atrăgându-le în tufișuri, sub poduri sau în locuri pustii. Dar ei intrau și în casele persoanelor vizate, pe ușa sau fereastra deschisă sau pe horn, se strecurau în patul lor, le chinuiau psihoerotic, după care se retrăgeau la ultimile cântări ale cocoșului. Erotismul l-a extins Nefârtatul și asupra divinităților și eroilor. Tot Vulcănescu ne informează că Lazăr Șăineanu în Basmele românilor prezintă ciclul incestului în miturile antice și în basmele mitice ale unor popoare succesoare: mitul incestului Soarelui față de Luna, sora lui, incestul lui Iorgovan cu sora lui: Fata sălbatică din balada omonimă. După ce descoperă pe Fata sălbatică în sus de Cerna, fata îi strigă:: „Iane Iorgovane,/frate frățioare,/ faci un păcat mare,/ că scii au nu scii/ că-mi ești mie frate/și eu ți-s soră?”

Așadar, când Fârtatul și-a dat seama de șmecheria Nefârtatului, a căutat să echilibreze situația și, a introdus simpatia și afecțiunea reciprocă dintre parteneri, devotamentul și abnegația și a dat drumul pe lume Dragostelor- făpturi mitice mai ales feminine, „care ponderau dorințele trupești prin cele spirituale, pentru a lega pe oameni prin lirism și conștiința respectului sexual reciproc”.

În lirica populară Dragostele, ies în calea „mândruților/ cu mândruțele,/ drăgostiților/ cu drăgostițele” și-i fac să se placă din priviri, din vorbe dulci șoptite, sau prin mici trucuri… „dragostea de unde-ncepe?/ de la ochi, de la sprâncene, / de la buze subțirele,(…)” sau „dragostea de un’se naște?/ de la gâtul cu mărgele,/ de la sâni cu drăgănele(…)” sau „de la ochii două muri,/ de la boi și de la nuri( …) ”; „de la mersul legănat,/de la șoaptă și oftat”; de la „du-te-n colo, vino-n-coace/ lasă-mă și numi da pace(…)”.Dintre Dragoste fac parte Drăgaicele cu echivalentul lor masculin Dragobetele. Sim. Fl. Marian în Sărbătorile la români, vol I, scrie despre Dragobete: „În mai multe comune din Muntenia, și mai cu seamă în cele din județul Gorj și Olt, Aflarea capului Sf. Ioan, care cade totdeauna în 24 februarie, se numește Dragobete. Și aduce drept mărturie două răspunsuri la Cestionarul d-lui Nic. Densusianu (publicat în Românul literar, București, 1891); primul afirmă că : După o legendă din com. Albeni, pl. Amaradia – Novaci, jud. Gorj: Dragobete Iovan era fiul Babei Dochia. Al doilea răspuns, venit din comuna Cîrligei, pl. Amaradia- Novaciu, jud .Gorj, informează că: În ziua de Dragobete, 24 februarie, mai cu seamă tinerii și tinerele țin să schimbe între dînșii vorbe de dragoste, crezând că le va merge bine și vor fi îndrăgiți și iubiți, de toată lumea în cursul acelui an.” Iar în comuna Roșia din jud. Gorj, pe vremuri, feciorii și fetele, țineau datina ca în ziua de Dragobete să se însoțească, „adecă de a se înfrăți și a se însurăți. (…) în ziua aceasta se îmbrățoșau și, sărutându-se, se încredințau că nu vor căuta a se supăra prin nesinceritate unul pe altul, ci din contră
se vor ajuta reciproc în orice timp și la orișice nevoie. ” De la Tudor Pmfile, Sărbătorile la români, aflăm amănunte despre Drăgaicele (cum sunt cunoscute în popor) sau Sânzienele, sărbătorite în ziua de 24 iunie, când biserica prăznuiește Nașterea cinstitului, slăvitului Prooroc, Mergătorul înainte și Botezătorul Ioan.

Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei, ne spune că sub denumirea de Sânziene sau Drăgaică se subînțelege zeița Ceres. „Căci în acea vreme a anului când încep să se coacă semănăturile, toate fetele țăranilor din satele învecinate se adună și o aleg pe cea mai frumoasă dintre ele, căreia îi dau numele de Drăgaica. O petrec pe ogoare cu mare alai, o gătesc cu o cunună împletită din spice, și cu multe basmale colorate și-i pun în mâini cheile de la jitnițe. Drăgaica aceasta împodobită în acest chip se întoarce de la câmp spre casă, cu mâinile întinse și cu basmalele fluturând în vânt, de parcă ar zbura, și cutreieră toate satele din care s-a adunat lume s-o petreacă, cîntînd și jucînd laolaltă cu toate tovarășele ei de joc, care o numesc foarte des, sora și mai-marea lor, în cântecele alcătuite cu destulă iscusință. Fetele din Moldova doresc din toată inima să aibă parte de această cinstire sătească, deși în cântecele lor spun mereu, după datină, că fata care a întruchipat Drăgaica nu se poate mărita decât abia după trei ani.”

Tudor Pamfile (op. cit.) ne spune că în Transilvania, în ajunul acestei sărbători, sătenii pleacă pe câmp și prin livezi și culeg flori de sânzuene, pe care le aduc acasă și le împletesc în cununi, cele ale bărbaților sunt împletite în formă de cruce, iar cele ale fetelor și femeilor sunt rotunde. Aproape de apusul soarelui, toți cei din casă ies afară cu câte o cunună, care este menită cu numele celui care o aruncă sau a unuia care lipsește, și o azvârle pe acoperiș. Dacă aceasta se oprește pe acoperiș, este semn bun, celui căreia este menită îi va merge bine, dacă va cădea, nu va fi de bine, poate chiar va muri.

Ziua de Sîmzenii se zice că este bună pentru culegerea buruienilor de leac, în afară de florile de Sîmzenii sau Sânziană, care sunt bune de leac dar se pun și în cufere sau printre haine ca să le ferească de molii; se culeg și alte plante:usturoiul, cicoarea, cimbrișorul, Capul Sf. Ioan sau osul viu, spânzul ș.a. Multe din florile și ierburile culese în această zi se duc la biserică, prin sfințire fiind mai bune de leac.

Iar spre miezul nopții de Snziene se crede că înflorește iarba fiarelor, dar numai pentru câteva clipe.Se zice că dacă o ai poți descuia orice încuietoare. Sub denumirea de Sânziene sau Drăgaică sunt cunoscute și Târgurile sau Bâlciurile, Iarmaroacele care sunt deschise între 15 și 24 iunie, mai cu seamă prin Muntenia și Oltenia.

Unele datini românești (mai ales prin Moldova și Bucovina) păstrează o reminiscență păgână a cultului phalic:De exemplu, între personajele ce alcătuiesc convoiul irozilor, cu care se umblă prin sate, la sărbătorile Crăciunului, se află un flăcău care poartă în brațe un phallus enorm, compus din cârpe învăluite în jurul unui băț, și nimeni nu consideră a fi un atentat la bunele moravuri. (Artur Gorovei, Literatură populară, București,1976). Iar în sudul Munteniei, „până la începutul secolului al XXlea, mutul din jocul Călușarilor purta ascuns sub un șorț un falus de lemn, cu care numai în timpul jocului și prin curților gospodăriile mai îngăduitoare, simula aratul ritual cu falusul, zgâriind pământul în cerc. Gospodinele aruncau semințe de grău în aceste zgârieturi, menind noroc la grâne.”

BEATRICE KISELEFF